Secrets

[Effy K. Dietrich]

Mulţumesc mult de tot că urmăreşti ficuk Rosalie ><

Chapter IX

Nu ştiam dacă se auzeau cu adevărat, dar urechile mele perceptau acest sunet. Auzeam cum lacrimile se preling pe obraji săi de porţelan, apoi cum se zdrobesc puternic de piatra de pe jos. Îi auzeam suspinele şi repiraţia greoaie, îi simţeam durerea, şi îmi venea să înnebunesc fiindcă ştiam că eu eram motivul pentru care îşi vărsa lacrimile, eu eram cea ce nu o lăsa să doarmă.
Am vrut să zic ceva, dar parcă nu mai aveam glas . Simpla sa apariţie mă tulbura, iar când plângea eram de-a dreptul paralelă cu tot ce se întâmpla în jurul meu.
A aruncat o privire fugară spre mine, privindu-mă cu milă şi neputinţă, şi şi-a retras-o începând să plângă mai tare. Mă durea inima şi aproape că şi eu plângeam.
În acel moment se auzi un scârţâit şi uşa se deschise cu putere fiind trântită de perete cu un zgomot asurzitor. Din hol , sau orice altceva se afla după această cameră, intră acelaşi bărbat, cu aceeaşi privire întunecată şi nici un gram de milă sau conştiinţă. M-am ridicat instantaneu şi m-am lipit de perete, de parcă acest lucru m-ar putea ajuta, dar din contră mai mult îmi înrăutăţea rituaţia. Am aruncat o privire speriată şi rugătoare spre Clara, care îşi ascunsese chipul în palme din cauza lacrimilor, în timp ce bărbatul ajunsese lângă mine şi din nou mă imobilizase şi îşi înfipse colţii în gâtul meu.
M-am zbătut, am ţipat, am lovit cu pumnii şi picioarele dar nimic nu l-a oprit . Era ca o maşină. Fără sentimente, fără conştiinţă, fără milă. Mă simţeam pierdută, fără scăpare ca un şoarece prins într-o cursă. Nu ştiam cât mai rezistam, nu ştiam dacă mai supravieţuiam până mâine.
După ce şi-a terminat "cina" m-a aruncat pe podea ca pe o cârpă şi părăsit încăperea întunecată. Am scos nişte sunete înfundate provocate de durerea loviturii de piatra rece şi dură. Mi-am ridicat privirea şi , deşi eram ameţită din cauza lipsei de sânge, am reuşit să deschis gura şi să vorbesc.
,,De ce nu mă ajuţi Clara? De ce nu îl obligi ?” Avusesem un curs despre ştiinţe oculte anul trecut şi aflasem că fantomele puteau poseda oamenii şi să îi controleze după bunul plac.
Ea doar a clătinat din cap , lacrimi încă curgându-i din ochii înroşiti de plâns.
,,Ei nu sunt vii. Vampiri nu mai au suflet. “ A murmurat apropiindu-se de mine.
Vampiri? Am tresărit când mi-a dat această explicaţie. Deci asta era. Era un demon, rece , fără inimă care se hrăneşte cu sângele oamenilor nevinovaţi, fără să îi pese ce distruge sau răneşte. S-a apropiat de mine şi m-a mângâiat pe creştet , apoi pe obraz şi până la urmă a ajuns în dreptul muşcăturii . Şi-a trecut degetele lungi, albe şi catifelate peste cele două răni , iar aceasta au început să se vindece încet.
***
Nu mai suportam!!! Nu mai vroiam acest lucru! Ultimele zile devenisem un fel de izvor de sânge pentru acel vampir. Venea, se hrănea, pleca, iar Clara reuşea cât de cât să mă vindece. Probabil că dacă nu era ea acum nu mai eram în viaţă;probabil că aş fi fost un cadavru de care nimănui nu-i pasă, aruncată la cine ştie ce groapă de gunoi.
Mă întrebam ce face Rachel. Dacă se întreabă unde sunt, dacă era îngrijorată, sau dacă nici măcar nu a observat absenţa mea. Nu...Era absurd. În ciuda a ceea ce se întâmplase cu câteva zile în urmă era cea mai bună prietenă a mea şi sigur era îngrozită de faptul că nu mai dădusem pe acasă de aproape o săptămână.
Prin crăpăturile din zid se strecura lumina palidă a soarelui. Era aproape amiază şi ştiam ce însemna asta. Trebuia să vină... Am aruncat o ultimă privire spre Clara .
,,Te rog ! Fă ceva! Te rog!” Glasul îmi tremura şi lacrimi mi se adunaseră în ochi gata să curgă pe obraji. Ea s-a mişcat şi a dat din cap. Mă aşteptam să facă ceva miraculos, orice ar fi putut semăna cu şansa mea de a pleca de acolo, dar în schimb ea a dispărut.
Uşa se deschis furtunos ca de fiecare dată şi din nou silueta aceea puternică păşi spre mine. Am izbucnit în plâns , fiind sigură că aveam să mor. Eram şi aşa destul de slăbită, şi dacă se hrănea Clara nu mai era acolo să mă vindece. Eram pierdută...
Şi-a înfipt colţii în gâtul meu, iar eu mi-am dus mâinile la spate încercând să nu fiu zdobită de cei doi: peretele şi el. Ar fi trebuit să simt ceva rece, dur şi aspru, dar în schimb pielea mea a atins un obiect dur, dar totuşi fin. M-am uitat cu coada ochiului la spate şi nu mi-a venit să cred ce ţineam în mână: un pumnal. Şi nu orice pumnal, era făcut din argint . Singurul metal la care au slăbiciune aceşti monştrii ai nopţii. Nu am mai stat pe gânduri , şi cu mişcare rapidă şi destul de puternică am înfipt lama ascuţită a obiectului în pieptul acestuia.
I-a luat câteva secunde să realizeze ce se întâmplase , dar când o făcu se dădu câţiva paşi înapoi şi se prăbuşi zvârcolindu-se de durere pe podea. Am privit îngrozită imagina pieptului sfâşiat, din care se scurgea un lichid roşu întunecat, că părea cu adevărat negru. Mi-am amintit de ce făcusem acest lucru şi am fugit pe uşă, luând-o în prima direcţie văzută.