my dear, I don't give a damn

[Ian Richter]

• Anne se uită la el suspicioasă şi privi în jurul camerei ca şi cum s-ar fii aşteptat să o vadă pe fată aşezată pe un fotoliu. Stătu nesigură câteva secunde, încercând să se decidă dacă să îl creadă sau nu, însă, în cele din urmă, îi zâmbi uşor. Jack răsuflă uşurat în gândul său.
  - Trebuie să-mi explici ce-ai făcut, Jack, spuse ea, încruntându-se brusc. Noi doi trebuia să ne căsătorim. Unde-ai fugit ?
  Jack îşi aminti ca într-un film ultimele zile ale lui de acasă şi simţi cum toate acele griji îi vin înapoi. Dintr-o dată, ochii îşi pierdură din strălucirea jucăuşă, iar expresia lui deveni mai bătrână şi obosită.
  
  Era ziua cea mare şi Anne era foarte entuziasmată. Faţa ei strălucea de bucurie cât timp vorbea entuziasmată cu domnişoarele de onoare despre culoarea de un albastru pal al patofilor lor noi, asortaţi rochiţelor. Însă Jack nu observase asta. Avea atâtea pe cap ! Tot comitatul se strânsese acolo. Mama, tata, bunicii, străbunicii, nepoţii, fraţii ... cu toţii aşteptau să-l vadă pe Jack luând-o pe Anne Grace, fata fierarului. Iar el ştia că nu se va întâmpla aşa. Ochii lui Jack erau lipsiţi de expresie şi îi apărură riduri premature pe frunte şi în jurul ochilor. Era ziua lui cea mare. Ziua lui din noua viaţă fără griji.
  
  Jack zâmbi obosit.
  - E o poveste lungă, răspunse el într-un final, făcându-i semn să ia loc.