What I know from the unknown

[Raphael Olivier]

• Capitolul II:
  
  Emma deschise ochii speriată, trăgând cu poftă aer în piept. Îşi dădu seama că era învelită cu un cearşaf alb, cu miros de spital. Unde era acea femeie? Cea cu gândurile. Oare doar o visase, sau fusese reală. Se ridică de pe pat, dând la o parte cearşaful cu mâinile.
  Într-adevăr, era într-o cameră a spitalului. Totul era alb, iar prin fereastră văzu că aproape se crăpa de zi. Atinse gresia rece cu picioarele goale şi făcu câţiva paşi nesigură. Cum era posibil? Viaţa o părăsise. Ştia asta. Era sigură că fusese moartă şi iat-o acum, bucurându-se că simte podeaua sub picioare.
  Apăsă mânerul clanţei şi ieşi pe uşa îngustă. Cu spatele la ea era un doctor. Sau cel puţin aşa credea ea, luăndu-se după halatul alb pe care îl purta. Şi vorbea ceva cu ... Jake? Ce căuta el aici? Şi de ce arăta aşa de răvăşit?
  Se îndreptă spre cei doi, prinzând un moment din discuţia lor.
  -Sora ta este moartă.
  Văzu cum ochii lui Jake se umplură de lacrimi amare şi cum pumnii i se descleştară deznădăjduiţi. La ce se referea, doar stătea chiar acolo?
  -Ba nu sunt, îi întrerupse Emma cu curaj.
  Privirea lui Jakese ridică apre faţa surorii ei. Bucuria îl copleşi pe băiat, totuşi neputăndu-l scăpa din starea de şoc. Rămase acolo, privind-o uimit, bucuria ştergându-i până şi ultima urmă de tristeţe din ochii verzi.
  -Ce s-a întâmplat? întrebă Emma. Unde e mama?
  Mii de întrebări se formulau acum în mintea lui Jake. Emma le putea simţi. Putea să ştie cât de nedumerit era. O ştia, era ca şi cum ar fi gândit cu încă un alt creier.
  -Ce tot vorbeşi acolo, Emma? Mama e moartă, o lămuri Jake, şocat de naivitatea fetei.
  Emma îl privi încruntată. Dar o văzuse. Era real. Îi spusese ceva impotant. Ceva despre o misiune. Dar uitase. Se bătu cu putere cu palma peste frunte. Nu, nu-şi amintea.
  
  „Gânduri.”
  
  Cuvântul îi răsună din minte împrăştindu-i-se până la picioare.
  -Ce s-a întâmplat? Unde e mama? strigă ea disperată, fără să se mai adreseze lui Jake. Mii de voci îi umpleau capul: gânduri obişnuite fără sens, pe care nu le putea controla.
  -Ce s-a întâmplat? urlă ea, cât de tare putu. Îţi cer să-mi spui ce s-a întamplat!
  
  Dar ideile din minte ei curgeau una după alta, neoferindu-i nicio explicaţie. În schimb în fiecare propoziţie fierbea acelaşi cuvânt: Gânduri.