my dear, I don't give a damn

[Ian Richter]

• Jack se opri brusc şi o smuci din greşeală pe Lexie. Mormăi nişte scuze, însă continuă să o tragă după el la un palier dintre două magazine. Era întuneric şi erau slabe şanse să-i găsească acolo, însă nu putea fii sigur. Activă o vrajă de Invizibilitate şi o rugă pe Lexie să facă linişte.
  Adevărul era că el însuşi nu ştia sigur dacă putea să facă linişte. Gâfâia ca naiba, se simţea expus acum că se opriseră şi simţea că întunericul îl sufocă încet.
  Încercă să-şi controleze respiraţia, ţinând-o pe Lexie lângă el, calmându-se încet.
  Până când o siluetă trecu în viteză prin faţa culoarului lor.
  Jack îşi ţinu răsuflarea. Fusese Anne. Era absolut sigur.
  Nu-i văzuse. Trecuse mai departe. Inima lui Jack scăpă o bătaie.
  Nu ştia exact cât stătuseră acolo, nemişcaţi, cu urechile ciulite, sperând să audă vreun semn care să le confirme bănuielile. Însă nu auziră nimic. Timp de câteva secunde, sau câteva ore, nu-şi dădu bine seama.
  Apoi Jack se desprinse de Lexie şi păşi foarte atent în faţă. Foarte atent.
  Dar nu suficient.
  - Aici erai, iubiţel, spuse Anne, silueta conturându-i-se perfect în faţa culoarului.