Child of light

[Colin Hawkeye Rovson]

• Memoria vroia sa-l tachineze. Constiinta vroia sa urle. El doar statea ca un neghiob, uitandu-se in gol in timp ce imaginile ii inundau mintea.
  
  Durerea pe care o simtise in mana stanga in momentul in care osul se rupsese lasase un ecou surd in muschi, iar asta paru sa faca amintirea si mai vie. Inca isi amintea cum nu putea sa auda nimic inafara de sunetul pacait al propiei inimi si zgomotul facut atunci cand sangele ii trecea prin vene si artere. Inca simtea oboseala fizica si felul in care muschii il ardeau, urland dupa pauze ce nu pareau sa mai vina vreodata. Inca simtea felul in care totul ii scapase de sub control si mania cu care strigase o afurisenie de vraja. Mintea lui era cumva blocata, ocupata cu un singur gand constient. Si nimic nu mai conta. Nici viata, nici moarte, nici pedepse. Se astepta cumva ca in clipa in care corpul barbatului cazuse pe pamantul uscat, mort in cea mai sigura masura, sa simta un val intoxicabil de placere. O bucurie fara margini. In schimb, totul parea sa dispara, lasand in interiorul Soimeanului un gol negru, sumbru si rece. Un gol de plumb. Omorase. Omorase si putea sa evite. Omorase si nu mai putea sa dea timpul inapoi. Omorase, iar victima lui nu mai avea sa vada un alt rasarit de soare. Niciodata.
  
  Tresari, trezit la realitate de cuvintele Fantinei. Poate ca va mai trece ceva timp pana sa poata analiza cum trebuie problema. Poate ca era cel mai bine sa nu se gandeasca pe moment. Va gasi cu cine sa vorbeasca atunci cand va fi pregatit.
  Indiferenta din vocea ei il surprinse peste masura, dar realiza ca il si bucura. Il facea sa creada ca Fantine isi invatase lectia si ca nu era sanatos pentru ea sa-l astepte. Asa ca nu ii veni prea greu sa zambeasca, in ciuda faptului ca se simtea lovit in orgoliu de faptul ca ea se astepta ca el sa nu se intereseze.
  " Nici nu te-am cautat" spuse el cu o inocenta rara. Tehnic vorbind, nici macar nu mintea. El nu plecase niciodata in Padure ca s-o caute. " Dar te inseli cand spui ca nu trebuia sa astept un semn de viata de la tine. Vroiam macar sa stiu ca ai un adapost sigur. Ar fi fost culmea sa degeri pe undeva, asa cum aproape ai facut noaptea trecuta" Zambi, lasand cicaleala sa alunece. " Si apoi, stii ca sunt incapatanat si ca rareori fac ce mi se spune"
  Ridica din umeri si se uita spre ea. De data asta, ceva era diferit. Realizarea de mai devreme isi lasase amprenta. Ochii lui erau intunecati, decorati cu cearcane, duri, dar retinuti. Zambetul era oarecum fortat inainte de a se retrage, lasand in urma o scapare a unui conflict interior de proportii gigantice.