Dreamcatcher.

[Lorelai D'Art]

- Nu stiu. Nu vreau sa mai privesc nimic din tot intregul care ma inconjuara. Vreau simt relialitati , dar ele nu exista , deci raman cu iluzii. Ce rost ar mai avea sa traiesc , dar rostul de a muri este acel de a indrazni sa traiesti proorile vise si sa realizezi proprile ganduri. Vreau sa simt si eu ce simte o stanca cand e lovita de valuri ... Nu stiu ce e durerea adevarata , si nici nu am de gand sa aflu ce e fericirea absoluta.

Pentru un moment m-am oprit. "Absolut." Un cuvant pe care nu as mai vrea sa-l aud niciodata. Absoulut e aproape egal cu perfect. Cu perfectiune care nu exista ajungi sa crezi ca totul se darama doar pentru a fi ridicat ?
Am privit-o pe cercetasa drept in ochi. Imi placea sa fac asta sa incerc sa citesc gandurile , dar pana la urma si gandurile se simt. Cercetasa asa ma facea sa imi zic tot ce am gand si fara nici o ezitare asculta. Nu stiam daca asculta ceea ce zic , daca ii intra in minte sau doar sta si mediteaza la gandurile ei. Oricum era mai reala decat un perete , un copac sau o foaie de hartie care doar taceau. Am analizat-o din cap pana in picioare ca sa imi dau seama ca nu avea nici un rost ceea ce faceam. "Cercetasa" , am gandit eu. "N-am de gand s ii zic asa. Cercetase mai sunt cu sutele in scoala asta. O sa ii gasesc un nume ..." am meditat in continuare , deja zburand spre un sir de idei cum as putea sa ma gandesc la ea.

Pamantul era ud si ma facea sa cred ca ma pot topii in toata raceala asta. Era firg si vantul imi biciuia pielea facand sa imi apara mii de cicatrice care imi mutilau fata. Mi-a scurs o lacrima nevinovata pe obraz facand sa tresar la simtul ei. O lacrima rotunda incarcata cu sentimente acum sedea tacuta pe pamant. Nu se mai vedea pentru ca trecuse de bariera aceea de se mai face vazuta. Si-a gasit alinarea. A intrat in sol si nu mai avea puterea sa iasa. Defapt asta nu era lipsa puterii , era absolutul. Cineva primeste absolutul asta , si pentru o clipa se simte superior celor din jur. Se simte chiar mai cosmic decat cerul instelat in sine.
- Si soparlele se cred iguoane. am rostit eu incet , parca iesind cuvintele fara voia mea. Poate chiar asa era. Iesirea fara ca eu sa le fi dat drumul , dar cine eram eu sa imi blochez prorpia minte de a spune ceea ce gandeste singur.
Mi-am trecut mana in par si am simtit un nod. Am fortat mana mea sa treaca mai departe. Ma durea incredibil de tare , dar ma priceam de fiecare data sa nu arat asta. Am fortat inca odata. De data asta degetele mele subtiri rupsera firele de par.
"Ati murit chinuindu-va sa ma opriti. Urat din partea voastra , voi oameni care sunteti ca niste fire de par incalcite in propria constiinta"
M-am infuriat pentru o clipa. Uram oamenii care se pierdeau pe drumurile prea cunoscute de ei. Uram faptul ca oamenii nu se pot regasi singuri pe drumurile proprii , uram faptul ca nu isi pot sa gasi puterea de a gandi . Uram faptul ca ... uram toate astea.
- In ce lume traim ! Nu-i asa , Cercetas-o ? ... "E ultima oara cand ii mai zic asa , trebuie sa ii gasesc un nume potrivit spiritului ei." - Scuza-ma daca gandesc cu voce tare , poate nu te intereseaza . Nu ai fi prima pe care o lasa rece gandrea unei finte care poate nici nu are ce cauta aici.
Pentru o clipa mi s-a parut ca am luat-o prea tare si e este destul de fragila. Nu sa nu reziste , ci sa o sfasie. Dar in mintea mea se invarteau numai intrebari. Intrebari care numai de la mine primisera raspuns , si cand nu primeau de la mine ... ei bine , ramaneau agatate undeva sus si atarnau pe urma inapoi pana nu se rupea sfoara.
- Ce este un vis daca nu o dulce aiurare a constiintei ? am intrebat-o uitandu-ma in ochii ei care ma hipnotizau .