You found me

[Freyja Maegan Guðríðr]

Desi nu intelegea ce se intampla cu ea, se bucura enorm ca Nick nu se desprinsese de ea si nu o indepartase. Ii era greu sa accepte ca putea sa se apropie de ea, si ii era frica sa o faca, pentru a nu fi dezamagita. Nu il cunostea, si ii era frica sa o faca, caci nu vroia sa descopere pe altcineva in locul celui pe care il credea, si asta avea sa doara. Desi, desi, desi. De ce mereu existau 'desi'-uri si 'dar'-uri? Oare lumea nu putea sa fie doar atat? Fara 'desi' si 'dar'?

Gandurile ei confuze fura brusc intrerupte de buzele tanarului, care se lipira de ale sale, dandu-i o stare de soc. Oare chiar se intamplase? Oare nu fusese totul in mintea ei bolnava? Realiza ca nu se putea, din moment ce tot ce simtea era real. Si nu doar tot ce simtea fizic, ci si...la nivel emotional. Ar fi vrut sa fuga, sa plece, sa se ascunda undeva, sa fie singura si sa planga. Ii era destul de greu sa se ataseze de el, dar sa-l si placa? Era ceva gen: mereu te-am placut, dar nu am vrut sa recunosc. Si acum se intampla la fel. Nu vroia sa-si marturiseasca asta, vroia sa nege, sa refuze, vroia ...Ce vroia?

Se uita ingrozita la el cand buzele lor se despartira. Ii furase primul sarut, ceea ce nu i se parea corect, insa nu putea sa se planga. Desi(!) ii era greu sa recunoasca asta, ii placuse. Ceva ce nu i se mai intamplase, intr-un mod in care nu mai simtise. Isi musca buza inferioara, parca dinadins, pentru a simti locul unde acesteia i se furase inocenta (si totusi, ce idee stupida!).