life can stop, but happiness is still coming

[Aaron Hart]

• I se părea un lucru straniu că poate intra în camera respectivă, fără a sta cu ochii în patru şi a avea grijă ca uşa prăfuită şi ruginita la balamale să facă un prea mare zgomot. Nu cred că mai trebuia să menţioneze cât de ciudat era să treacă pur şi simplu prin ea. Aşa că intrând înăuntru se trezi râzând pe înfundate, ca un nebun. Doar nu degeaba era numit astfel de celelalte fantome, poate şi elevi, sau chiar profesori, nu? Însă motivele pentru care ei îi spuneau aşa erau cu totul altele, nişte simple aparenţe înţelese greşit. Oameni şi fantome ce se lasă păcăliţi de prejudecăţi. Clătină din cap şi înaintă spre oglindă.
  
  Se opri însă, brusc, la mijlocului drumului şi privi speriat şi agitat obiectul din sticlă. Îi era frică să se uite. Nu mai trăia, se obişnuise cu ideea, cu plutitul şi toate chestiile acelea de fantomă. Dar dacă se uita în oglindă şi nu vedea nimic? Dacă ochii lui nu descopereau decât un vid? Ar fi fost imposibil să treacă peste aşa ceva. Simţea cum ceva îi sfâşie sufletul - dacă mai avea aşa ceva- la gândul că până şi acest lucru îi fusese luat, dreptul de a visa, de a avea un ţel, chiar dacă nu îl putea atinge. Era ca şi cum adevărul şi realitatea îi era aruncată brutal în faţă şi era obligat s-o accepte. Dar nu putea.
  
  Aşa că pur şi simplu se aşeză în colţul cel mai depărtat de aceasta şi îşi lăsă mintea să alunece , departe în trecut. Brusc însă, uşa se deschise şi o tânără îşi făcu apariţia. Aaron se foi încet, agitat, însă nu plecă sau se ascunse.
  "Ce vezi?" Întrebă, fără să-şi dea seama. Ar fi vrut să întrebe, 'dacă vedea ceva', însă ar fi părut ciudat.