Culoarea Ochilor

[Lylith Anne Campbell]

ma bucur ca iti plc...si sorry k ai avut asa de mult de citit....iar faza cu vocabularu mda numa in scris mi-e asa knd vbesc mi-e la fel ca la orice alt om sau ma rog copil

si nextu

3.

Imi asezasem corpul pe scaunul din fata vrajitoarei sprijinindu-mi cotul pe masa si barbia in palma. Stratul gros de praf de pe ferestre inlocuia perdelele care oricum lipseau, blocand lumina soarelui sa patrunda in local. Pastram linistea, amintindu-mi cuvintele intelepte ale mamei „Mai bine tacere decat vorba de prisos”. Ea intotdeauna ma invata sa raspund numai intrebarilor, nu sa vorbesc in continuu fara orpire la fel ca si papagalul lui tata.

Receptionerul se intrepta se noi cu un platou plin de fructe, branza, legume si bauturi. Imaginea ajunse si la stomacul meu care raspunesese ghioraind din ce in ce mai puternic. Oh, Doamne, ce bine e sa mananci dupa o zi de infometare, e o placere de care nu cred ca o sa ma satur vre-odata.

-Mai incet. Trebuie sa-ti ajunga pana seara. raspunse vrajitoarea modului meu de a devora mancarea precum un animal carnivor prada.

Desii stomacul meu se manca pe el am incetit ritmul luand muscaturi mici de paine alba. Ma uimea faptul ca vrajitoarea nu luase nici macar o farimitura de paine, doar statea dreapta pe scaun uitandu-se la mine, analizand fiecare particica.

In sfarsit ma simteam satula. Desii mancarea a fost ranceda si dintii mei de abeau puteau sa o strapunga simteam ca am luat un adevarat festin. Receptionerul isi primse inapoi chieia camerei 10, dar nu si-a mai intins mana spre mine pentru a cere si cheia mea. Am inceput sa-mi scotocesc buzunarul care mama mi l-a cusut de rochie, dar inafara de scame si noroi nu gasisem nimic. Vazand ca toti se comporta ca si cum cheia nu ar fi existat am renuntat la gandul de a uraca inapoi in camera si s-o caut, pur si simpu am iesit din local urmad-o pe vrajitoare.

Soarele stralucea, dar norii tracand peste el blocau lumina razelor. Vantul ridica in aer fruzele moarte de pe pamnatul uscat. Se pare ca a fost o noapte calduraoasa, noroiul in care mi se scufundau ieri talpile acum este solid, numai bun pentru calatoria noastra.

Locul in care cheia se asundea era inca un mister pentru mine, un mister care da nastere unei intrebari clasice si simple adresate vrajitoarei:

-Unde este cheia?Nu am gasit-o in buzunar si nici receptionerul nu mi-o ceruse.

Desii speram la un raspuns mai stufos si plin de informatie nu era cu nimic mai sus decat intrebarea pe care o pusesem.

-Nu stiu.

Nici macar o fraza cu intelesuri ascunse pe care nimeni lu le-ar fi ghicit vre-odata, doar doua cuvinte simple „Nu stiu.”. Cu sigurata imaginea ei de atotstiutoare din mintea mea se patase cu putina esenta de necunoastere.

Se pare ca va trebui sa ma multumesc cu croncanitul ciorilor si suieratul vantului deoarece vrajitoarea nu scoase nici un sunet tot drumul, doar tacea mergand inainte acoperita de mantia imensa.

Doua ore de pasi alerti unul dupa altul dau roade in sfarsit. Din departare se obesera o intindere de apa, distingeam greu forma si marimea ei, departarea la care se afla si copacii faceau acest lucru sa para de neconceput. Cu cat ma apropiam mai mult de apa cu atat deenea mai usor sa despletesc intinderea ei. Avea forma unui triunghi obtuz (pt cei ca mine care sunt paraleli cu matematica obtuz iseamna mai mare de 90 grade) cu unghiul indreptat spre dreapta, iar malul ii era acoperit de copaci, desii intinderea te-ar fi dus cu gandul la o mare era totusi un lac, vechil lac Northwisper. Exista mii de legende despre apa tulburea a lacului, toate au in centrul lor crime, si morti pe fundul apei, iar restul difera de la povestitor la povestitor.

Imi amintesc o veche poveste care mi-o spunea mama, defapt toate mamele foloseau poveste pentru a speria copii rai.

„Se spune ca odata, destul de demult in partea nordica a comitatului inca existau oameni, omeni fecititi voiosi care isi vedeau de treaba lor. Totul era frumos si perfect. Era cea mai frumoasa partea a comitatului in timpul verii, desii caldura nu depasea 10 grade totusi lacul abunda de copii balacindu-se. Apa stralucea in lumina soarelui, iar vantul forma valuri deaspra ei. Totusi fericirea celor din jur nu a durat prea mult, norul negru si intunecat i-a capturat si i-a sufocvat in suferinta. Vrajitoarele foloseau omenii ca sclavi, iar cand ei mureau le arunca corpurile in lac. Putini omeni au ramas pe acele meleguri, si cei care au ramas nu sunt cu totul oameni, deoarece magia le curge prin sange. Unii spun ca deasupra apei se aud soapte si strigate, iar cand apa este mai clara chipurile celor morti se oglindesc in ea impietrindu-te de frica. De acolo ii vine si numele: Nightwisper. Cel mai periculos e in noptile cu luna plina cand sufletele celor morti bantuie acel pamant cautand razbunare...” si partea care m-a infricosa pe mine „... si se spune ca iau cu ele si copii rai, deoarece nu merita sa traiasta daca sunt o povara pentru parintii lor.”

Desii cuvantul „legenda” descrie ceva ireal, imaginar eu totusi cred ca este un sambure de adevar in aceasta legenda, mi-ar place ca toate sa fi roz si frumoase, dar sincer, oamneii nu ar fi disparut daca nu i-ar fi omorat vrajitoarele.