chess game

[Lexie Stryder]

• Lexie simti cum deznadejdea o cuprinde, insa zambi trist. Fiecare avea sa moara cum ii era randuit. Si poate ca nu vor muri atunci. Poate ca vor mai avea timp. Poate ca vor imbatrani. Si vor glumi atunci cand Kurt va fi sprijinit intr-un baston si Lexie cu doisprezece ani mai tanara. Ii va spune mosulet si vor rade cu drag cand isi vor aminti de momentele tineretii. Poate ca vor merge la patinoar, cum spusesera.
  
  Si totusi, acele gandrui pareau foarte indepartate. Aproape imposibile.
  Rase scurt cand ii auzi vorbele lui Kurt.
  "Nu ai nevoie de un psihiatru daca ti-e frica, prostutule," spuse ea, dandu-i un pumn jucaus in umar. "E perfect normal. Nu stiu daca pentru tine, insa pentru noi, oamenii, e perfect normal sa avem sentimente."
  Rase glumet inainte sa pufneasca usor amuzata.
  
  Ea avea nevoie de un psihiatru. Credea ca e intr-un soc pentru ca nu se putu opri din ras pentru cateva secunde. Nu era nimic amuzant, si totusi, nu putea sa nu rada. Era ciudat, inadecvat si complet neasteptat, insa se simtea ca si cum ar fi fost ultimele momente pe care le putea petrece intr-un mod normal. Ca si cum viata ei nu ar mai fi fost la fel nici daca ar fi supravietuit. Si stia ca avea dreptate.
  
  Ofta.
  "Stii, ma simt destul de bine la gandul ca as muri langa tine, langa Ivy si poate si Isa daca va accepta sa ne sustina," spuse Lexie, simtind cum usor usor incepe sa cedeze si o laccrima i se ivi la marginea ochiului. Nu avea sa planga. Nu voia. Voia sa fie fericita in acel moment. "Nu de asta ma tem. Ma tem ca nu cumva eu sa fiu singura care supravietuieste."