My name is.. Risk.

[Isabella River]

M-a izbit inspiratia.

Chapter VI

În timp ce luam o pauzã, Christian ne informã cã aveam sã facem un exerciþiu de tragere. Toatã ziua ne ocupasem de aºa ceva. Îmi plãcea, dar începea sã mã exaspereze puþin. Aveam impresia cã aud încontinuu focuri de armã ºi vedeam în faþa ochilor doar þinta. Nu înþelesesem la început de ce fusese atât de strict antrenorul sã împuºcãm în inimã, din moment ce împuºcãtura în cap era la fel: fatalã. Dar în timp ce stãteam întinºi pe iarba de pe poligonul de tragere, antrenorul se propti în faþa noastrã zicând:

- Vor fi unele momente în care adversarul vostru va avea cascã de protecþie, ceea ce va face imposibil sã-l împuºcaþi în cap.
Mi-am ridicat privirea spre el si am zâmbit sec ºi sarcastic.
- ªi dacã poartã cascã, poate foarte bine sã poarte ºi vestã anti-glonþ. am ridicat din umeri, evident nepãsãtoare.
- Aici voiam sã ajung. mã strãfulgerã el cu privirea. Cã aveþi mai multe ºanse þintind umãrul, sau un loc foarte apropiat de inimã, care sã nu fie bine acoperit de vestã.

Mi se pãrea cel mai tâmpit lucru posibil. De ce sã nu fie împuºcat în faþã de exemplu ? Sigur, era ceva foarte greu, trebuia multã precizie, dar nu era chiar imposibil. Cu toate acestea, nu am mai comentat. Tipul chiar pãrea sã ºtie ce face ºi ultimul lucru care mai lipsea era sã îl evervez. Momentan. Deºi muream de nevoie aceea nebunã de a-i mai arunca câteva replici. Dar se pare cã din privirea aceea fulgerãtoare îºi dãduse seama cã trebuie sã mã aibã în vizor pentru un timp.

Exerciþiul de tragere consta în.. ei bine, era cam ca paintball-ul. Defapt, chiar era paintball. O jumãtate din poligon, o suprafaþã chiar foarte mare, era special amenajatã pentru astfel de exerciþii. Iarba era foarte înaltã în unele locuri, iar în altele era chiar gazon foarte bine îngrijit. Erau pe ici colo pereþi din cãrãmidã, dupã care ne puteam adãposti. De asemenea, erau ºi copaci, care aveau acelaºi scop: adãpostirea parþialã.

Era ca un fel de câmp, dar avea ºi ceva din aspectul unei pãduri, din cauza copacilor, însã semãna ºi cu un labirint uriaº, din cauza pereþilor acelora din cãrãmidã care erau puºi pe alocuri.

- Bun. Luaþi-vã echipamentul ºi puteþi începe.

Nate Royce se strâmbã puþin când Christian se întoarse cu spatele ºi dãdu sã urce într-un turn de observaþie care era cel mai aproape de teren.
- Boss..
Antrenorul se opri brusc ºi se întoarse cu o privire atât uimitã, cât ºi sâcâitã.
- Poftim ?

Din vocea lui realizam cã se referea la modul de adresare a lui Royce, nu la ceea ce voia sã întrebe.
- Ããã. Domnule antrenor. Da. Da, asta voiam sã.. Oricum, ne grupãm pe echipe sau.. ?

Christian pufni ºi îl privi preþ de câteva secunde.
- Glumeºti, Royce ? Normal cã nu. Lucraþi pe cont propriu. Trebuie sã învãþaþi sã vã descurcaþi singuri pe teren în cazul unei ambuscade, pentru cã nu veþi fi mereu împreunã, deci s-ar putea sã nu aveþi pe cine sã vã bazaþi.

Trebuia sã recunosc cã raþionamentul lui era foarte plauzibil ºi oricum, eram de acord. Poate cã Davis avusese dreptate când spusese cã e cel mai bun. Poate cã.. Nee. Tipul ãsta încã arãta ca un nepriceput în ochii mei. Mã rog, nu în totalitate, dar..

- Hai. Daþi-i drumul! Vã voi urmãri de sus ºi sper sã daþi tot ce e mai bun din voi.

Apoi urcã sus ºi ne privi de la câþiva metri distanþã. Pãrul lui brunet încã stãtea într-o dezordine foarte stilatã ºi arãta chiar drãguþ. „La naiba, Risk. Ce dracu’ faci ?! Treci pe poziþie!” îmi spuse o voce din capul meu care semãnã prea mult cu a lui Christian. Ce ironie.

Dupã ce ne-am pregãtit pentru exerciþiu, ne-am pus mãºtile pe faþã (nimeni nu voia sã fie lovit cu mingi de vopsea) ºi ne-am pregãtit puºtile. Normal, Christian ne privea de sus, total inexpresiv. Când vãzu cã eram pe poziþii spuse doar atât:

- Bine. Sã vãd puþinã miºcare, soldaþi!

Eu eram cea cu vopseaua roºie. Fiecare aveam o culoare diferitã, pentru cã antrenorul urma sã ne puncteze ºi cine era lovit o singurã datã, ieºiea din exerciþiu, iar culoarea vopselei determina „ucigaºul”.

Mi-am poziþionat mai bine puºca în mânã ºi m-am deplasat printre copaci, oprindu-mã în dreptul unuia. Am privit în toate pãrþile. Nimic. Logic, toþi erau foarte buni. Dar ºi eu eram foarte bunã.

Când am zãrit cu coada ochiului ceva miºcându-se, m-am întors rapid spre dreapta. Uniformele ne erau de mare ajutor, fiind modelul camuflaj, se zãreau cam greu prin iarbã sau printre copaci.

Am realizat cã antrenorul ne putea vedea pe toþi, în mare parte, de la acea înãlþime, aºa cã m-am miºcat, ducându-mã încet cãtre locul în care se deplasase persoana pe care o zãrisem.
ªtiam cã nu este ceva real, dar de fiecare datã trãirile erau la fel ºi atât concentrarea, cât ºi tensiunea erau la cote maxime.

Am fugit ºi m-am adãpostit dupã un perete. Însã nu eram singurã. Cineva stãtea lângã mine, cam la un metru distanþã ºi avea arma îndreptatã spre mine. Însã reflexele mele erau la fel de bune, iar mâna mea poziþionã arma spre el.

La naiba. Era Sanborn. Brusc, strânsoarea degetelor mele pe armã slãbi puþin. Nu puteam sã-l scot din joc pe Sanborn. Asta însemna ca el sã pice exerciþiul. ªi deºi ºtiam cã se aplica vorba „Ori el, ori eu.” nu puteam sã fac asta. Oricine, ºi aº fi putut trage fãrã ezitare. Dar el.. Nu.

Am lãsat arma jos ºi am fost surprinsã sã vãd cã ºi el face acelaºi lucru.
ªtiam eu. Nu avea sã mã scoatã din exerciþiu dacã nici eu n-o fãceam. Am privit neliniºtitã cãtre turnul de observaþie în care era Christian, dar era mult prea departe ca sã ne vadã. Nu aveam voie sã lucrãm în echipã, ºi asta includea cã nu avem voie nici sã cooperãm în vreun fel.

Sanborn îºi duse un deget la gurã, în semn cã ar fi bine sã pãstrãm tãcerea. Am încuviinþat ºi am continuat sã îl urmãresc cu privirea. Arãtã apoi cu un deget spre el ºi cu unul spre partea sa dreaptã, dupã care arãtã cu un deget spre mine ºi cu unul spre partea mea stângã. Înþelegeam ce voia sã spunã. „Eu merg pe aici, tu du-te pe acolo.”

În clipa urmãtoare se apropie puþin ºi-mi ºopti la ureche:
- Ne întâlnim la peretele din spate. Încearcã sã nu mã pierzi din ochi, îþi va fi mai uºor.

Am încuviinþat nevenindu-mi sã cred cum de îl auzisem. Vorbise atât de încet, încât o ºoaptã ar fi fost de zece ori mai zgomotoasã.

Ne-am deplasat simultan ºi ne-am vãzut de drum. ªtiam cã încãlcam regula „Pe cont propriu.” dar chiar nu puteam sã-l trãdez pe Sanborn. Deºi era un simplu exerciþiu de tragere, asta însemna mult ºi mai ales, era ceva care conta pentru încrederea lui în mine. ªi invers.

Când am trecut de partea cealaltã a peretelui m-am întors cât de repede am putut, pentru a avea de partea mea elementul surprizã. Dar nu era nimeni acolo. Sau cel puþin, nu vedeam eu pe nimeni. Am aºteptat câteva secunde ºi vãzând cã niciun zgomot nu ajungea pânã la mine, m-am îndreptat spre un copac ºi m-am adãpostit dupã el.

Sanborn veni lângã mine ºi amândoi stãteam la pândã din iarba înaltã. Când am zãrit o miºcare la doar patru – cinci metri în faþa noastrã, am strâns arma în mânã.

- Mã ocup eu. am ºoptit cãtre Sanborn.

Am pus degetul de trãgaci ºi am aºteptat pânã când am þintit umãrul persoanei ce se ascundea dupã un copac. Tensiunea creºtea ºi în secunda urmãtoare, când eram gata sã apãs..

- Risk! Sanborn! Ce dracu’ faceþi acolo ?!