Uncle Noah

[Rosalie Vivienne Alden]

Se speriase de cuvintele acelui barbat . Pentru moment crezuse ca Porrin se va ivi de dupa usa imensa de la intrarea in casa, dar nu era asa. Rasuflase usurata cand observase o fata aproximativ de varsta ei, probabil cu un an sau cel mult doi mai mare. Explicatiile lui Noah au adus tacerea ca un sunet de fulger. Se uitase in jurul sau nedumerita. Nu stia ce sa creada, nici macar nu banuia de ce o adusese pe nepoata lui aici. Oare era o capcana? Dar nu, nu ar fi putut sa fie asta. Probabil ca mereu luau cei doi masa impreuna avand in vedere ca intrase in casa lui Noah de parca ar fi stat acolo - asta daca excludem sunatul la usa. In ultimul timp era foarte suspicioasa, se indoia de toata lumea, iar increderea sa ajunsese la zero pentru ceilalti. Daca nu ar fi fost Bell cu ea probabil ca ar fi innebunit insotita de cei doi sau stand la masa cu doi necunoscuti.

"Iti multumesc!", rostise ea uitandu-se catre fosta Soimeanca, dar nu daduse nicio explicatie fiindca era foarte sigura ca stia la ce se refera. In ultimul timp au invatat sa isi 'vorbeasca' prin priviri sau prin ganduri, lucru ce le ajuta foarte mult la a se feri de restul lumii cand gandeau ceva despre cei din jurul lor. Noah nu parea deloc nelinistit, dar Ariadne parea putin timida . De Steve si Pete nici nu mai gandise nimic fiindca era logic ca se simteau ca la ei acasa. Isi daduse ochii peste cap preferand sa alunge gandul cum ca le-ar trada.

"Buna, Ariadne!", rostisera Rosalie si Bell deodata incercand sa destinda atmosfera care devenise foarte plictisitoare. Puteau simti cum batea vantul chiar si inexistent in aceasta parte de lume in aceasta luna. Fata de langa ele daduse scurt din cap, dar nu lasase sa i se auda vocea, cel putin nu momentan. Cine stie ce aveau de ascuns? Mereu o macinau intrebarile fara raspunsuri concrete, iar aceasta era una care avea un infinit de raspunsuri - dar niciunul corect.

"Deci ..", incepuse fosta Soimeanca , dar nu stia cum sa continue. Buzele i-au fost parca pecetluite brusc sau era probabil pur si simplu acea emotie inainte de a intreba ceva care putea sa fie o prostie. Facuse o pauza , asa intentionase de fapt. Insa nu isi mai continuase propozitia. Lasase cuvintele sa zboare in aer si sa se intrepatrunda cu firicelele de praf. Tacerea aceasta mormantala ii daduse un iz deprimant si nu mai avea mult pana sa ramana fara ganduri ...