+- Darkmark RPG Forum (https://www.darkmark.ro)
+-- Forum: Coltul Creativ (https://www.darkmark.ro/f-coltul-creativ)
+--- Forum: Writers' Hangout (https://www.darkmark.ro/f-writers-hangout)
+--- Thread: Întunericul e absența luminii (/t-%C3%AEntunericul-e-absen%C8%9Ba-luminii)
Întunericul e absența luminii - Christine Fournier - 24 Jul 2026
Capitolul 1: Umbrele din Labirintul de Piatră
Pivnițele castelului Hogwarts nu fuseseră niciodată un loc primitor, dar sub conducerea profesorului Dante Richard Wahlen, ele deveniseră de-a dreptul înghețate. La doar 25 de ani, Dante era cel mai tânăr Maestru de Poțiuni din ultimul secol. Mersul lui era fluid, silențios, iar mantia neagră părea să absoarbă și puținulă lumină oferit de torțele verzi ale Slytherin-ului.
Pentru elevi, el era o enigmă intangibilă: un profesionist desăvârșit, de o strictețe tăioasă, care nu ridica niciodată vocea, dar a cărui privire albastră, rece ca gheața, putea reduce la tăcere o întreagă clasă în mai puțin de o secundă. Nimeni nu-i cunoștea zâmbetul. Nimeni nu-i trecea de zidurile distanței profesionale.
— Definiția perfecțiunii în alchimie, dragi elevi, este puritatea, spuse Dante, cu o voce joasă, calmată, în timp ce pășea printre rândurile de cazane. Orice element impur, orice impuritate introdusă într-o licoare de rang înalt nu face altceva decât să o compromită. O distruge. O transformă în otravă.
Elevii din anul cinci scriau febril. Printre ei, câțiva născuți din Incuiați simțiră un fior ciudat, fără să înțeleagă metafora subtilă care plutea în aer. Dante se opri în spatele catedrei sale, privind catalogul. Pentru minister și pentru directoarea școlii, el era spionul perfect, geniul retras care își vedea doar de cărți. În realitate, el era liderul din umbră al noilor Devoratori ai Morții, ochii și urechile organizației în interiorul zidurilor protejate de magie ancientă.
După ce clopoțelul sună și ultimul elev părăsi sala, Dante închise ușa grea de stejar cu un simplu gest al baghetei. Se îndreptă spre șemineul din biroul său, luă un praf de pulbere Flu și rosti rar:
— Maleficium Manor.
Flăcările deveniseră verzi, iar Dante păși prin ele, apărând instantaneu într-o sală grandioasă, îmbrăcată în marmură neagră și argint. La capătul unei mese lungi se afla fratele său mai mare. Noul Lord Întunecat.
Spre deosebire de aura calculată și rece a lui Dante, fratele său emana o putere brută, magnetică, copleșitoare. El nu mai era doar un vrăjitor; era simbolul unei noi ere.
— Dante, rosti Lordul Întunecat, iar ecoul vocii sale făcu ferestrele înalte să vibreze ușor. Cum se prezintă pepiniera noastră de talente? Mai avem mult de tolerat sângele mâl în băncile unde ar trebui să stea doar elitele?
Dante se înclină cu un respect profund, dar fără servilism. Între cei doi frați exista o legătură de sânge și idealuri mai puternică decât orice jurământ de loialitate.
— Generația actuală este slabă, frate. Profesorii sunt orbiți de nostalgia păcii lui Potter. Conducerea Ministerului și a școlii refuză să vadă adevărul. Dar am securizat deja loialitatea celor din familiile pure din anii mari. Sunt gata să acționeze când vei da semnalul.
Lordul Întunecat se ridică, pășind spre fereastra ce dădea spre un domeniu înghițit de ceață.
— Timpul lor se scurge. Noua Ordine nu va mai accepta compromisuri. Nu vor mai exista jumătăți de măsură, cum a făcut Voldemort. Nu le vom permite doar să fie cetățeni de rangul doi. Îi vom elimina complet. Niciun vrăjitor cu sânge mal nu va mai pune piciorul în Hogwarts. Niciunul nu va mai avea dreptul să muncească în vreo instituție magică. Lumea noastră va fi curățată de la rădăcină.
RE: Întunericul e absența luminii - Christine Fournier - 24 Jul 2026
Capitolul 2: Fisura din Clepsidră
Trecuseră exact zece minute de la începerea cursului de Poțiuni Avansate pentru anul șapte. În laboratorul din pivniță, singurul sunet care se auzea era cel al penelor de gâscă care zgâriau pergamentul și bolborositul înăbușit al unei Licori a Păcii, aflată în faza de fierbere. Dante Richard Wahlen stătea la catedră, cu spatele drept, corectând lucrări cu o cerneală neagră ca noaptea. Atmosfera era atât de tensionată încât elevii abia îndrăzneau să respire prea tare. Dante nu tolera greșelile. Și, mai presus de orice, nu tolera lipsa de disciplină.
Deodată, ușa grea de stejar se deschise cu un scârțâit scurt.
Toate privirile se întorseră instantaneu spre intrare. În prag stătea Rosalie de Villeneuve. Avea cravata galben-neagră de la Astropufi (Hufflepuff) ușor strâmbă, câteva fire din părul castaniu îi scăpaseră din agrafă, iar ochii ei mari, de un căprui cald, reflectau o panică sinceră. Toată ființa ei emana o puritate și o inocență greu de găsit la vârsta de 17 ani.
Șocul din sală a fost aproape palpabil. Rosalie provenea dintr-una dintre cele mai vechi și respectate familii de Sânge Pur (Pure-blood) din Europa magică. Dar, spre deosebire de aroganța multor semeni de-ai ei, Rosalie era de o modestie rară, incredibil de harnică și, până în acea zi, de o punctualitate ireproșabilă. Reușea întotdeauna să obțină „Remarcabil” la cele mai complexe eseurile de alchimie, mintea ei sclipitoare operând cu o logică impecabilă. Ea era geniul clasei, protejata întregului castel pentru bunătatea ei nativă.
Dante nu își ridică imediat privirea din pergamente. Își lăsă pană jos cu o mișcare calculată, își încrucișă degetele lungi pe masă și abia atunci își pironi ochii albaștri, tăioși ca lamele de gheață, asupra fetei.
— Zece minute, domnișoară de Villeneuve, rosti Dante. Vocea lui, deși joasă, tăie liniștea din încăpere ca un brici. Clepsidra Casei Hufflepuff a pierdut deja zece puncte pentru fiecare minut de indolență.
— Îmi cer scuze, profesore Wahlen, spuse Rosalie, iar vocea ei tremură ușor, deși încerca să rămână demnă. Directoarea m-a reținut în biroul ei pentru a discuta despre bursa mea de cercetare... am venit cât de repede am putut.
— Nu mă interesează scuzele dumneavoastră și nici prioritățile directoarei, o întrerupse Dante, ridicându-se în picioare. Mantia lui neagră căzu în falduri perfecte. Punctualitatea nu este o opțiune la orele mele, nici măcar pentru moștenitoarea familiei de Villeneuve. Faptul că aveți un arbore genealogic impecabil și o minte strălucită nu vă oferă privilegii.
Rosalie își lăsă privirea în jos, cu obrajii îmbujorați de o jenă profundă. Ea nu căuta niciodată privilegii; pur și simplu fusese o victimă a circumstanțelor.
— Mergeți la locul dumneavoastră, adăugă Dante, privind-o de sus. Iar diseară, la ora opt fix, vă aștept în acest laborator pentru detenție. Vom vedea dacă rigurozitatea pe care o ignorați ziua poate fi învățată în timpul nopții.
La ora opt seara, coridoarele castelului erau deja pustii și cufundate în penumbră. Rosalie bătu la ușa laboratorului exact la fix. Când intră, îl găsi pe Dante în spatele unei mese lungi, pe care se aflau zeci de borcane acoperite de praf și funingine, pline cu ingrediente rare și periculoase: ochi de broască zvântați, rădăcini de mandragoră uscată și spini de porc spinos.
Dante nu purta mantia lungă de curs, ci doar o vestă neagră, strânsă pe corp, și cămașa cu mânecile suflecate până la coate, dezvăluind antebrațele palide, dar puternice. Pe cel stâng, pielea era complet acoperită de material, ascunzând secretul întunecat care ar fi putut distruge Hogwarts-ul.
— Nu avem nevoie de baghetă pentru ce veți face în această seară, domnișoară de Villeneuve, spuse Dante, fără să o privească, în timp ce turna un lichid vâscos într-o eprubetă. Veți curăța și veți sorta aceste ingrediente manual. Magia lenevește mintea. Vreau să simțiți greutatea muncii fizice.
Rosalie își puse geanta deoparte și se așeză la masă, luând un cuțit mic de argint pentru a curăța rădăcinile. Timp de o oră, în încăpere nu s-a auzit decât tactul ceasului de perete și tăiatul ritmic al plantelor.
Dante lucra la propria lui licoare experimentală, dar privirea lui se muta periodic, pe ascuns, spre Rosalie. O observa cu o atenție rece, aproape chirurgicală. Fata asta era exact tipul de vrăjitoare pe care el și fratele său o doreau în Noua Ordine: sânge pur, inteligență de geniu, capabilă să ducă mai departe măreția magiei. Totuși, inocența ei naivă, blândețea cu care îi trata pe toți elevii — inclusiv pe cei născuți din Încuiați— îl irita profund. O considera o risipă de potențial, o minte sclipitoare alterată de idealurile moderne ale toleranței.
Deodată, Rosalie rupse tăcerea, fără să își ridice ochii mari și luminoși de la rădăcina de mandragoră:
— Știți, profesore... mulți spun că sunteți doar un om rece care urăște elevii. Dar eu cred că sunteți doar speriat.
Dante îngheță cu flaconul de argint în mână. Aerul din cameră păru să scadă instantaneu cu câteva grade. Își întoarse încet capul spre ea, cu o expresie de o periculozitate extremă, ochii săi albaștri îngustându-se.
— Ce ai spus? întrebă el, renunțând la pluralul politicos, vocea lui coborând într-un registru șoptit, de o intensitate amenințătoare ce ar fi făcut orice alt elev să plângă de frică.
RE: Întunericul e absența luminii - Christine Fournier - 24 Jul 2026
Capitolul 3: Fascinația din Umbră
Rosalie își ridică în sfârșit privirea, fixându-și ochii mari, de un căprui cald și luminos, direct în ochii lui înghețați. Lumina difuză a lumânărilor îi punea în valoare trăsăturile fine: pielea de porțelan, buzele ușor întredeschise de emoție și firele castanii care îi încadrau perfect chipul. Avea acea frumusețe aristocratică, pură, neatinsă de vulgaritate, care emana o eleganță nativă. Nu era doar o minte sclipitoare; era o apariție tulburătoare.
Dante o privi fix. Pentru prima dată, scutul lui de gheață se fisură imperceptibil. Simți o pulsație ciudată în piept, o fascinație bruscă ce îi tăie pentru o secundă respirația. Această fată nu doar că nu tremura în fața lui, dar părea să aibă curajul — sau inocența — de a-l citi ca pe o carte deschisă.
— Cred că sunteți speriat, profesore, continuă Rosalie, iar vocea ei, deși blândă, avea o claritate uluitoare. Un om care deține o asemenea putere și un control absolut asupra fiecărui gest nu își ridică ziduri atât de înalte decât dacă vrea să ascundă o vulnerabilitate. Vă temeți ca cineva să nu descopere ce se află dincolo de masca Maestrului de Poțiunii. Vă temeți de atașament, pentru că atașamentul aduce haos. Iar dumneavoastră trăiți pentru ordine.
Dante făcu doi pași lenți spre masa ei. Fiecare mișcare a lui era cea a unui prădător care își măsura prada. Se opri exact în fața ei, sprijinindu-și palmele lungi și elegante de blatul de lemn, aplecându-se ușor. Distanța dintre ei se reduse periculos de mult. Rosalie îi putea simți parfumul subtil de mentă, pelin și pergament vechi.
— Analiza dumneavoastră psihologică este pe cât de îndrăzneață, pe atât de eronată, domnișoară de Villeneuve, șopti Dante, iar vocea lui joasă vibră în aerul rece al încăperii. Își coborî privirea spre buzele ei, apoi revine la ochii ei captivanți. Îi admira logica structurală, capacitatea de a sintetiza comportamentul uman cu aceeași precizie cu care combina ingredientele unei poțiuni complexe. Era sclipitoare. Și era de o frumusețe hipnotizantă.
— Nu este eronată, insistă ea, refuzând să dea înapoi, deși inima îi bătea cu putere în piept. Am observat cum priviți lumea. Aveți sînge pur, la fel ca mine. Ar trebui să vă simțiți deasupra tuturor, așa cum fac ceilalți din familiile noastre. Și totuși... privirea dumneavoastră ascunde o furie profundă și o izolare pe care doar cineva care poartă o povară uriașă o poate înțelege.
Dante simți un fior rece de-a lungul coloanei. Această vrăjitoare era periculoasă. Nu pentru că deținea o baghetă puternică, ci pentru că inteligența și intuiția ei ascuțite puteau dărâma într-o clipă toată munca lui de spion. Totuși, în loc să simtă dorința de a o reduce la tăcere prin forță, o atracție magnetică, întunecată, îl coplăși. Gândul că o asemenea minte și un asemenea trup aparțineau unei fete de sânge pur, neatinsă de „contaminarea” lumii Mageamiilor, îi aprinse o scânteie de mândrie posedantă. Ea era perfecțiunea pe care fratele lui dorea să o protejeze în Noua Ordine. O voia de partea lui. Nu ca o victimă, ci ca o regină a acelei noi lumi.
— Ești prea inteligentă pentru binele tău, Rosalie, rosti el, trecând pentru prima dată la prenumele ei, iar modul în care îi pronunță numele sună aproape ca o mângâiere interzisă.
Se îndreptă de spate, rupând vraja apropierii fizice, dar păstrând contactul vizual intens.
— O minte ca a ta nu ar trebui să se irosească pe sentimentalisme ieftine sau pe mila față de cei slabi. Lumea magică se schimbă, iar cei care pot vedea dincolo de aparențe, cei care au sângele și geniul tău, vor trebui să aleagă. Ordinea nu se naște din frică, ci din curățenie absolută.
Rosalie îl privi confuză, inocența ei nepermițându-i să înțeleagă pe deplin substratul politic și întunecat al cuvintelor sale, dar simțind intensitatea aproape febrilă din ochii lui.
— Despre ce fel de ordine vorbiți, profesore? întrebă ea, ridicându-se la rândul ei în picioare, lăsând cuțitul de argint pe masă.
Dante zâmbi extrem de subtil — un gest abia schițat care îi transformă complet chipul sever într-unul de o frumusețe masculină răpitoare.
— Despre o ordine în care tu și cu mine nu va mai trebui să ne ascundem calitățile în spatele unor reguli impuse de oameni slabi, spuse el, făcând un pas înapoi spre umbrele biroului său. Detenția s-a încheiat pentru diseară, domnișoară de Villeneuve. Te sfătuiesc să te întorci în dormitorul tău. Și să te gândești foarte bine la ce ai văzut în această seară... în spatele măștii mele.
RE: Întunericul e absența luminii - Christine Fournier - 24 Jul 2026
Capitolul 4: Ecuația Frustrării și Fructul Interzis
În nopțile care au urmat, biroul din pivniță devenise pentru Dante un spațiu al torturii mentale. În mod normal, mintea lui funcționa ca o poțiune perfect filtrată: rece, stabilă, fără sedimente. Acum însă, chipul lui Rosalie de Villeneuve îi perturba fiecare gând.
Se plimba tăcut prin cameră, cu o licoare de chihlimbar într-un pahar de cristal, privind flăcările verzi din șemineu. Se simțea profund iritat de propria slăbiciune. El, mândru absolvent al Casei Viperinilor (Slytherin), fost șef de promoție, geniu al alchimiei și liderul din umbră al Devoratorilor Morții, să fie obsedat de o Astropufită? Era de-a dreptul ridicol.
Pentru Dante, cei din Hufflepuff fuseseră întotdeauna sinonimi cu mediocritatea tolerantă — vrăjitori buni la suflet, dar naivi, fără ambiție, dispuși să împartă magia cu oricine, inclusiv cu cei cu sânge-mâl. Chiar dacă Rosalie avea un sânge pur ireproșabil și o inteligență sclipitoare, inocența ei o plasa automat în tabăra greșită. Ea era genul de persoană care ar fi ales oricând idealurile pacifiste ale Ordinului Phoenix în locul Noii Ordini radicale pe care o pregătea el alături de fratele său, în care cei cu sânge-mâl urmau să fie excluși definitiv din școli și de la orice loc de muncă. Nu voia și nu putea să o tragă în cercul lui de umbre; ar fi însemnat să o distrugă sau să fie el trădat.
„Este doar o iluzie temporară. O anomalie biologică”, își repeta Dante, strângând paharul în mână. Gândul că acea copilă de 17 ani îi zdruncinase autocontrolul îl înfuria. Trebuia să demonstreze că totul fusese doar în capul lui, o simplă fascinație trecătoare pentru o minte academică rară. Și singura cale de a scăpa de o obsesie era să o înfrunte direct.
Între timp, în Turnul Hufflepuff, Rosalie nu își găsea pacea. Stătea pe pervazul înalt al ferestrei, privind stelele, cu un volum greu de Alchimie Ancientă deschis pe genunchi. Paginile rămăseseră neîntoarse de o oră.
În sinea ei, se declanșase o furtună. Toată viața fusese învățată să caute ce este mai bun în oameni, dar profesorul Wahlen emana ceva periculos, un magnetism întunecat care o speria și o atrăgea în același timp. Își atingea buzele pe ascuns, amintindu-și cât de aproape fusese el în acea seară. Știa că este greșit. Era profesorul ei, un bărbat rece, distant, poate chiar crud. Și totuși, privirea lui albastră îi bântuia visele. Simțea că sub masca lui de gheață se ascunde un secret uriaș, un foc gata să mistuie întregul castel.
Trei zile mai târziu, ocazia perfectă se ivi. Dante trimise o bufniță neagră, elegantă, cu un bilet scurt, sigilat cu ceară verde:
„Domnișoară de Villeneuve, am analizat propunerea dumneavoastră de cercetare pentru bursa ministerială. Structura eseului prezintă lacune logice în capitolul dedicat interacțiunii dintre veninul de Basilisc și esența de Dictam. Vă aștept în biroul meu joi, la ora 16:00, pentru a corecta aceste erori profesionale. Punctualitatea nu este negociabilă. — P.W.”
Când Rosalie bătu la ușa biroului său la ora fixată, inima îi bătea atât de tare încât era sigură că se auzea pe coridor. Intră și îl găsi pe Dante scriind la biroul lui masiv de abanos. De data aceasta, camera era inundată de o lumină difuză de după-amiază, care îi făcea profilul tăios să pară sculptat în marmură.
— Închide ușa, Rosalie, spuse el fără să își ridice privirea, folosindu-i din nou prenumele cu acea familiaritate distanțată care o făcea să tremure.
Fata execută ordinul, strângând dosarul cu notele ei la piept. Păși spre birou, iar Dante își ridică în sfârșit ochii. O privi intens, încercând activ să găsească un defect. Voia să își demonstreze că nu este atât de frumoasă, că inocența ei este doar o mască plictisitoare. Însă, când razele soarelui de toamnă îi mângâiară părul castaniu și îi puseră în valoare ochii mari, calzi și plini de o curiozitate curată, Dante simți cum toată rezistența lui se prăbușește. Era mai hipnotizantă decât în penumbra serii.
— Așadar... spuse el, ridicându-se și luând pergamentul ei de pe masă, făcând ocolul biroului pentru a se opri din nou periculos de aproape de ea. Susții că purificarea sângelui în poțiunile de regenerare poate fi obținută fără un catalizator de natură întunecată. O teorie extrem de... optimistă. Și complet naivă. La fel ca tine.
Rosalie își îndreptă spatele, simțind cum instinctul ei de geniu academic se activează, în ciuda emoțiilor care o copleșeau.
— Nu este naivă, profesore, spuse ea, privindu-l direct de jos în sus, cu o îndrăzneală inocentă. Magia albă, pură, are propria ei geometrie stabilă. Nu ai nevoie de distrugere sau de elemente interzise pentru a obține perfecțiunea. Dumneavoastră căutați mereu calea cea mai aspră, cea mai violentă, pentru că refuzați să credeți că armonia poate exista fără control absolut.
Dante făcu încă un pas. Era atât de aproape încât îi simțea căldura corpului. Își ridică o mână lungă, cu degete aristocratice, și, într-un gest care îi încălcă toate regulile autoimpuse, îi ridică ușor bărbia cu două degete, forțând-o să îi susțină privirea incendiară.
— Armonia este o minciună pentru cei slabi, Rosalie, șopti el, iar vocea lui coborî într-un registrru atât de intim încât aerul dintre ei deveni electric. Lumea reală se bazează pe putere și selecție. Te joci cu concepte pe care mintea ta curată nu le înțelege. Spune-mi... ce te face să crezi că poți schimba regulile jocului meu?
RE: Întunericul e absența luminii - Christine Fournier - 24 Jul 2026
Capitolul 5: Gustul Fructului Interzis
Tăcerea dintre ei deveni atât de densă, încât până și firele de praf suspendate în razele soarelui de după-amiază păreau încremenite. Degetele lui Dante, reci, dar ferme pe bărbia ei, îi transmiteau lui Rosalie un fior care o făcea să respire sacadat. În ochii lui albaștri, de obicei pustii și înghețați, ardea acum o scânteie sălbatică, o luptă violentă între rațiunea Maestrului de Poții și impulsul bărbatului.
„Ești o greșeală”, îi spunea logica lui de Viperin. „Este o Astropufită naivă, te va distrage de la Noua Ordine.”
„Este perfectă”, urla instinctul lui. „Este pură, sclipitoare și este a ta.”
Rosalie își umezi buzele, vrând să îi răspundă, dar gestul ei nevinovat distruse și ultima fărâmă de autocontrol a lui Dante. Rațiunea lui se prăbuși ca un castel de cărți în fața unei furtuni.
Fără un alt cuvânt, Dante își trecu mâna de pe bărbia ei în spatele gâtului, degetele lungi pierzându-se în părul ei catifelat, și o trase spre el. Își coborî buzele peste ale ei într-un sărut flămând, posesiv și plin de o intensitate care o lăsă pe Rosalie fără aer.
Un geamăt scurt, de surpriză, fu înăbușit în gura lui. Dosarul pe care Rosalie îl strângea la piept scăpă din strânsoare, iar foile cu notele ei de cercetare se împrăștiară pe podeaua de piatră a biroului, ca niște aripi albe frânte. Inițial, fata înlemni din cauza șocului. Totul se întâmpla prea repede, prea interzis. Era profesorul ei. Era omul de gheață de care se temea tot castelul.
Dar, pe măsură ce sărutul lui Dante devenea mai profund, încărcat de o pasiune disperată și de o frustrare acumulată în nopți întregi de nesomn, inocența lui Rosalie cedă în fața atracției magnetice pe care o simțise încă din prima seară. Mâinile ei mici, tremurânde, se ridicară timid și se agățară de umerii lui lați, prinzând materialul fin al vestei lui negre. Îi răspunse la sărut cu o stângăcie curată, dulce, care nu făcu altceva decât să amplifice focul din pieptul lui Dante.
Dante o strânse mai tare de talie, lipindu-i corpul fragil de al lui, simțind cum parfumul ei de iasomie și ploaie de vară îi inundă toate simțurile. Gustul ei era exact așa cum își imaginase: interzis, intoxicant, o poțiune mult mai puternică decât oricare alta creată de mâna lui în laboratoarele subterane. Pentru câteva secunde, Noua Ordine, planurile fratelui său de a-i elimina pe cei cu sânge-mâl și secretele sale de spion dispăruseră complet. Exista doar ea.
Când în sfârșit se desprinse din sărut, Dante era vizibil afectat. Respirația lui, de obicei calmă și controlată, era grea. Rămase cu fruntea sprijinită de a ei, ochii săi albaștri fixând-o cu o intensitate aproape dureroasă. Rosalie avea obrajii îmbujorați, iar buzele ei, ușor umflate, tremurau. Se uita la el cu un amestec de teamă, uimire și o vulnerabilitate atât de pură, încât Dante simți o strângere de inimă.
Realitatea îl lovi ca un blestem Stupefy. Ce făcuse? Încălecase cea mai sfântă regulă. Își lăsase scutul jos în fața unei fete care, prin însăși natura ei blândă, îi putea distruge misiunea.
Se îndepărtă brusc de ea, cu un pas mare, lăsându-și mâinile să cadă pe lângă corp. Expresia lui se transformă din nou, într-o fracțiune de secundă, redevenind masca rigidă și impenetrabilă de dinainte, deși ochii trădau încă furtuna interioară.
— Asta... nu trebuia să se întâmple, rosti el, iar vocea lui, deși joasă, era tăioasă și aspră ca gheața iernii.
Rosalie făcu un pas înapoi, strângându-și hainele în jurul ei, simțindu-se dintr-odată expusă și confuză din cauza răcelii lui bruște.
— Profesore... începu ea, cu lacrimi de uimire și confuzie care începeau să-i mijească în ochi.
— Strânge-ți foile, Rosalie, o întrerupse el cu o brutalitate calculată, privind spre podea, refuzând să o mai fixeze în ochi pentru că știa că ar fi cedat din nou. Cercetarea ta este aprobată. Voi semna bursa. Dar această întâlnire nu a avut loc niciodată. Ieși din biroul meu. Acum.
RE: Întunericul e absența luminii - Christine Fournier - 25 Jul 2026
Capitolul 6: Secretul din Umbra Turnului
Ușa grea din lemn de stejar a biroului se închise în urma ei cu un zgomot sec, iar Rosalie simți cum picioarele îi devin de plumb. Rămase o secundă nemișcată pe coridorul întunecat, strângând dosarul cu foi la piept ca pe un scut protector. Respirația îi era sacadată, iar pe buze încă îi ardea gustul tăios, cu nuanțe de mentă și praf de pușcă, al sărutului primit. Își șterse gura cu dosul palmei tremurânde, cuprinsă de o confuzie totală care o speria mai mult decât orice monstru din Pădurea Interzisă.
Până în acea zi, viața ei la Hogwarts fusese o linie dreaptă, guvernată doar de liniștea bibliotecii și de paginile îngălbenite de timp. În timp ce colegele ei de an își petreceau serile șoptind despre băieții din echipele de Quidditch, Rosalie nu fusese niciodată atrasă de nimeni. Băieții de vârsta ei i se păreau imaturi, zgomotoși și previzibili. Dar acum, tot universul ei sigur se prăbușise. De ce o sărutase tocmai pe ea? De ce un om atât de distant și intangibil cedase în fața unei Astropufite care nu voia decât să își vadă de studii?
Grăbi pasul pe coridoarele reci de piatră, vrând doar să se refugieze în siguranța Turnului Astropufilor, departe de privirile curioase ale portretelor mișcătoare de pe pereți. La colțul holului care ducea spre bucătării, Rosalie aproape că se ciocni de un coleg de Casă din anul șapte, care se întorcea de la bibliotecă.
— Rosalie? Totul e în regulă? Întrebă băiatul, observându-i imediat obrajii palizi și ochii măriți de spaimă.
Fata tresări și își strânse și mai tare foile la piept, încercând să își controleze vocea.
— Da, Arthur... sunt bine. Doar că... vin de la biroul profesorului de poțiuni.
Arthur oftă lung, cu o expresie plină de înțelegere și compasiune, și îi puse o mână prietenoasă pe umăr.
— Oh, acum înțeleg de ce tremuri așa. Nu te mai consuma din cauza lui, Rosalie. Toată școala știe că omul ăla n-are suflet. Este cel mai rece și exigent profesor de poțiuni care a călcat vreodată în Hogwarts. Oricât de mult ai învăța și orice proiect ai prezenta, profesorului de poțiuni nu o să-i facă nimeni pe plac. Nu merită să plângi sau să te sperii pentru criticile lui. Este un monstru de gheață cu toată lumea.
Rosalie schiță un zâmbet firav, simțind cum un nod i se strânge în gât. Dacă Arthur ar fi știut că tremurul ei nu venea din frica de a fi picat un examen, ci din intensitatea unei pasiuni interzise, probabil ar fi înlemnit.
— Da, ai dreptate. Mulțumesc, Arthur, șopti ea, grăbindu-se să plece înainte ca băiatul să observe roșeața care începea să-i urce în obraji.
Odată ajunsă în dormitorul fetelor din Turnul Astropufilor, mirosul familiar de pământ reavăn și flori uscate o mai liniști pentru o clipă. Pe patul de lângă fereastră, Alyssa, prietena ei cea mai bună, citea un exemplar din Profetul Zilei. Când ușa se deschise, Alyssa ridică privirea, cu ochii sclipind de curiozitate.
— În sfârșit te-ai întors! Ei, comment a fost? Ți-a semnat bursa de cercetare sau a trebuit să verși lacrimi de sânge în fața lui? Întrebă ea pe un ton glumeț.
Rosalie își deschise gura, simțind o nevoie disperată de a se descărca, de a-i spune cuiva despre confuzia care o măcina. Însă cuvintele i se opriră în gât. Cum ar fi putut să recunoască în fața prietenei ei că profesorul de poțiuni de care se temea tot castelul o strânsese în brațe cu o disperare sălbatică? Ce ar fi crezut Alyssa despre ea? O întreagă avalanșă de judecăți și întrebări o făcu să dea înapoi.
— A... a fost extrem de dificil, spuse Rosalie, întorcându-se intenționat cu spatele pentru a-și pune dosarul pe birou și pentru a-și ascunde expresia feței. A fost tăios și arogant, ca de obicei. Dar... până la urmă a semnat aprobarea.
— Extraordinar! Înseamnă că proiectul tău a fost cu adevărat perfect, dacă nici măcar profesorul de poțiuni nu i-a găsit defecte, exclamă Alyssa fericită, reîntorcându-se la lectura ei.
Rosalie se așeză pe marginea patului ei cu baldachin și trase ușor draperiile verzi. În penumbra patului, deschise dosarul și privi cu atenție cerneala neagră de pe pergament. Acolo, cu un scris ascuțit, elegant, dar vizibil tremurat, stătea scris numele complet: Dante Richard Wahlen.
Rosalie clipi uimită, atingând literele cu vârful degetelor. Până în acel moment, nici măcar nu știuse că îl cheamă și Richard. Pentru întreaga școală și în toate cataloagele oficiale, el fusese întotdeauna doar profesorul Dante Wahlen, un nume rostit doar cu teamă și respect. Acest al doilea prenume, ascuns de ochii lumii, părea acum o altă piesă dintr-un puzzle periculos.
Decisese. Această întâmplare avea să rămână o taină absolută, un secret îngropat adânc în sufletul ei. Totuși, în ciuda fricii și a ordinului lui de a uita totul, mintea ei nu își găsea pacea. Întrebarea continua să pulseze în întuneric: de ce o alesese tocmai pe ea?
RE: Întunericul e absența luminii - Christine Fournier - 25 Jul 2026
Capitolul 7: Masca de Gheață și Furia Din Adâncuri
În temnițele întunecate ale castelului, unde aerul mirosea permanent a sulf, ierburi uscate și umezeală, Dante Richard Wahlen își pierduse complet calmul care îl făcuse faimos. Se plimba ca un animal în cușcă prin biroul său subteran, cu mantia neagră fluturând în urma lui ca niște aripi de corb. Lumina verde, difuză, ce venea de la ferestrele scufundate în Lacul Negru, îi proiecta pe pereți o umbră distorsionată, la fel de agitată ca mintea lui.
Trânti pumnul în tăblia grea a biroului de stejar, făcând ca mai multe eprubete din argint să se ciocnească cu un zgomot strident. Era furios. O furie oarbă, violentă, îndreptată nu împotriva Ordinului Phoenix, nici împotriva trecutului său, ci împotriva propriei persoane.
El, un maestru incontestabil al Oclumenției. El, omul care reușise să-și ascundă gândurile și loialitățile chiar și în fața celor mai puternici vrăjitori ai epocii. El, cel mai rece și calculat spion, liderul din umbră al noii mișcări a Devoratorilor Morții, cedase în fața unui simplu impuls. Și nu în fața unei amenințări sau a unei torturi, ci în fața unei fete.
— O copilă... scrâșni el printre dinți, strângându-și degetele până când nodurile i se înalbiseră. O simplă elevă din anul șapte.
Dante nu fusese niciodată un amator de idile academice. Disprețuia profund slăbiciunile umane și privea elevii din Hogwarts ca pe niște entități zgomotoase, naive și imature, lipsite de orice profunzime. Pentru el, fetele de vârsta lui Rosalie erau doar niște copile care plângeau din cauza notelor și visau la baluri. Nu aveau loc în lumea lui întunecată, aspră și guvernată de o disciplină militară.
Și totuși, când ea fusese acolo, atât de aproape, logica lui de Viperin se prăbușise. Își amintea cu o claritate enervantă textura părului ei, felul în care parfumul de iasomie și ploaie îi invadase simțurile, și mai ales, vulnerabilitatea aceea curată din ochii ei. Nu fusese doar un sărut; fusese o capitulare totală a autocontrolului său. Pentru câteva secunde, masca lui impenetrabilă fusese spulberată de o Astropufită harnică.
Se opri în fața unui cazan de argint în care clocotea o poțiune complexă, de culoare purpurie. Privi reflexia chipului său în lichidul lucios: trăsăturile ascuțite, ochii albaștri ca gheața, dar acum tulburați de o furtună interioară.
Cum de lăsase ca pe documentul ei de bursă să îi scape semnătura completă? Dante Richard Wahlen. Numele pe care îl folosea doar în cercurile restrânse ale vechii aristocrații de sânge pur, numele pe care documentele oficiale de la Hogwarts îl omiteau. Își lăsase garda jos în cel mai stupid mod posibil, oferindu-i acelei fete o bucățică din adevărata lui identitate.
Noua Ordine pe care o plănuia alături de aliații săi nu tolera greșeli. Un spion nu are voie să aibă atașamente, iar un lider nu are voie să fie distras de o slăbiciune a cărnii. Rosalie devenise instantaneu un pericol ascuns pentru toate planurile sale.
Dante își îndreptă spatele, inspiră aerul rece al temniței și își impuse, prin forța minții, să își ridice din nou zidurile de oclumenție. Trebuia să o izoleze. Trebuia să o ignore complet. Mâine, în Marea Sală și la orele de curs, avea să redevină profesorul necruțător, iar ea avea să înțeleagă că acel moment fusese o anomalie ce nu se va mai repeta niciodată.
Capitolul 8: Ecoul din Întuneric
Dimineața următoare aduse cu ea testul cel mai greu. Când Rosalie intră în Marea Sală pentru micul dejun, inima îi bătea atât de tare încât se temea că Alyssa, care mergea chiar lângă ea, i-o putea auzi. Privirea ei fugi, aproape involuntar, spre masa profesorilor. Acolo, îmbrăcat în aceleași haine negre, impecabile, profesorul de poțiuni tăia o felie de pâine cu mișcări chirurgicale. Când ochii lui albaștri, reci și lipsiți de orice emoție, se ridicară și o întâlniră pe Rosalie, fata simți un fior de gheață. Nu era nicio urmă de pasiune acolo. Masca lui era perfectă.
În săptămânile care urmară, lucrurile păruseră să revină, în mod straniu, la normal. În timpul orelor de poțiuni, el rămăsese același dascăl exigent și tăios, gata să taxeze orice greșeală cu un comentariu sarcastic. Rosalie, la rândul ei, își îngropase secretul adânc în memorie. Își lipea ochii de pergamente și răspundea la întrebări cu o eficiență academică, evitând să îl privească mai mult decât era necesar. Când se intersectau pe coridoarele înguste ale castelului, treceau unul pe lângă celălalt ca doi străini, lăsând în urmă doar fâlfâitul unei mantii negre și parfumul discret de iasomie.
Totul s-a schimbat însă în timpul primei ieșiri de weekend în satul Hogsmeade.
Vremea era mohorâtă, iar zăpada topită murdărea străzile. Rosalie fusese înconjurată la marginea satului de un grup de Viperini din anul șapte, conduși de un băiat arogant care o șicana mereu în biblioteca școlii. Presată psihologic de râsetele lor ironice și de acuzațiile că Astropufii sunt doar niște lași buni de muncă, Rosalie cedase impulsului. Își pusese orgoliul în joc. Acceptase un pariu periculos: avea să intre într-un magazin obscur de la marginea satului, cunoscut pentru comercializarea ilegală de artefacte dubioase, și să cumpere un obiect de magie întunecată pentru a le dovedi curajul ei.
Clopoțelul de deasupra ușii magazinului scânci dogit când Rosalie păși înăuntru. Aerul era greu, mirosind a praf, ceară arsă și ceva vechi, putrezit. Rafturile erau înghesuite, pline de cranii de animale, oglinzi crăpate și amulete din argint înnerit. Fata înaintă cu pași nesiguri printre rândurile strâmte, căutând cu privirea ceva mic, ușor de ascuns în buzunare.
Deodată, din spatele unui paravan din lemn ce despărțea tejgheaua de restul magazinului, se auzi o voce. O voce joasă, dar de o asprime care îi opri instantaneu respirația. O cunoștea prea bine. Însă acum, tonul profesorului de poțiuni nu mai era cel din sala de clasă; era extrem de dur, tăios și încărcat de o cruzime pură.
— Ți-am dat un ordin simplu, Borgin, rosti băbatul, iar cuvintele lui cădeau ca niște lame de ghilotină. Transportul trebuia să ajungă în pădure acum trei nopți. Noua Ordine nu tolerează incompetența și cu atât mai puțin lăcomia ta.
— Domnule... vă rog... aprovizionarea a fost strictă, Ministerul a înăsprit controalele după război... se bâlbâi vânzătorul, cu o voce tremurândă, plină de o teroare animalică.
— Nu mă interesează scuzele tale jalnice, continuă vocea de sub gluga neagră, coborând într-un registru soptit, dar mortal. Dacă data viitoare nu am ingredientele pentru Poțiunea de Sânge, nu va mai exista o a doua șansă. Îți voi curăța magazinul cu propriul tău sânge.
Printre spațiile înguste dintre rafturi, Rosalie privi îngrozită. Bărbatul purta o pelerină grea de călătorie, cu o glugă adâncă trasă peste față, ascunzându-și complet trăsăturile. Însă statura lui înaltă și umerii lați erau inconfundabili. Într-o fracțiune de secundă, străinul ridică o mână cu degete lungi și îl apucă pe vânzător strâns de gât, ridicându-l parțial de la pământ. Omul începu să se zbată, scoțând sunete sufocate.
Șocul vizual fu prea mare pentru Rosalie. Un sunet scurt, un gâfâit înăbușit de groază îi scăpă printre buze. Realizând instantaneu ce făcuse, își trânti ambele mâini peste gură și se lăsă rapid în jos, ghemuindu-se la podea, în spatele unui dulap masiv plin de cărți blestemate. Inima îi bubuia în urechi ca un tambur de război, iar lacrimile de spaimă îi mijeau în ochi. În magazin se așternu o tăcere bruscă, mormântală. Singurul lucru care se mai auzea era fâșâitul ușor al pelerinei negre care se întorcea încet spre rândul de rafturi unde se ascundea ea.
RE: Întunericul e absența luminii - Christine Fournier - 25 Jul 2026
Capitolul 8: Ecoul din Întuneric
Dimineața următoare aduse cu ea testul cel mai greu. Când Rosalie intră în Marea Sală pentru micul dejun, inima îi bătea atât de tare încât se temea că Alyssa, care mergea chiar lângă ea, i-o putea auzi. Privirea ei fugi, aproape involuntar, spre masa profesorilor. Acolo, îmbrăcat în aceleași haine negre, impecabile, profesorul de poțiuni tăia o felie de pâine cu mișcări chirurgicale. Când ochii lui albaștri, reci și lipsiți de orice emoție, se ridicară și o întâlniră pe Rosalie, fata simți un fior de gheață. Nu era nicio urmă de pasiune acolo. Masca lui era perfectă.
În săptămânile care urmară, lucrurile păruseră să revină, în mod straniu, la normal. În timpul orelor de poțiuni, el rămăsese același dascăl exigent și tăios, gata să taxeze orice greșeală cu un comentariu sarcastic. Rosalie, la rândul ei, își îngropase secretul adânc în memorie. Își lipea ochii de pergamente și răspundea la întrebări cu o eficiență academică, evitând să îl privească mai mult decât era necesar. Când se intersectau pe coridoarele înguste ale castelului, treceau unul pe lângă celălalt ca doi străini, lăsând în urmă doar fâlfâitul unei mantii negre și parfumul discret de iasomie.
Totul s-a schimbat însă în timpul primei ieșiri de weekend în satul Hogsmeade.
Vremea era mohorâtă, iar zăpada topită murdărea străzile. Rosalie fusese înconjurată la marginea satului de un grup de Viperini din anul șapte, conduși de un băiat arogant care o șicana mereu în biblioteca școlii. Presată psihologic de râsetele lor ironice și de acuzațiile că Astropufii sunt doar niște lași buni de muncă, Rosalie cedase impulsului. Își pusese orgoliul în joc. Acceptase un pariu periculos: avea să intre într-un magazin obscur de la marginea satului, cunoscut pentru comercializarea ilegală de artefacte dubioase, și să cumpere un obiect de magie întunecată pentru a le dovedi curajul ei.
Clopoțelul de deasupra ușii magazinului scânci dogit când Rosalie păși înăuntru. Aerul era greu, mirosind a praf, ceară arsă și ceva vechi, putrezit. Rafturile erau înghesuite, pline de cranii de animale, oglinzi crăpate și amulete din argint înnerit. Fata înaintă cu pași nesiguri printre rândurile strâmte, căutând cu privirea ceva mic, ușor de ascuns în buzunare.
Deodată, din spatele unui paravan din lemn ce despărțea tejgheaua de restul magazinului, se auzi o voce. O voce joasă, dar de o asprime care îi opri instantaneu respirația. O cunoștea prea bine. Însă acum, tonul profesorului de poțiuni nu mai era cel din sala de clasă; era extrem de dur, tăios și încărcat de o cruzime pură.
— Ți-am dat un ordin simplu, Borgin, rosti băbatul, iar cuvintele lui cădeau ca niște lame de ghilotină. Transportul trebuia să ajungă în pădure acum trei nopți. Noua Ordine nu tolerează incompetența și cu atât mai puțin lăcomia ta.
— Domnule... vă rog... aprovizionarea a fost strictă, Ministerul a înăsprit controalele după război... se bâlbâi vânzătorul, cu o voce tremurândă, plină de o teroare animalică.
— Nu mă interesează scuzele tale jalnice, continuă vocea de sub gluga neagră, coborând într-un registru soptit, dar mortal. Dacă data viitoare nu am ingredientele pentru Poțiunea de Sânge, nu va mai exista o a doua șansă. Îți voi curăța magazinul cu propriul tău sânge.
Printre spațiile înguste dintre rafturi, Rosalie privi îngrozită. Bărbatul purta o pelerină grea de călătorie, cu o glugă adâncă trasă peste față, ascunzându-și complet trăsăturile. Însă statura lui înaltă și umerii lați erau inconfundabili. Într-o fracțiune de secundă, străinul ridică o mână cu degete lungi și îl apucă pe vânzător strâns de gât, ridicându-l parțial de la pământ. Omul începu să se zbată, scoțând sunete sufocate.
Șocul vizual fu prea mare pentru Rosalie. Un sunet scurt, un gâfâit înăbușit de groază îi scăpă printre buze. Realizând instantaneu ce făcuse, își trânti ambele mâini peste gură și se lăsă rapid în jos, ghemuindu-se la podea, în spatele unui dulap masiv plin de cărți blestemate. Inima îi bubuia în urechi ca un tambur de război, iar lacrimile de spaimă îi mijeau în ochi. În magazin se așternu o tăcere bruscă, mormântală. Singurul lucru care se mai auzea era fâșâitul ușor al pelerinei negre care se întorcea încet spre rândul de rafturi unde se ascundea ea.
Tăcerea din magazin deveni atât de apăsătoare, încât Rosalie își auzea propriile bătăi de inimă pulsându-i violent în tâmple. Pașii bărbatului se auziră lenți, calculați, lăsând podeaua veche de lemn să scârțâie sub greutatea cizmelor sale. Fiecare secundă părea o eternitate. Umbra lungă și întunecată a pelerinei se proiectă peste dulapul în spatele căruia fata stătea ghemuită, strângându-și genunchii la piept.
O siluetă masivă se opri exact în dreptul ei. Rosalie își ținu respirația, închizând ochii strâns, rugându-se ca totul să fie doar un coșmar. Deasupra ei, o mână cu degete lungi îndepărtă încet o cutie veche de pe raft, eliberând un unghi perfect de vizibilitate.
Dante o privi de sus. Pentru o fracțiune de secundă, în ochii lui albaștri și tăioși s-a citit o uluire absolută, dar aceasta fu înlocuită rapid de o sclipire rece, urmată de un zâmbet asimetric, cinic. Situația i se părea de-a dreptul amuzantă. Din toate persoanele din acel castel blestemat, din toți spionii Ministerului sau aurorii care îi vânau mișcările, cea care îi dăduse planurile peste cap în acea după-amiază era chiar ea.
— Ce avem noi aici? rosti el pe un ton coborât, dar periculos de mătăsos, care o făcu pe Rosalie să se înfioare. Un șoricel... de bibliotecă.
Bărbatul făcu un pas mai aproape, umplând complet spațiul îngust dintre rafturi.
— Sincer să fiu, nu credeam că Astropufii sunt atât de curajoși încât să își bage nasul în afacerile adulților. Și mai ales în astfel de locuri.
Fără să mai aștepte vreun răspuns de la fata care tremura din toate încheieturile, Dante se aplecă și, cu o mișcare bruscă dar fermă, îi trase gluga pelerinei ei de școală peste cap, ascunzându-i complet chipul speriat de privirile vânzătorului Borgin, care încă își masca gâtul învinețit la tejghea. Înainte ca Rosalie să poată schița vreun gest de protest, degetele lui reci și puternice se închiseră în jurul încheieturii ei, ridicând-o de la podea cu o ușurință uimitoare.
O smulse practic din ascunzătoare și o trase după el, obligând-o să țină pasul cu mersul lui grăbit. Clopoțelul magazinului sună din nou, iar aerul înghețat de afară le lovi fețele. Dante nu se opri pe strada principală din Hogsmeade, unde elevii roiau în jurul magazinului Honeydukes, ci o ghidă cu autoritate pe o uliță lăturalnică, îngustă și pustie, flancată de ziduri vechi din piatră acoperite de zăpadă topită.
O împinse ușor spre peretele de piatră al unei clădiri părăsite și îi lăsă drumul la mână, dar rămase extrem de aproape de ea, blocându-i orice cale de scăpare cu propria statură. Își dădu gluga pelerinei sale spre spate, dezvăluindu-și trăsăturile ascuțite, luminate de cerul cenușiu. Ochii lui o fixau cu o intensitate care o lăsa fără aer.
— Acum, Rosalie, spuse el, încrucișându-și brațele la piept, redevenind profesorul exigent, dar cu o notă de amenințare mult mai sumbră în voce. Vreau o explicație. Foarte bună și foarte rapidă. Ce căutai în acel magazin și, mai ales, ce ai auzit?
Rosalie își lipi spatele de zidul rece de piatră, simțind cum gheața de pe perete îi pătrunde prin pelerina subțire de școală. Întregul ei corp tremura din toate încheieturile. Din cauza vântului tăios care sufla pe ulița pustie sau din cauza terorii pure care o cuprinsese când ochii albaștri ai profesorului de poțiuni o fixară cu acea intensitate necruțătoare? Nici ea nu mai știa. Dinții îi clănțăneau ușor, iar mâinile îi erau de gheață.
Privi direct în ochii lui Richard, dându-și seama că orice încercare de a inventa o scuză în fața unui maestru al minții ar fi fost complet inutilă. În plus, o parte din ea știa că el prețuia adevărul brut mai mult decât o minciună frumos împachetată.
— A fost... a fost un pariu, profesore, reuși ea să spună, cu o voce mică și tremurată, abia auzită din cauza vântului. Niște Viperini din anul șapte... m-au încolțit la marginea satului. Au spus că Astropufii sunt lași, că nu avem curaj pentru nimic altceva în afară de citit și curățat cazane. Mi-au spus că dacă sunt așa deșteaptă, să intru în magazinul lui Borgin și să cumpăr un obiect de magie întunecată.
O lacrimă mică, provocată de frig și de tensiune, i se prelinse pe obraz, dar Rosalie nu își luă privirea de la el.
— Nu am vrut să ascult... nu am vrut să spionez, continuă ea, strângându-și hainele în jurul corpului care nu se mai oprea din tremurat. Am auzit doar... că vorbeați despre un transport în pădure. Și despre o Nouă Ordine. Și... și cum l-ați apucat de gât pe acel om. Atât. Jur că nu am auzit altceva.
Richard o ascultă fără să o întrerupă, cu trăsăturile feței încremenite într-o mască de piatră. Totuși, când observă cum fata se chinuia să își controleze tremurul violent, o schimbare subtilă, aproape imperceptibilă, îi trecu prin privire. Furia lui părea să se dizolve în fața acestei sincerități absolute și vulnerabile. Nu era o spioană a Ministerului; era doar aceeași elevă naivă și mândră, care refuzase să fie călcată în picioare de niște Viperini aroganți.
Dante făcu un pas și mai aproape, reducând complet distanța dintre ei, iar Rosalie simți brusc căldura care emana din corpul lui înalt.
— Un pariu din mândrie, Rosalie? rosti el, iar vocea lui coborî într-un registru jos, periculos de calm. Ai riscat să fii exmatriculată, sau mai rău, blestemată într-un astfel de magazin, doar pentru a le dovedi unor idioți că ai curaj?
Își ridică o mână și, cu o mișcare neașteptat de lentă, îi aranjă gluga pelerinei care îi aluncase de pe cap, degetele lui reci atingându-i pentru o secundă pielea caldă a obrazului.
— Ai fost extrem de nesăbuită. Iar ceea ce ai auzit acolo... spuse el, fixându-i privirea cu o seriozitate de moarte, este un secret care te poate costa viața. Dacă o singură vorbă din ce ai auzit în acel magazin ajunge la urechile altcuiva, nici măcar statutul tău de elevă preferată nu te va putea salva de mine. Ai înțeles?
Dante Richard Wahlen o privea de sus, iar în ciuda zidurilor de oclumenție pe care se chinuise să le ridice în ultimele săptămâni, prăbușirea lor fu instantanee. Sinceritatea ei curată, lipsită de jocurile de culise cu care era el obișnuit în lumea Devoratorilor, îl izbi direct în piept. Văzând cum corpul ei fragil tremura necontrolat, un instinct de protecție, complet străin firii sale aspre, puse stăpânire pe el.
Fără un cuvânt, își desfăcu pelerina grea, căptușită cu blană fină și încălzită de propria căldură corporală, și o așeză pe umerii mici ai fetei. O învălui complet în haina lui masivă, care mirosea a iarnă, mentă și magie puternică.
În acea secundă, distanța dintre ei dispăru. Dante simți cum parfumul ei de iasomie și ploaie de vară se ridică din pliurile pelerinei, izbindu-i simțurile. Îi trecu prin minte, ca un avertisment disperat al rațiunii, că risca să se lase din nou copleșit de mirosul ei, de acea inocență irezistibilă care acționa asupra lui ca cea mai pură poțiune de dragoste. Era o slăbiciune fatală pentru un lider al întunericului, dar în acel moment, pe ulița pustie și înghețată, Noua Ordine nu mai avea nicio valoare.
Ca să o calmeze, dar mai ales ca să își potolească propria sete, Dante își trecu mâinile mari peste pelerina în care era înfășurată și o trase strâns în brațe. O lipi de pieptul lui lat, simțind cum tremurul ei se domolește treptat sub influența căldurii sale. Își coborî chipul și îi căută buzele, prinzându le într-un sărut profund, flămând, dar de data aceasta încărcat de o dulceață neașteptată, menită să-i alunge teroarea din suflet.
Când el dădu să se retragă încet, speriat de propria intensitate, Rosalie simți cum o cuprinde panica. Se temea că realitatea îl va lovi din nou, că masca lui de gheață se va ridica iar și că o va alunga cu acea brutalitate calculată din biroul său. Nu voia ca magia acelui moment să se termine.
Strângând cu degetele ei mici materialul vestei lui, îl privi în ochii albaștri, acum tulburi de pasiune.
— Richard... șopti ea, pronunțându-i al doilea prenume pentru prima dată, cu o voce moale, dar plină de o dorință curajoasă. Te rog... mai sărută-mă încă o dată.
Auzul propriului nume rostit de buzele ei, cu atâta vulnerabilitate și abandon, distruse și ultima fărâmă de rezistență din mintea profesorului de poțiuni. Dante scoase un oftat prelung, un geamăt înăbușit în bărbia ei, și o prinse din nou în brațe, cedând definitiv în fața fructului interzis.
Dante se desprinse din sărut încet, respirând greu, cu fruntea sprijinită de a ei. Privirea lui era o luptă continuă între dorința intensă și paranoia spionului care știa că fiecare secundă petrecută acolo le punea viața în pericol. Oclumenția lui încerca cu disperare să reînvie, dar prezența ei îi bloca orice tentativă de izolare emoțională.
Cu o mișcare rapidă a mâinii, Dante băgă degetele în buzunarul interior al vestei și scoase o sticluță mică din cristal, plină cu un lichid argintiu, dens, care sclipea ciudat în semiîntuneric.
— Bea asta, Rosalie, șopti el, cu o voce aspră, dar urgentă, presându-i sticluța în palmele reci. Este o licoare a tăcerii modificate. Nu îți va șterge memoria, dar va împiedica fizic limba să rostească vreun cuvânt despre ce ai văzut la Borgin sau despre noi doi, dacă cineva va încerca vreodată să te interogheze. Trebuie să te protejez... de mine și de ceilalți.
Rosalie privi sticluța cu ezitare, strângând-o în pumn. Își ridică ochii spre el, pregătindu-se să deschidă dopul de ceară, însă chiar în acea clipă, ecoul unor râsete și al unor pași grei, care spărgeau zăpada topită, răsună de la capătul uliței înguste. Erau elevi care se întorceau spre centrul satului.
— Rosalie! Unde ai dispărut? Se auzi de departe vocea îndepărtată a Alyssei, amestecată cu strigătele Viperinilor care o căutau pentru a vedea dacă își îndeplinise pariul.
Dante înlemni. Masca lui de gheață reveni pe chip într-o fracțiune de secundă. Îi aruncă o ultimă privire intensă, plină de un avertisment mut, apoi se retrase cu trei pași înapoi în umbra adâncă a unei arcade din piatră. Pelerina lui grea, de călătorie, rămase pe umerii ei, învăluind-o într-o căldură protectoare și în mirosul lui inconfundabil de mentă și iarnă.
— Ascunde-o. Și pleacă. Acum! Îi ordonă el într-un murmur tăios, înainte de a dispărea complet în întunericul gangului lateral, printr-o mișcare atât de fluidă încât păruse că s-a dizolvat în aer.
Rosalie rămase singură pe uliță, cu inima bătându-i în gât. Îndesă rapid sticluța nedeschisă în buzunarul adânc al pelerinei lui masive, strângând materialul greu în jurul ei chiar în momentul în care Alyssa și doi dintre Viperini apărură de după colț. Era safe pentru moment, dar secretele pe care le purta acum pe umeri și în buzunar cântăreau mai mult decât întreaga magie din Hogwarts.
RE: Întunericul e absența luminii - Christine Fournier - 25 Jul 2026
Capitolul 9: Detenția de Sâmbătă Seara
Rosalie își strânse pelerina masivă în jurul corpului, încercând să pară cât mai calmă în timp ce pășea pe drumul noroios care ducea înapoi spre porțile castelului. Fiecare pas îi părea uriaș, iar greutatea sticluței ascunse în buzunarul interior o făcea să se simtă de parcă purta o bombă gata să explodeze. Pelerina lui Dante o ferea de vântul înghețat, dar nu o putea apăra de realitatea care o izbi când ajunse în curtea principală.
Grupul de Viperini care o împinsese să facă pariul o aștepta lângă fântâna de piatră. Când o văzură venind cu mâinile goale și fără niciun pachet suspect, fețele lor se strâmbară în rânjete disprețuitoare.
— Priviți-o! Strigă liderul lor, un băiat înalt din anul șapte, încrucișându-și brațele. Așa cum am anticipat. Astropufii se laudă mult, dar când intră în magazinul lui Borgin, fug mâncând pământul. Ai fost lașă, Rosalie! Unde este obiectul? Te-ai speriat de praf sau de cranii?
Râsetele lor batjocoritoare răsunară în curte, atrăgând atenția celorlalți elevi care se întorceau din Hogsmeade. Rosalie își lăsă capul în jos, cu obrajii arzând, neputând să le spună că motivul pentru care nu cumpărase nimic era mult mai periculos decât orice artefact blestemat.
— Destul!
Vocea profesorului de poțiuni tăie aerul ca o lamă de gheață. Dante, care însoțea ultimul grup de elevi înapoi la castel ca supraveghetor, păși în curte cu pași mari. Mantia lui obișnuită de școală flutura amenințător, iar masca lui de profesor necruțător era complet restaurată. Privirea lui trecu peste Viperini, făcându-i să amuțească instantaneu, apoi se fixă asupra fetei.
Dante se apropie la doar un pas de ea, iar Rosalie simți cum o cuprinde din nou un val de căldură, deși ochii lui albaștri erau acum lipsiți de orice căldură.
— Domnișoară de Villeneuve, rosti el pe un ton tăios, care răsună clar în întreaga curte, obiectul pe care l-ați cumpărat din acel loc dubios și pe care vi l-am confiscat personal în magazin va fi analizat de profesorul de apărare contra magiei negre. Hogwarts nu tolerează introducerea artefactelor întunecate pe teritoriul său.
Rosalie înlemni, privind fix spre vesta lui neagră, realizând imediat jocul genial și periculos pe care îl făcea Richard pentru a le acoperi urmele în fața tuturor.
— Iar dumneavoastră, continuă , tocmai v-ați ales cu o detenție în seara asta, la ora 20:00, în laboratorul meu. Veți învăța să curățați cazane până când veți înțelege că regulile acestei școli nu sunt opționale. Toată lumea înăuntru!
Viperinii izbucniră în hohote de râs imediat ce profesorul de poțiuni se îndepărtă spre marea intrare. Îl urmară cu privirea, apoi se întoarseră spre Rosalie, clătinând din cap cu o satisfacție răutăcioasă.
— Ei bine, de Villeneuve, ai vrut să pari curajoasă, dar ai avut cel mai mare ghinion posibil, îi zise liderul lor, bătând-o ironic pe umăr. Să îți petreci seara de sâmbătă închisă în temnițe cu cel mai sever profesor din tot castelul... mai bine primeai o exmatriculare. Distracție plăcută la frecat cazane!
Rosalie nu le răspunse. Îi privi cum pleacă spre Marea Sală, în timp ce mâna ei, ascunsă adânc în buzunarul pelerinei lui Richard, strângea strâns sticluța de cristal. Știa că la ora opt seara, în laboratoarele subterane, nu o așteptau cazane de curățat, ci un adevăr mult mai tulburător.