The wrong choice

[Rosalie Vivienne Alden]

Ok, deci uitati capitolul 10. E scris de Ginny , doar ca ei nu ii merge Darkmark-ul si m-a rugat pe mine sa il postez.

Capitolul X - There's no happy ending for me.
-perspectiva lui Chris Sanchez -

Două bătăi in uşă pe treziseră brusc făcându-mă să mă reped la usa deschizând-o. Sângele mi s-a urcat în obraji,iar lacrimile nu au ezitat să apară. La uşă era nimeni alta decât mătuşa mea Nina. Aceeasi mătuşa care stătuse cu mine prin spitale după moarta părinţilor mei. Braţele mele s-au înconjurat automat asupra corpului micuţ al mătuşii mele,si am inceput să plâng ca un copilaş ce s-a lovit si căuta alinare.
Ea m-a împins din uşa intrând in casa mea incredibil de murdară,şi s-a aşezat pe pat cu mine,incă ţinandu-ma de gatul ei.
-Şhhh,Chris, va fi bine,haide nu mai plânge,ştiu că te doare,ştiu că ai făcut prostii,de aceea sunt aici sa stau cu tine. Să nu duci lipsă de nimic. Chris,cu toate că te simţi matur si gata să iti iei viaţa in propriile mâini,nu e aşa. Eşti încă un copil,eşti încă nepotul meu,si mă voi asigura că nu vei mai face tâmpenii. Imi mângăie părul de la ceafă şi începu sa îmi cânte,acel cântecel pe care şi mama mi-l cânta înainte de culcare când eram mititel. Pumnii mi s-au incleştat in cearşaful de pe pat,iar hohotele mele de plâns erau din ce în ce mai disperate,si mai dese.
Îmi uram viaţa! De ce trebuia să mi se întâmple numai mie asta? De ce trebuia să sufăr? De ce a trebuit sa intru in atatea rahaturi,doar pentru a încerca să îmi ascund durerea provocată de moartea părinţilor mei? Da mă durea,mă durea al dracului de tare,însă încercam să nu o arăt. Încercam sa par dur deşii nu eram. Poate că dacă Nina,nu venea astăzi punând piciorul in prag,aveam să continui să par dur,cand defapt nu eram decât un copil a cărui soarta,s-a jucat cu el după placul ei,făcându-l sa fie fericit,apoi să-l arunce in abisul negru al iadului. Sufletul îmi era ca o piatră de Onix,pătată cu ura pentru acei indivizi ce mi-au ucis părinţii,ce mi-au furat copilăria
Stomacul mă durea,iar ochii mă usturau,de la cât am plâns,însă nu îmi păsa,voiam sa plâng,voiam să ma descarc. Voiam sa nu îmi mai pese de nimic. Voiam să fiu din nou un copil mic,să ma pot juca fără ca alte griji sa imi acapareze mintea. Voiam să nu mai sufăr. Însă cine eram eu sa cer asta? Cine? Eram un criminal,nu meritam sa trăiesc,nu meritam sa mai sper la căinţă. Până la urmă acel om nu merita ceea ce i-am făcut. Nu merita să îl omor. Am fost pur si simplu prea incostient,si am lovit fix unde nu trebuia. Sunt un monstru si nimeni nu poate dezminte asta. Poate că asta era si pedeapsa mea. Să stau si să sufar,incercând sa par dur. Nu conta,o acceptam.
***
-Nina mai zi-mi odată ce căutăm intr-un cimitir?
Ea se uită la mine si doar tăcu. Mă omora cân făcea asta,însă am acceptat si am tăcut,când am observat ca la douăzeci de metrii departare era un mormant plin cu flori si se afla o singura persoana acolo - o femeie.. Ce dracu?

TEXTUL: Ginny Andrews Blackfire