My name is.. Risk.

[Isabella River]

Chapter III

I-am privit pãrul nici prea scurt, nici prea lung, brunet ºi zburlit de vânt. Pe sub tricoul alb ºi fãrã niciun însemn muºchii i se încordarã uºor. κi netezi pantalonii de trening largi ºi negri apoi îºi îndreptã ochii de un albastru electric spre noi.

- Bun. Vãd cã v-aþi aliniat. zâmbi el.
Vocea avea o muzicalitate foarte plãcutã, dar tonul era ferm ºi serios, ceea ce contrasta foarte mult cu zâmbetul lui sincer.

Cine era tipul ãsta ºi cine se credea, unde se credea ? Eram într-o Unitate Militarã respectabilã, loc unde saluþi cu „Sã trãiþi!” chiar ºi în toaletã. Mi-am încruciºat mâinile la piept încecând sã par cât mai ferm convinsã cã tipul ãsta nu era bine venit. De fapt încercam sã îi transmit lui mesajul ãsta. Sanborn îmi urmã gestul ºi îl privi curios, dar din partea lui nu venea aceeaºi ostilitate. Îmi plãcea fostul antrenor, era cel mai tare. Ce cãuta tipul ãsta aici ?

- Eu sunt Christian Hathaway ºi începând din acest moment vã voi fi antrenor. fãcu o scurtã pauzã pentru a-ºi afunda mâinile în buzunarele pantalonilor, gest care mi se pãru chiar josnic într-un asemenea loc. Aº vrea sã clarific un lucru. La orele de antrenament cer sã aveþi respect, normal, dar nu vreau ca atmosfera sã fie la fel de încordatã ca la celelalte ore. De aceea vã dau voie sã îmi vorbiþi fãrã adresãri de genul „Dumneavoastrã” sau „Domnule”. ªi fãrã niciun „Sã trãiþi!”. Nu am nevoie, sincer.

L-am privit uimitã. Tipul ãsta, Christian sau cum spusese cã îl cheamã, chiar nu-ºi dãdea seama unde era ºi ce fãcea ? Încerca sã ne schimbe comportamentul ? De ce ? Eram într-o Unitate Militarã, sã vorbim aºa cum tocmai ne spusese el sã nu o facem, era ceva.. vital în cariera noastrã, dar mai ales în dezvoltarea caracterului nostru militar. El credea cã eram niºte liceeni dornici sã batã câmpii ºi sã fie „tovarãºi” cu profesorul sau antrenorul lor ? Credea cã va lega o prietenie sau aºa ceva cu noi, uitând astfel de conduita militarã ? Se înºela.

- Unde este domnul Dashfort ? am întrebat profitând de faptul cã ne lãsa sã îi vorbim.. normal ºi fãcând abstracþie de tot ce spusese pânã acum.
Mã privi uimit ºi încercã sã afiºeze un zâmbet, deºi cu siguranþã observase glasul meu aproape revoltat ºi atitudinea rece. Însã vorbi cu o voce cât mai calmã:
- A fost transferat la o altã Unitate.

Am observat cum privirea lui zãboveºte puþin pe chipul meu ºi muºchii braþelor mi s-au încordat instinctiv.
κi îndreptã privirea cãtre restul colegilor mei ºi zise cât mai vioi, împreunându-ºi palmele.

- Bun, sã începem cu douã ture de teren, vreau alergare uºoarã ºi vedem dupã ce mai facem.

Ne-am aliniat ºi am început sã alergãm. Cele douã ture erau ceva foarte normal, foarte uºor pentru noi, care eram antrenaþi sã putem alerga pânã la câþiva kilometri buni fãrã prea multe probleme. Când am terminat, ne-am oprit în faþa noului antrenor ºi am aºteptat urmãtoarea comandã. Am observat cã niciunul din noi nu respira greu. Toþi respiram într-un ritm cât se poate de normal. Asta dovedea cât de antrenaþi eram.

- Acum aº vrea sã vãd zece flotãri de persoanã.

Am fãcut toþi câte zece flotãri ºi în câteva minute eram gata de altceva. Am trecut la exerciþiile de încãlzire ºi apoi la alergarea de un kilometru. În timp ce alergam cot la cot cu Sanborn am început sã ne luãm la întrecere unul cu altul fãrã sã ne dãm seama. Eu ºi el eram foarte competitivi ºi mereu ne distram pe tema asta.

Am micºorat ritmul când am realizat cã eram la vreo zece sau cincisprezece paºi de restul grupului ce râdea cu subînþeles. N-am înþeles niciodatã de ce o fatã ºi un bãiat nu pot fi prieteni buni fãrã ca alþii sã tragã concluzii pripite.

Când mai aveam jumãtate de orã de antrenament, tipul cel nou ne dãdu voie sã stãm în vestiar sã ne pregãtim de urmãtoarea orã. Acest lucru m-a surprins complet. De ce ? Pãi pentru cã în acea jumãtate de orã mai puteam face atât de multe lucruri. Nu ºtiu de ce dintr-o datã deveneam atât de agitatã ºi atentã la fiecare detaliu care era complet schimbat la orele de antrenament, dar pur ºi simplu nu credeam cã tipul ãla ºtie ce face.

Însã nu aveam cum sã-l contrazicem, indiferent de formele de adresare pe care el ne permisese sã le utilizãm la persoana lui.
Mi-am legat din nou ºireturile la adidaºii albi ºi am strâns cât de tare am putut acel nod, apoi mi-am arãtat nemulþumirea strângându-mi buzele într-o linie dreaptã.

- Cineva e nervoasã. se auzi glasul lui Craig Davis.
- Taci, sau te pocnesc de nu te vezi, Davis.
- Hei, uºor cu ameninþãrile, pãpuºã, nu vrei sã mã vezi pe mine nervos.
- Ce glumã bunã. i-am aruncat replica peste umãr ºi am ieºit pe coridorul lung.

M-am îndreptat spre dulapul meu, iar în drum mi-am salutat niºte colegi. În ciuda faptului cã erau unii pe care îi detestam, alþii erau chiar foarte de treabã.
Am încercat sã îmi scot manualul ºi caietele de istorie din dulap, dar tot ce am reuºit a fost sã le scap pe jos. Grozav. „Bravo, Jane.” mi-am spus aplecându-mã sã le culeg de pe jos.

Dar o altã mânã.. cu o piele perfect albã ºi cu braþele puternice ridicã un caiet de pe jos. Am urmãrit uimitã linia venelor lui ºi am ridicat chipul pentru a-l vedea..