Uncle Noah

[Bell Evans]

• Auzi glasul speriat si inflexiunile cunoscute ale vocii; sursase resemnata, intorcandu'se. Nu se simtea prea bine, dar asta nu insemna ca cei din jur trebuiau sa vada si ei ce se ascundea dincolo de urma de zambet vag.
  Mereu fusese o persoana singuratica; mereu cautase liniste in defavoarea unei multimi aglomerate si galagioase. Totusi, daca statea sa se gandeasca, cat timp fusese Sefa de Casa, petrecuse multa vreme cu ceilalti elevi in Turn; isi aminti de noptile intregi, pline de distractie si rasete. Toate ramasera o simpla amintire, in furtuna de trairi si senzatii a prezentului. Ca o urma de zambet pe un chip impietrit de portelan.
  
  Poate ar fi fost mai bine daca ar fi ramas la conducerea casei; avea momente in care regreta foarte mult acel post, chiar daca ea singura renuntase la el. Pur si simplu nu putea scapa de senzatia aceea de singuratate - sentimentul pe care un abandon ti'l da. Iar primele zile din noul an fusesera cele mai grele. Se simtea data la o parte, straina intr'un loc pe care il numea "acasa" cu doar un an in urma. De parca intreaga ei existenta ar fi tinut doar de cercetasi; iar faptul ca ea nu mai era alaturi de ei ii provoca de fiecare data o durere surda, ce ii acapara intreaga fiinta.
  
  Rosalie veni langa ea, asezandu'se la randul sau pe banca; ii arunca o privire ingrijorata, dar zambi cand vazu relaxarea de pe chipul foste cercetase. Nu era timpul pentru amintiri - trebuiau sa mearga la Noah, sa serveasca pranzul. Doar o ora ii despartea de momentul adevarului. Iar suspansul devenea din ce in ce mai greu de suportat.
  "-Mergem?" intreba ea, ridicandu'se.
  Rosalie o aproba usor din cap, urmand'o in tacere.
  
  Se intoarsera pe aceeasi straduta linistita, scufundata in lumina unei dimineti senine; ochiul fierbinte lipsit de gene al soarelui parea sa vegheze intreaga priveliste, aruncand palpairi uscate prin aerul dominat de o adiere proaspata.
  Niciuna din ele nu vorbea; poate asteptau fiecare ca cealalta sa spuna ceva, insa linistea dura pana cand ajunsera aproape de cort. Iar atunci, tensiunea deveni insuportabila. Bell se opri, privindu'si prietena cu teama.
  
  "-Esti sigura ca facem ceea ce trebuie?" murmura ea, cu glasul stins.
  Se simtea slabita, lipsita de puteri; insa vestea ca Arwen era din nou la Hogwarts parea sa o faca sa se simta mai bine, in ciuda sentimentului dominant de slabiciune. Vazu cum Rosalie pare sa ezite, la randul sau, deci continua sa vorbeasca. Avea un glas scazut, dominat de tonalitati joase; se temea ca Steve si Pete sa nu o auda.
  "-Ma refer la faptul daca e bine sa ne incredem in ei" sopti tanara, facand un semn spre cort.
  
  Rosalie ridica usor din umeri; avea la randul sau o expresie ingrijorata, iar chipul palid parea a fi concentrat pe ceva. Probabil se gandea si ea la riscul pe care si'l asumau amandoua. Unul poate prea mare..
  "-Nu cred ca avem alte optiuni" spuse aceasta, dupa o pauza lunga.
  Bell clatina usor din cap; ar fi putut sa se intoarca, sa vina alta data la batranul Noah. Ceva din interior ii spunea ca aveau sa cada intr'o capcana. Insa nu indraznea sa ii spuna si lui Rosalie de asta. Prefera sa pastreze pentru ea o grija in plus; stia cat de greu e sa fi langa o persoana care nu te incurajeaza deloc cu pesimismul ei. Iar in situatia de fata chiar nu voia sa fie ea insasi in rolul asta.
  
  "-Hai sa mergem" spuse Bell, dupa alte cateva secunde. Se indrepta spre intrarea in cort, iar Rosalie o urma.
  Mersera direct in camera lor, incepand sa se pregateasca; Bell se schimba din nou intr'o pereche de blugi si un tricou fara maneci alb, lasand roba cenusie la o parte. Nu parea a fi ceva formal, deci nu necesita o tinuta prea eleganta.
  Isi lasa parul lung, ondulat, sa cada liber pe spate; suvitele se revarsara intr'o cascada bogata, ciocolatie, pe umerii goi ai fostei cercetase. Se intoarse spre Rosalie, afisand un zambet. "Eu sunt gata".