Secrets

[Effy K. Dietrich]

Scuze că v-am făcut să aşteptaţi atât, dar uitaţi next:

Chapter VII

[/b]

Aveam ochii deschişi,dar nu vedeam nimic. De ce nu vedeam nimic?Orbisem? Nu, nu era asta. Întunericul acesta era ceva artficial , ceva făcut pentru a mă împiedica să văd ce se întâmplă în jurul. Dar de ce se întâmpla asta? De ce? Mi-am dat seama în curând că acesta nu era singurul lucru ciudat. Ceva aspru şi gros, probabil o funie , îmi ţinea braţele imbolozate la spate. Erau strânse puternic, făcându-mi răni şi împiedicându-mă să-mi mişc prea mult încheieturile.
Dar cum ajunsesem acolo? Oriunde eram...Şi cine mă adusese? Am încercat să vorbesc, dar nici asta nu puteam să fac. Ceva îmi astupa gura, în loc de cuvinte ieşind un fel de gemete înfundate. Clar acum ceva nu era în regulă.
Cu toate aceste întrebări nu îmi dădusem seama cât îmi e de frig. Stăteam pe ceva rece şi dur, probabil pe piatră şi în spate aveam un perete care era făcut , din câte îmi dădeam seama, din ciment.
Doamne ....Trebuia să fac ceva. Am pipăit podeaua căutând ceva ascuţit cu care să mă dezleg . Se pare că Dumnezeu ţinea cu mine pentru că am reuşit să simt suprafaţa netedă şi fină a unui ciob de sticlă . Am zâmbit în sinea mea şi l-am apucat cu vârful degetelor, încercând să îl direcţionez spre funia de la încheieturi. ,,Haide...Te rog! Te rog!” Mă rugam în gând sperând să reuşesc ce îmi propusesem. În scurt timp am simţit bucata de sticlă, atât de fină şi totuşi atât de ascuţită, atingându-mi pielea şi provocându-mi o rană destul de adâncă. Am strâns din dinţi gândindu-mă că acesta era un preţ mic pe lângă libertatea mea. Mi-am dus rapid mâna spre cârpa neagră ce îmi acoperea ochii şi mi-am recăpătat vederea.
Însă acest lucru , sincer, nu era de prea mare ajutor, căci locul unde mă aflam era aproape la fel de întunecat.În colţuri se găseau pânze de păianjeni şi chiar şobolani, iar pe o parte se aflau câteva butoaie în care probabil că stăteau depozitaţi litri de vin. Locul acela era cu siguranţă o pivniţă .
Mi-am amintit brusc de faptul că trebuia să scap. M-am repezit spre uşa masivă din lemn apăsând pe clanţă.Nici un rezultat ...Am apăsat mai tare zgâlţâind uşa de câteva ori. Era încuiată...Nu ştiu cum îmi imaginasem că cel ce mă adusese aici era îndeajuns de prost să lase uşa descuiată.
Am rămas cu privivea în pământ încercând să găsesc o soluţie. Ferestre nu erau, deci nu aveam cum să ies pe geam. Obiecte grele la fel, nu erau, deci îmi era imposibil să sparg uşa. Singura idee care îmi venea în acel moment era să aştept să vină cineva şi să mă strecor pe lângă. Era foarte periculos şi puţin probabil că funcţioneze, dar eram hotărâtă să risc.
Chiar când vroiam să mă îndepărtez de uşă aceasta se deschise cu un scâţâit puternic, şi m-am dat instinctiv înapoi. Pe uşă intrară trei bărbaţi îmbrăcaţi în negru, care mă priviră surprinşi de faptul că mă eliberasem.
,,Ahh...Văd că deja te-ai trezit...şi pus în mişcare.” Zise cel din mijloc zâmbind într-un fel ciudat şi privi spre funia tăiată de pe jos. Am înghiţit în sec încercând să nu spun nimic, dar ca de obicei gura o lua înainte.
,,Cine eşti?..Cine sunteţi?” I-am întrebat pe un ton care s-ar fi vrut să fie dur, dar nu era nici pe departe. El în schimb m-a ignorat începând să se plimbe prin pivniţă, tot mai aproape de mine.
,,Uite , o să trec direct la subiect! ...Cât de multe ştii şi cui ai mai spus?” Mă întrebă pe un ton sec şi uşor plictisit.
Am privit confuză spre el şi am dat negativ din cap.
,,Nu ştiu despre ce vorbeşti!”
,,Ba bineînţeles că ştii! Răspunde!”
,,Scuze, sincer nu ştiu!” Am zis pe o voce temătoare şi m-am dat încă un pas în spate lipindu-mă de peretele rece. El a râs şi a strâns evervat din pumn.
Nu ştiu cum s-a întâmplat asta, dar în următoarea clipă se afla lângă mine ridicându-mă cu o mână de gât , deasupra solului.
,,Ascultă fetiţo! Nu sunt prea răbdător, aşa că m-ai bine mi-ai spune!” Am rămas tăcută, şi sincer chiar confuză pentru că nu ştiam despre ce vorbeşte. Şi-a plimbat privirea pe podea încercând să rămână calm. A zărit printr-o întâmplare mâna mea însângerată şi a zâmbit într-un mod nu prea plăcut. Mi-a dat drumul , dar în schimb mi-a apucat mâna rănită aducând-o aproape de buze. L-am privit dezgustată cum îşi trecea limba peste sângele roşu-aprins, iar în clipa imediat următoare am ţipat de durere. Mă muşcase de mână, iar acum îmi sugea sângele. După câteva minute se opri şi mă trânti în perete cu o forţă uimitoare .
,,Sper ca mâine să îţi aminteşti despre ce vorbeam!” Zise pe un autoritar şi părăsi încăperea.
Mi-am privit îngrozită încheietura din care se mai scurgea un firicel subţire şi roşiatic. Pe pielea fină era imprimată o urmă de dinţi adâncă. Mi-am întorsc fără vlagă capul spre tavan fiind confuză, dar mai ales speriată. Ce era el?