Here we go...

[Tess A. Lloyd]

Senzatia aceea de vinovatie care izvoraste din inocenta si totodata, din dorinta de a fi apreciat, ii inunda corpul. Fiecare neuron pe care-l avea se concentra pe cum poate sa faca ca incidentul sa fie uitat. Ah, dorinta asta de a fi acceptat... Transforma persoanele in altele, atat de diferite. Cate inocenta era in sufletul ei... Inocenta cat pentru o viata intreaga. 'Bun.. deci, cand iti ceri iertare, trebuie sa ai trei parti...' Mama ei o invatase, de cand era mica, cum sa procedeze atunci cand isi cere scuze, astfel incat sa faca persoana fata de care a gresit sa-si dea seama ca ii parre rau. 'Unu... Imi cer scuze...' Bun. Facuse asta. Bifa pe lista imaginara primul dintre cei trei pasi. Cu siguranta ca fusese un copil foarte ascultator cand era mica. Isi amintea mereu cuvintele parintilor. Bine, nu mereu. Doar cand se chinuia, indemnata de astfel de senzatii. Bine, nici nu le asculta mereu, dar asta nu conteaza. 'Doi... A fost vina mea. Asa. Am facut si asta. Mama ar fi fost cu singuranta mandra de ea. Paradoxal, nu prea pune accent pe parerea celorlalti despre ea. Ce conflict al sentimentelor se pretrecea in sufletul ei... Cu siguranta, daca cineva i-ar fi descris mintea si ar fi privit inauntru asa cum privesti printr-o fereastra s-ar fi mirat ca rezista unei asemenea efuziuni a caracterului. Cati oameni si-ar putea inchipui ca asemenea trasaturi contradictorii pot exista in aceeasi persoana? Totul era din vina emotiilor. Da. Scuza perfecta. '... si trei... cum fac ca totul sa fie bine?' Bun. Asta mai avea de facut, si gata. Cu siguranta merita apoi o prajiturica, pentru ca fusese fetita cuminte si invatase lectia.

'Wow...' Tocmai aflase ca ea nu fusese de vina pentru nimic. Da. Respira adanc, eliminand ingrijorarea de oriunde ar fi existat ea. Degeaba repetase lectia, nu avea cum sa o puna in practica. Ei.. nu-i nimic. Se mai gasesc momente. "Nu, nu m-ai lovit. Uite ca si interlocutoarea ei parea sa creda ceea ce crezuse ea apna cu cateva secunde in urma. Inseamna ca aceste momente sunt chiar... obisnuite. Totusi, iti dar o stare neplacuta. Nu prea ar mai fi vrut sa le aiba prea curand. nu-i placea sa se tot intrebe ce s-a intamplat cu ea... insasi. "Ma bucur ca nu te-ai lovit! Sincer, chiar se bucura sa auda asta. Desi era o oarecare contradictie in ceea ce-i spusese fata. Tocmai se ridicase de pe jos, spunand ca nu s-a lovit, dar o intreba pe ea daca patise ceva, cand ea fusese cea care o ajutase sa se ridice. 'Hm.. Cred ca mis e intampla si mie foarte des sa ma grabesc atat de tare...' Se uita spre mese, si-si aminti de faptul ca-si cautase una prin metoda deosebit de stiintifica a lasarii la voia intamplarii. Bine, nu era chair o intamplare, pentru ca sigur cineva studiase aceste silabe-cuvinte inainte sa le lanseze prin lume, spre a ajuta multitudinea de pamateni nehotarati. Era sigura ca in spatele acestor cuvinte se ascudea un inteles profund, dar pe care cei obisnuiti, ca si ea, nu-l puteau intelege. "Eu vroiam sa mananc ceva.... Daca vrei si tu... Cred ca vor aduce desetul in curand." Sigur i-ar fi facut placere sa guste din bunatatile dulci spre care se grabeau cu totti. Ce-i drept, de cand stateau acolo, mai multi elevi se ingramadisera in sala. Sigur nu putea fi alt motiv. Cine s-ar fi grabit sa ajunga la masa, daca nu ar fi fost in joc desertul? 'Oare trebuie sa stai la coada pentru el? Sau oare e doar in cantitati limitate?'