Post Mortem

[Desiree Rose Goth]

Capitolul 13 – Taste of poison

Catch me as I fall.

În clipa în care am privit-o pe Jennifer, un singur cliºeu îmi trecu prin minte: Vreau sã simtã ºi ei durerea pe care am simþit-o ºi eu… Mi-am reamintit cuvintele de mii de ori în ultimele luni, însã abia atunci le percepeam pe deplin înþelesul.
Un om îºi poate vinde sufletul diavolului din cauza dorinþei de rãzbunare? Da, bineînþeles cã da. Acelaºi schimb îl simþeam palpitând cu putere în mine; era imposibil ca o crimã sã fie comisã în faþa mea, fãrã ca sã fac nimic ca s-o evit.
Am înghiþit în sec când mi-am dat seama cã hotãrârea mea era de mult luatã. De fapt, nici nu mai trebuia sã mã eschivez în halul ãsta. Bãtãile inimii mi se înteþeau, iar adrenalina îmi curgea nestãvilit în vene. Furia mea avea gustul ciudat al otrãvii ºi îmi înãbuºea temerile , laolaltã cu rãmãºiþele convingerilor.
Nu aveam sã mã gândesc niciun moment la consecinþe.

M-am împins cu toatã forþa de care eram capabilã în acel bãrbat, încercând sã-i imobilizez încheietura , astfel încât sã scape cuþitul. Am icnit de durere când m-am trezit eu însãmi izbitã brutal de perete. Dintr-o datã, ideea mea iniþialã nu mai arãta aºa de genialã – se preschimbase într-o misiune sinucigaºã.
Jennifer catadicsi sã mã ajute dupã ce ºi-a revenit din ºoc, încercând sã dea la o parte namila ce mã bloca. Bãrbatul pur ºi simplu o împinse cu mâna liberã, trimiþând-o în jumãtatea cealaltã a încãperii.
Trebuia sã recunosc cã avea practicã tipul, nu glumã.
Se întoarse înapoi cu faþa spre mine. Mi-am þinut rãsuflarea în timp ce îi analizam cu meticulozitate chipul, total necunoscut mie. Apoi, lama cuþitului îmi mângâie pielea, rece ºi ucigãtoare, intrându-mi puþin câte puþin în piele. Am simþit cum un firiºor de sânge cald mi se prelinse pânã la baza gâtului, închegându-se în pãr.

Îmi ridicã bãrbia astfel încât faþa mea sã fie la acelaºi nivel cu a lui ; m-am gândit , cu ironie, sã-l trimit la mama naibii sau sã îi servesc un rânjet în semn de totalã apreciere. Dacã aveam sã mor, mãcar sã o fac cu stil.
Apoi se întâmplã ce eu, cel puþin, nu am anticipat : Jennifer , într-o ultimã încercare, prinse mâna criminalului, întorcându-i-o astfel încât eu sã-mi iau tãlpãºiþa de acolo. Tactica dãdu roade, cãci nici prietenul ei nu s-a aºteptat la lovitura aceea. O ºansã slabã, dar realã, se conturã sub ochii mei ºi, fãrã sã ezit, am decis sã aleg soluþia mai grea.
Având mâna rãsucitã , mi-a fost destul de uºor sã mã întind dupã cuþit ºi sã-l îndrept spre pieptul bãrbatului. Aproape auzeam cum tãiºul ascuþit îºi croia loc prin carne. Dar, la naiba, cuþitul acela trebuia împins ca lumea ca sã aibã efectul scontat.
Acele clipe parcã ºi-au mãrit consistenþa, aducând cu sine gânduri prea învãlmãºite pentru a mai face distincþia între ele. Expresia ºocatã a tipului din faþa mea era în ceaþã din cauza furiei ce reverbera în mine. Tot ce fãceam era sã împing cuþitul acela. Mai mult. ªi mai mult.

Un sentiment nou, puternic , creºtea în mine, împrãºtiindu-ºi adânc rãdãcinile. Senzaþia cã puteam face orice mã copleºea precum o otravã letalã. Da, ucideam.
În urmãtoarea clipã cãzu pe spate, într-o miºcare ce þinu o veºnicie. Mai mult decât sigur murise; o puteam spune doar uitându-mã la ochii lui lipsiþi de orice luminã vieþuindã. Mi-am curãþat din reflex mâinile mânjite cu sânge de blugi, imaginându-mi halul în care arãtam. Atunci am realizat cã tremuram din toate încheieturile.
-Sper cã tipul ãsta nu era vreun amic de-al tãu, am pufnit, simþind privirea amuþitã a lui Jennifer pironitã asupra mea. Totuºi, mã bucuram cã nu îmi tremura ºi glasul.
-Nu.. de fapt, n-am nici cea mai vagã idee cum îl cheamã.
Îl examinã scurt , scoþându-i cu douã degete cuþitul înfipt în piept. O admiram pentru calmul pe care îl afiºa, indiferent dacã era vorba de plecatul la o întâlnire sau de o crimã comisã în faþa ei. Cu siguranþã cã eu pãream prea zguduitã pentru o conversaþie de complezanþã.
-Trebuie sã fi avut vreo legãturã cu tine.
Sunase cam insistent din partea mea, dar n-aveam alte opþiuni la îndemânã. Dacã chiar doream sã aflu ce ascundea Jennifer de mine, trebuia sã scot informaþiile cu forþa.
-Realizezi cã trebuie sã pleci imediat de aici, nu-i aºa? mã întrebã ea atentã. Avea afiºatã pe faþã o mascã durã, impenetrabilã, dar licãrul speriat din privire îi trãda puþin atitudinea.
-Pãi..nu, nu am idee despre ce vorbeºti.
-Ai omorât un om. Crezi cã îþi poþi continua viaþa de parcã nimic nu s-ar fi întâmplat? Sã mergi mai departe sã-þi ºtergi toate amintirile legate de ziua de azi?

Mi-am muºcat buza. Asta ar putea constitui o micã - mare problemã.
-Dacã ai fi în locul meu, aºa ai face?
Tãcu. Mã rog, exact asta am ºi urmãrit. Piesele de puzzle se aranjau uºor acum cã am fãcut legãturile. Se iviserã mai multe presupuneri decât îmi dorisem vreodatã.
M-am uitat îndelung la mortãciunea de la picioarele mele; imaginea îmi fãcea scârbã, dar nu puteam sã-mi dezlipesc privirile de acolo. Ochii îi erau înveliþi de o paloare stranie, secãtuitã de viaþã.. nu am mai observat pânã atunci licãrul acela absent. În fond, eu l-am omorât. Reproºul, deºi rostit numai în mintea mea, m-a fãcut sã tresar. Gata cu aºa- zisul meu calm.
-Trebuie sã-l scoatem de aici, am înghiþit eu în sec.
-Bine-ai venit, gândire raþionalã, mã ironizã Jennifer.
Cu toatã tensiunea ce plutea în camerã, nu m-am putut abþine sã nu-mi dau ochii peste cap. Apoi am avut o reacþie neaºteptatã. I-am întors spatele fetei, încercând sã ascund faptul cã duritatea situaþiei îmi smulsese o lacrimã amarã. O simþeam alergând, fierbinte, arãtându-mi cã-mi pãsa. Îmi pãsa prea mult. Am fãcut câþiva paºi mari, dorindu-mi sã plec cât mai repede din încãpere.
-Aileen..
M-am oprit, însã nu mi-am permis sã arunc o privire peste umãr. Speram totuºi ca Jennifer sã nu reuºeascã sã vadã cât de vulnerabilã eram în realitate.
-Mulþumesc pentru..ãã…micul tãu gest caritabil care mi-a salvat viaþa.

ªtiam cã spunea adevãrul. Probabil cã îºi afiºa zâmbetul lipsit de sarcasm, împreunã cu sinceritatea aceea care mã speria. Bine cã nu o vedeam.
-Cu plãcere, am rostit, înainte de a trânti uºa de perete.
Aveam urgentã nevoie sã gândesc raþional. Oare când se întorceau Liam ºi mãtuºa Jane acasã? Cu siguranþã cã nu se aºteptau sã gãseascã un cadavru la etaj… aºa cã am înlãturat posibilitatea de a-i amesteca în povestea asta. Oricum nu vor înþelege nicio iotã.
În al doilea rând, ideea unui alibi suna destul de bine. Nu stricã niciodatã sã fii pregãtit în caz cã ceva neaºteptat se petrecea. În al treilea rând, trebuia sã fac ceva curãþenie pe aici, cât mai repede cu putinþã.

Mi-am strâns braþele în jurul taliei în timp ce coboram pe scãri. Imaginea bãrbatului mort stãruia, în ciuda faptului cã încercam sã mi-o scot din minte. La naiba, cum putea fi ucisul atât de uºor pentru unii? Am inspirat adânc când mi-am impus sã mã orientez dupã scopurile ce mi se înfãþiºau treptat; poate cã, totuºi, voi izbuti sã trec peste toate acestea. Speranþa îºi croia o potecã instabilã, pe care mã obligã sã merg. Era mai bine decât nimic.
Reflexiile chipului meu mã salutarã dintr-o oglindã când am intrat în living. ªuviþele de pãr îmi acopereau neglijent faþa, creând un contrast cu ochii de un verde ce pãrea sãlbatic prin nuanþa sa nefireascã. La baza gâtului era conturatã cu furie o zgârieturã micã, dar încã sângerândã; mi-am dus din reflex mâna ca sã mi-o ating.
Arãtam schimbatã. Aveam senzaþia cã ceva nou pãtrundea în mine, schimbându-mã ireversibil , atât în interior, cât ºi în exterior. Ceva mizerabil ce se unduia vertiginos la cele mai mici scãpãri emoþionale de-ale mele. Ceva ce eu nu reuºeam sã controlez.
Atunci inima începu a-mi bate din nou cu miºcãri tremurânde, repezi, anticipând lovitura înainte ca eu sã realizez cu adevãrat ce se întâmpla. Mi-am aþintit privirile de marginea de jos a oglinzii ºi am vãzut reflexia dârelor de sânge ce duceau spre bucãtãrie. Am trecut în revistã întâmplãrile din acea zi ºi.. am cam ajuns la concluzia cã eu, cel puþin, nu omorâsem pe nimeni azi prin partea aceea.

Mi-am fãcut curaj ºi m-am îndreptat spre bucãtãrie. Doar un singur gând mã învãluia pe dinãuntru: Unii ucid doar ca sã arate tuturor cine conduce de fapt jocul.
Clipa aceea se prelungea pânã la infinit, fiecare secundã prãbuºindu-se în abis.