Ramuri intortocheate

[Ema Snow]

Se spune ca speranta este acel lucru cu pene ce se aseaza pe suflet si canta cantece fara cuvinte, fara sa inceteze vreodata.
Ma simteam pustie in suflet, ce-i drept, fara sa am un motiv anume. Nu aveam chef sa stau toata ziua in fotoliul din fata semineului stins, holbandu-ma la modelele din perete.
M-am ridicat fara anunt, Toothless protestand langa mine, si am coborat treptele incet, ca si cand as fi fost molesita.
Aerul de afara m-a facut sa ma simt un pic mai bine. Vantul adia usor, zburlindu-mi cateva suvite de par.
Era un mers haotic, desi mergeam drept. Nu stiam incotro ma indrept. Mergeam pur si simplu. Creanga enorma, goala, se prabusi in fata mea, facandu-ma sa tresar. 'Ah! Prea aproape!' am gandit cu o nota isterica, privind cu ochi mari salcia unduitoare. M-am retras cativa pasi.
Era un fel de razboi in mintea mea. In mod normal, as rasufla bucuroasa ca nu m-a nimerit si m-as intoarce la o distanta sigura. Dar acum nu era bine. Nu vroiam sa ma intorc, vroiam sa merg mai departe. Si vroiam sa trec de salcie. Era o nebunie, stiam asta, si totusi nu ma puteam convinge sa ma intorc.
Am ramas pe loc, privind ramurile ce se intind din nou spre mine, gata sa loveasca.