+- Darkmark RPG Forum (https://www.darkmark.ro)
+-- Forum: Lumea Vrăjitoriei (https://www.darkmark.ro/f-lumea-vr%C4%83jitoriei)
+--- Forum: Azkaban (https://www.darkmark.ro/f-azkaban)
+--- Thread: Umbrele Azkabanului (/t-umbrele-azkabanului)
Umbrele Azkabanului - Jonathan Argus - 18 Sep 2025
Jonathan își aranja cu grijă bagajul mic, abia suficient cât să încapă în ghiozdanul său uzat, plin de cărți, pergamente și câteva merinde pe care le luase de acasă. Vizita la Azkaban nu era ceva obișnuit, iar gândul de a-și vedea unchiul în închisoare îl făcea să simtă un fior amestecat cu teamă și curiozitate. „Nu e ca la Hogwarts… aici nu vin oameni să te salute, să-ți ofere dulciuri sau să-ți povestească trucuri magice… aici e… Azkaban”, își spuse, întorcându-se de câteva ori în fața oglinzii, încercând să-și înăbușe emoțiile.
Știa că va trebui să fie extrem de atent. Ziarele vrăjitorilor relataseră povești despre prizonierii care nu mai ieșeau la fel după o lună, despre spiritele care păzeau zidurile și despre dementorii care vegheau permanent. Și totuși, gândul la unchiul său era mai puternic decât orice teamă. Își aminti cum tatăl său îi povestise despre fratele lui, înainte ca acesta să fie arestat: un om bun, dar prins în circumstanțe greșite.
Își luă pelerina, o apucă strâns pe umeri și scoase praful de Apariție. Inspiră adânc, întrebându-se dacă avea să fie suficient de concentrat pentru a nu greși destinația. „Azkaban… să nu greșesc. Să nu… apari într-un zid… sau… în apă.” Tremurul îi făcea mâinile să tremure ușor, dar respiră adânc și murmură:
„Azkaban…”
Într-o clipă, totul dispăru în jurul său, iar senzația de cădere liberă îl făcu să își strângă ghiozdanul mai aproape. Când privirea îi reveni la realitate, se afla într-un decor sumbru, cu ziduri înalte, negre, înconjurat de ceață și de un aer rece care pătrundea până la oase. Pășind încet pe aleea pietruită, Jonathan simți priviri nevăzute care îl urmăreau, iar fiecare sunet – foșnetul hainelor, ecoul pașilor săi – îi părea mai intens decât fusese vreodată.
Gândul că trebuia să-și caute unchiul printre sute de celule îl făcu să-și strângă brațele în jurul pelerinei. Era o teroare diferită de orice experimentase la Hogwarts: aici nu existau jocuri sau râsete, doar ziduri reci, ironice, care păreau să șoptească secretele tuturor celor care fuseseră prinși.
Și, în mijlocul fricii, Jonathan își amintea de imaginea unchiului său – un bărbat cu zâmbet cald, care îi dăduse prima baghetă adevărată și îl învățase să facă primele incantații în grădina casei lor. „Trebuie să-l găsesc… trebuie să știu că e bine”, își spuse, cu voce joasă, tremurând, dar hotărât să meargă înainte.
Pe măsură ce se apropia de celulele înalte, o adiere stranie îl făcu să închidă ochii pentru o clipă. Deschizându-i din nou, Jonathan zări silueta unchiului său, palidă, dar încă recunoscătoare, care îl aștepta cu brațele întinse dincolo de gratii. Respirația îi reveni ușor, iar pentru prima dată de când ajunsese aici, frica începu să se transforme în curaj.
RE: Umbrele Azkabanului - Daniel Cruplud - 26 Sep 2025
O adiere grea, bolnavă, se strecură prin pereții mucegăiți ai închisorii, lăsând în urmă o umbră rece ce parcă nu mai voia să plece. Daniel Cruplud deschise încet ochii, dintr-un somn în care visase întunericul... și atât. Nu era un vis propriu-zis, cât o stare — o absență de tot, o tăcere ce nu putea fi spartă nici cu strigăt, nici cu gând. În Azkaban, până și iluziile erau suprimate cu precizie chirurgicală, iar realitatea era un soi de chin măsurat în secunde și tremur.
Zgomotul pașilor pe piatra umedă răsună vag, ca o bătaie de inimă străină. Într-un colț de celulă, sub o pătură grea ca o sentință, Daniel tresări. Nu-i mai era teamă de pași de gardieni, de murmurele dementorilor sau de râsetele bolnave ale celorlalți prizonieri. Însă ceea ce simțea acum… era diferit. Era o vibrație subtilă, vie, ca o ruptură de realitate. O prezență.
Își lipi tâmpla de gratiile reci, închizând pentru o clipă ochii. De partea cealaltă a coridorului, un băiat. Tânăr, zvelt, cu o privire ce tremura între spaimă și determinare. Jonathan.
— Nu… nu poate fi, șopti Cruplud, mai mult pentru sine, cu vocea unui om care și-a uitat limba. Sângele...
Știa cine era. Îl recunoștea fără să fi avut nevoie de confirmare. Acei ochi — părtași ai aceleiași moșteniri — aveau o flacără pe care nici Azkaban nu o putea stinge. Era chipul fratelui său, dar și al speranței pierdute. Și totodată, un mesager. Al adevărului sau al morții? Încă nu putea spune.
— Te-ai întors... murmură aproape stins. Sau poate nu ai fost niciodată aici.
În acel moment, zidurile păreau să respire în jurul lor. O pulsație de teamă și destin se împletea în aer, iar Daniel simțea, pentru prima oară în ani, că ochii lui vedeau din nou, nu doar priveau.
— Jonathan, rosti, de data asta cu un tremur de umanitate în voce. Ce faci aici? De ce ai venit?
Tânărul nu răspunse imediat. Îi era greu să articuleze cuvinte printre umbrele acelei lumi de suferință, dar privirea lui vorbea — o sete de adevăr, o nevoie de îmbrățișare, o fugă de abandon. Daniel se sprijini de zidul rece, simțind cum pielea lui tremură, dar nu de frig, ci de o revelație crudă: nu tot ce e pierdut e fără întoarcere. Poate nici el.
— Am venit să te văd… să aflu ce s-a întâmplat, spuse băiatul, cu o voce care sfida aerul acru din jur. Să înțeleg de ce... de ce ai fost închis.
Acel „de ce” îl sfâșie pe Daniel mai rău decât orice tortură. Ce putea spune? Că sistemul era nedrept? Că lumea vrăjitorilor nu avea timp pentru nuanțe? Că el, un om cândva demn, devenise prizonierul propriilor alegeri și al unui context ce-i scăpase de sub control?
— Poate n-ar fi trebuit să vii… aici nu găsești răspunsuri. Doar ecouri ale întrebărilor pe care n-ai fi vrut să le pui, spuse, într-o voce joasă, în care părea să se amestece o urmă de avertisment.
Dar Jonathan nu părea dispus să se retragă. Privea cu ochi limpezi, aproape dureros de clari, iar în clipa în care și-au intersectat privirile, Daniel înțelese: ceva se schimbase. Băiatul acela, acel visător cu bagheta tremurândă, venise să-i redea un fir din ceea ce el pierduse: rostul.
— Unchiule… dacă nu vrei să-mi spui, o să caut eu. Dar vreau să știu. Vreau să te înțeleg.
Daniel închise ochii. Înăuntrul său, o furtună începea să se adune. Nu era pregătit să vorbească. Nu încă. Dar o voce străveche, ce-i bântuia visele de ani întregi, șoptea acum mai tare:
„Nu orice tăcere e salvatoare. Unele ucid mai lent.”
Se lăsă jos, pe podeaua rece a celulei, și cu un gest greoi, dar hotărât, își trecu mâna peste față.
— Bine, Jonathan. Te voi învăța. Dar fii pregătit… Adevărul nu e magie. E durere.
Și, pentru prima oară de când fusese adus în acel loc fără timp, Daniel simți că și-a amintit cine este.