Child of light

[Colin Hawkeye Rovson]

• Isi framanta degetele, gestul lui din nastere ca mai avea putin si se aseza panica. Nu, nu avea nevoie de asta si categoric nu avea nevoie de asta acum. Ofta de cateva ori, schimbandu-si constant greutatea de pe un picior pe altul. Avea nevoie de o pauza. De ceva care sa-i alunge gandurile negre. Sa le tina in frau pana cand avea sa fie singur. Nu prea reusi. Din cine stie ce motiv, toata taria lui de caracter se duse pe apa sambetei. Poate era oboseala, poate era vina enorma ce-i ingreuna umerii. Nu stia nici el.
  Se simtea ca un batran in timp ce mergea spre masuta zgariata, acolo unde gasise initial biletul. Se ghemui langa, lipindu-si spatele de perete si rugandu-se din tot sufletul sa se controleze. Dar stia ca nu poate. Asa cum nu putea sa-i zica nimic Fantinei. Isi aduse genunchii la piept, imbratisandu-i strans, si isi ingropa fata intre brate. Pentru ca el ceda. De data asta chiar se intampla. Toate evenimentele il ajunsesera din urma, iar Soimeanul nu mai putea sa-si stapaneasca constiinta.
  Domni linistea. O liniste grea, apasatoare, rece, dar cumva bine-venita. O liniste meditativa. O liniste eliberatoare. Pur si simplu se intampla. Nici el nu stia cum. El doar se simtea ca un copil mic si prostut ce inca nu realiza ca mama nu o sa mai vina sa-l stranga intr-o imbratisare consolatoare. Ramase acolo, langa perete, incercand sa se faca cat mai mic posibil. Pentru ca trebuia. Pentru ca avea nevoie. Si se gandi la tot si la toate. La pericolele pe care le descoperise, la viata pe care o luase si sufletele distruse, la legatura lui cu Fantine si la cat de complicat era acum totul. La vina pe care o resimtea pentru ca nu putea sa-i intoarca Cercetasei sentimentul. La vina pe care o purta pentru ca nu-i putea raspunde asa cum isi dorea ea. Se gandi la viitor si la trecut. La morti si la vii. La toti cei iubiti si la cei pe care nu-i putea suporta. Se gandi la energie si la mutilarea propiului suflet. Asa ca atunci cand in sfarsit isi ridica privirea spre Fantine, dupa ceea ce paru o eternitate, ochii lui erau -fara voia sa- inrositi, iar obrajii umezi. Si nu-i mai pasa ca plansese. Nu-i mai pasa ca era baiat si ca baietii, in teorie, nu plang. Nu-l mai interesa.