Scrisori in miez de noapte.

[Bell Evans]

• Paloarea rece a lunii o izbi inca de cand iesi din castel; racoarea ce se intindea pe deasupra domeniilor parea rupta din valul glacial al iernii, desi era abia inceputul toamnei. O toamna lunga si chinuitoare, care incerca sa mai pastreze ceva din armonia blanda a verii si sa impiedice mantia iernii sa inveleasca intreaga suflare.
  Nu era nimeni. Doar ea si sutele de faclii inghetate aprinse in candelabrul celest. Zambi slab cand lumina fluida a baghetei facu treptele din marmura sa straluceasca si continua sa mearga. Stia ca trebuia sa trimita acel raspuns. La fel de bine cum stia ca nu avea sa ii scrie nimeni inapoi.
  
  Viata i se derula pret de cateva clipe pe dinaintea ochilor, ca un tren pe care chiar ea il privea de pe un peron parasit. Il pierduse - poate pentru a mia oara. Si nu putea face nimic ca sa schimbe asta.
  Era doar o amintire, o vaga banuiala a ceea ce se intamplase. Cel care ii trimisese scrisoarea nu avusese idee de cata suferinta trimitea printr-o mica pasare destinata mortii. O lasase sa se odihneasca pe pervazul din Turn, promitand sa-i aduca niste apa cand se va intoarce. Vechea colivie a propriei bufnite era de negasit.
  
  Isi stranse mai bine pelerina in jurul trupului firav, incercand sa scape de fiorii mici de frig care ii cuprinsera intreaga fiinta; atinse in treacat cu degetele colturile reci ale pergamentului si ofta.
  
  Sper sa nu fie nimeni aici.. isi spuse ea, cand silueta Hambarului se profila pe dinaintea ochilor.
  
  Stia ca probabil aventurierii erau prin Padurea Interzisa la acea ora; iar cei linistiti probabil prin Camera Necesitatii sau in Biblioteca. Insa acolo nu putea fi nimeni. Aproape se ruga sa nu gaseasca vre-o fiinta umana printre sutele de bufnite adormite. Simtea ca nu avea puterea sa vorbeasca, sa se prefaca din nou ca e in regula, ca nimic nu se intamplase. La fel cum facuse de mii de ori poate.
  
  Era o fiinta foarte inchisa. Nu isi lasa sentimentele sa o tradeze, ci le tinea adanc intre faldurile incurcate ale sufletului. Mereu fusese asa; erau putine persoanele care ajunsera sa o cunoasca cu adevarat. Sa ii stie slabiciunile, sa o incurajeze, sa fie acolo cand avea nevoie. Pentru ca din exterior parea o persoana care nu suferea niciodata. Mereu cu zambetul pe buze, mereu gata sa dea o mana de ajutor.
  
  Urca incet treptele reci, in spirala, si ajunse in cele din urma in fata usii. Lua o gura de aer care ii arse plamanii si atinse clanta rece. Cu un scartait aproape familiar, incaperea circulara lua contur sub privirile ei.
  Vazu insa lumina plapanda a unei baghete si ofta; soarta era impotriva ei si de data asta.