my dear, I don't give a damn

[Ian Richter]

• Jack nu simţea nicio zgârietură, nicio bufnitură. Tot ce voia era să intre în gaura mică ce ducea la Urlet în Noapte. Vroia să se ascundă într-o gaură, ca un şoarece, unde privirea furioasă să nu-l poată urmări.
  Se simţi atât de uşurat când se trezi pe burtă, pe pământul rece, încât, pentru o clipă, nu mai avu aer. Se ridică repede şi se duse spre Lexie, pentru a vedea dacă era în regulă. O ajută să se ridice, studiind-o îngrijorat. Fără să ştie încă, fata era într-un pericol mult mai mare decât el.
  După ce se asigură că Lexie era în regulă, Jack o îndemnă să îl urmeze şi o porni din nou de-a lungul tunelului. Nu aveau timp de pierdut. Putea să vorbească şi să meargă în acelaşi timp.
  - Tocmai s-a întâmplat să îmi întâlneşti fata predestinată pe peluza de la Hogwarts. E o poveste lungă, însă eu o voi scurta cât pot, spuse Jack, continuând să meargă hotărât prin conac. Trebuia să găsească un loc unde să se ascundă până nu îi ajungea Anne.
  - O cheamă Anne, şi e cea mai frumoasă fată din comitatul de unde m-am născut. Vine dintr-o familie bună, cu renume şi bogată. Tatăl meu provine şi el dintr-o asemenea familie, însă bogăţia fusese risipită cu câteva generaţii înaintea lui. De aici începea setea lui de putere. Anne s-a îndrăgostit de mine încă de pe vremea când amândoi eram copii. Era o fetiţă mereu cu zâmbetul pe buze şi adorabilă, aşa că şi eu o plăceam. Am devenit un cuplu, apoi, pe la cincisprezece ani, iar clopoţeii de nuntă sunau. Trebuie să înţelegi că la noi în comitat căsătoriile premature erau perfect normale. Aşa că urmam să ne căsătorim, până când eu mi-am dat seama că nu o iubesc. Apoi s-au întâmplat un lanţ de evenimente nefericite, iar eu am fugit la Hogwarts. Ea s-a simţit trădată şi, evident, după trei ani, m-a găsit. Şi cred că i-a cam dispărut din iubire.
  Jack surâse ironic la ultimele cuvinte, apoi deschise o uşă şi o invită pe Lexie să intre prima.