Secrets

[Effy K. Dietrich]

Mersi mult Rosalie.>< Şi scuze că durat atât

Chapter VIII

Ce era el ? De ce făcea asta? Nu găsisem răspunsul la această întrebare oricât mă străduisem. Gândindu-mă la un răspuns nu făceam altceva decât să dau peste mai multe întrebări.
Îmi era frică...Ce frică? Eram îngrozită! În fiecare secundă mă aşteptam ca uşa să se deschidă şi să intre el. Să intre şi să facă aceleaşi lucruri ca o seară în urmă: să se hrănească cu sângele meu...Să facă asta din nou şi din nou până când agonia mă va corupe şi aveam să-l rog să mă ucidă, să termine cu mine şi să mă arunce ca pe o cârpă .
Reuşisem să adorm seara trecută, iar acum mă trezisem cu o durere de cap. Nu ştiam care era sursa dureri: poziţia incomodă de pe podea, sau lipsa sângelui? Dar, sincer nici măcar nu îmi păsa. Tot ce doream era să se termine o dată calvarul acesta.
Eram patetică ...Nici măcar să scap nu încercam. Aşteptam ca el să se întoarcă, aşteptam să îmi ia din nou sângele. Meritam tot ce urma să primesc , toată durerea de care voi avea parte.
Am strâns pumnul umplându-l cu praful de pe jos . Nu mai suportam...Eram o cârpă, îmi era silă de propria mea persoană. Îmi provocam singură milă şi dezgust... Lacrimi mi s-ar scurs una câte una pe obraji lăsând o dâră umedă prin praful de pe pomeţi. Am strâns ambii pumni încercând să nu izbucnesc în plâns. Lacrimile nu mă vor ajuta , dacă îmi plângeam de milă nu aveam să rezolv nimic. Am privit o clipă uşa...Nu , nu mai aveam de gând să aştept .
M-am ridicat cu greutate clătinându-mă într-o parte şi alta. Deşi mă trezisem şi eram mult mai bine decât cu o seară în urmă lipsa sângelui îşi spunea cuvântul . M-am repezit spre peretele din beton şi am lovit cu pumni în acesta. Durerea şi-a făcut imediat simţită prezenţa, dar am ignorat-o complet şi am lovit în continuare. Sună nebunesc şi deloc raţional, dar asta am făcut. Am continuat să loves zeci de minute în şir gâfâind atunci când simţeam durerea.
Am căzut în genunchi doborâtă de ameţeală, dar continuam să lovesc cu pumni. Nu mai era aceeaşi putere şi semăna mai mult cu o mângâiere decât cu o lovitură. Am privit locul unde lovisem şi mi-am muşcat dureros buzele. Nu făcusem altceva decât să zgârii peretele. Am lăsat capul în jos dând voie lacrimilor să îşi facă apariţia . Eram blocată acolo, obligată să trăiesc acel coşmar cine ştie cât timp. Sângele curgea încetişor din rănile de pe palme, prelingându-se pe perete şi apoi căzând “zgomotos” pe podeaua din piatră. Măcar nu mai trebuia ca tipul ăla să-şi obosească colţii nu? Avea deja cina pregătită.
Am renunţat să mai încerc să rămân în picioare , în fond oricum aveam să cad atunci când el se va întoarce.M-am întins pe podea ţinând ochii între-deschişi şi analizând camera. De când eram acolo mă obişnuisem cu întunericul şi reuşeam să văd destul de bine ce se afla în pivniţă. Semăna cu acele încăperi din închisoare de prin anii o mie opt sute , şi dacă mă gândeam bine erau şanse ca exact asta să fie: o închisoare.
Ceva mi-a atras atenţia în cameră. O dâră de lumină albicioasă undeva într-un colţ. M-am ridicat în coate frecându-mi ochii cu podul palmei , pentru a fi sigură că nu căzusem pradă somnului şi acesta era doar un vis. Cercetând mai atent am reuşit să desluşesc o siluetă slăbuţă, nu foarte înaltă şi îmbrăcată cu o rochie albă lungă până în pământ. Am înghiţit în sec şi am mărit ochii surprinsă într-un mod plăcută. Era Clara…privind în jos cu mâinile împreunate pe abdomen şi…plângea