Never let me go

[Artimei N. Denver]

Nu isi imaginase ce reactie putea sa aiba. Se aflau pe o stinca inalta de 30 de metri fix deasupra marii si ii inconjurau trei ziduri ce mai stateau in picioare si citeva bucati de piatra, cea care semana cu un articol pentru infrumusetarea gradinii, iar mai in colo se afla o padure deasa din mijlocul careia se inalta un turn masiv. Intr-un cuvint ruinele unui micut castel al unei printese rasfatate. Se asezase pe o plita gravata, erau citeva cuvinte in latina, nici o data nu le-a inteles sensul desi le citise de sute de ori si cautase ceva traduceri, dar nimic.

Mai bine vii linga mine. Nu poti vedea apusul stind cu spatele la el. De acolo apusul se vedea putin diferit. Cel putin le vedea totul diferit in locurile dragi lui. Frumusetea nu se ascundea de ochii sai, vedea ceva splendid chiar si in cele mai oribile lucruri. Era un adevarat sadist, iar sadistul vede frumusetea mortii, a agoniei, a fricii, in acelas timp era poet, deci vedea frumusetea unei fete pe care toti o ignorau, frumusetea in micile defecte pe care le are fiecare, el era o contradictie pe doua picioare.