Viata dincolo de moarte

[Ellena R. Howard]

Cap3. Cuvinte nespuse.

O priveam cum se indeparteaza. Isi stergea lacrimile de pe obrajii rozosini, incercand sa disimuleze suferinta in care se ineca. Nu eram deloc bucuros sa o vad asa, desi stiam ca merita asta, deoarece nu fusesem singurul ucis de ea, dar stiam ca undeva avusesem o insemnatate aparte pentru ea.
Nu, nu cred ca ma iubise vreodata, am fost doar o alta victima pentru bani. Nu o acuz nici azi, poate a avut motivele ei. Dar crezusem in bucuria dragostei pana in ultima secunda, cand medicii incercau sa ma salveze. Fusese prea tarziu, otrava imi distrusese organele interne, pierdusem sange, murisem in cel mai agonizant si neplacut mod.
Imi parea rau ca nu ma ucisese direct, sa nu mai sufar, dar nu, ea mi-a distrus corpul incetul cu incetul, la doua ore dupa acea intalnire fiind pe patul de spital, aparatele tinandu-ma in viata. Dar ce iti este scris, aia primesti.

Nu inteleg, poate nu pot intelege nici din postura asta de ce? De ce acceptase intalnirea aia? Nu vazuse oare in ochii mei bucuria si dragostea sincera ce incercam sa o daruiesc? Unde gresisem de imi curmase viata asa de simplu.
Stateam in urma ei, privind-o cu drag. Sentimentele mele erau in razboi, dorind-o ucisa, dar in acelasi timp dorind sa o vad cu zambetul pe buze.

Nu fusese niciodata a mea. Niciodata nu stiuse cat o iubesc, cat o divinizasem. Mereu o priveam de la distanta, fiindu-mi frica de o respingere. Ma desconsideram mereu, ca daca incerc sa vorbesc cu ea, o sa ma creada disperat sau cine stie ce ratat. Imi fusese frica, fusesem las sa ii spun cat de indragostit eram de ea. Poate daca imi adunam curajul si vointa, spunandu-I cand trebuia adevarul, poate soarta imi era alta. Poate intelegea, poate nu ma ucidea. Nu doream sa ma iubeasca, dar nu doream nici sa ma ucida. Ma multumeam cateodata doar sa o privesc cum rade alaturi de prietenele ei, cum zambeste angelic si cum ochii ai de un albastru marin invaluie lumea. Ma multumeam si cu atat daca era nevoie, dar nu! Ea parca nu a dorit nici atat.

Ajunge la facultate, pierduta in ganduri. Ii simteam sentimentele contradictorii, regretele. I le simteam, iar asta ma termina parca din ce in ce mai mult. Durea sa o vad ca plange. In fata portii facultatii, fratiorul meu ce inainte era asemanator mie, cuminte, linistit,la locul lui, acum se comporta ca un golan, ca un idiot, avand impresia ca toata lumea ii sta la picioare. Asa se schimbase de cand eu “plecasem”. Se schimbase deoarece cu mine se intelegea cel mai bine din familie, cu mine readea si mie imi spunea problemele si durerile lui. Acum stiam ca fara mine, isi pierduse acel ceva angelic ce il definea.

O saluta pe Linsday, aruncandu-si tigara mai departe de el. Aceasta ofteaza scurt, afisand un zambet bland. Au o discutie simpla, deloc importanta, dupa care cei doi se despart, fiecare mergand pe drumu lui. Si se mai numeau “iubiti”. Dar cei doi nici macar nu se atingeau, deoarece frate’mio capatase obiceiuri proaste. Fuma si umbla cu diferite fete, deloc cuminti. Si totusi, Linsday parea sa accepte, nu intelegeam nici azi de ce. Deoarece la nici unu din ei nu simteam acea dragoste, parca erau robotici.

Se indreapta catre clasa ei, inainte intrand in baie. Eram in urma ei la foecare secunda, dorind sa ii admir din orice postura acel par radiant, dorind sa o stiu bine in fiecare minut. Se propteste in oglinda mare a baii, privindu-se atent. Ii aud glasul, ca si cum ar fi vorbit singura, mai mult pentru ea.
-Sean, iarta-ma, iarta-ma pentru ce am facut! Avea o voce blanda, mieroasa, stiam ca regreta, din acest motiv probabil nu ma razbunasem pana acum, putand foarte bine sa ii provoc in orice moment un “accident” nefericit. Dar stiam ca o doare, nu ma iubise, dar posibil ca propria ei constiinta sa fie prea incarcata din cauza intalnirii noastre din trecut. Mi-as fi dorit sa ma iubeasca, macar pentru o zi. Pentru o zi sa o imbratisez si sa o sarut, atunci mi-as fi gasit cu adevarat linistea.

O iertasem, o iertasem demult, desi ea poate nu stia. Oftez lung, si ma pun in spatele ei, punandu-mi capul pe umarul ei. Imi placea mereu sa fac asta, ii simteam mirosul pielii ce era ispititor. Decid ca azi, la implinirea unui an de la moartea mea, sa ii spun ca o iubesc. Poate asa imi gaseam linistea, deoarece nu stiam ce trebuie facut ca eu sa vad lumina. Poate nu doream sa o vad, doar sa raman cu ea.
-Te iubesc Linsday, spun cu o voce blanda , aparand in oglinda din fata ei de data asta pentru mai mult de cinci secunde, ca ea sa ma poata auzi si sa-mi poata vedea licarirea plina de dragoste a ochilor mai negri abisali.
Tresare si incepe sa planga, dispar insa imediat. Nu aveam voie sa fac asta prea des, dar as fi facut orice ca ea sa stie ce simteam pentru ea.
Atinge repede oglinda cu amandoua mainile, in sparanta ca ma va vedea iar, ochii ei erau rosii de la lacrimi, iar eu parca ma stingeam incet vazand-o plangand.
-Nu, de ce? De ce nu mi-ai zis ? Sean, Sean raspunde-mi! Pica in genunchi langa oglinda, plangand in hohote. Ma aplec incet, imbratisand-o usor. Stiam ca fusese acum un soc pentru ea, sa afle ca o iubisem si o iubesc, poate asa isi daduse seama ca omorase si taiase aripile propriului ei inger pazitor.