The smell of irony

[Carsten R. Günther]

Știa că îl aburise cu toate acele scamatorii ieftine de vrăjitor absorbit în totalitate de magia întunecată. De fapt, fiecare are o latură a sufletului dată întunericului, chiar și el, care își dorise de mic să fie bun, altruist, să ii ajute pe toți, a ajuns în situația în care nu a avut de ales decât să își dezlanțuie partea obscură amestecată cu o răceală atât de nepotrivită pentru personalitatea lui. Sau mai bine zis, pentru imaginea pe care dorea să și-o creeze, nu doar în fața celir din jur, dar și pentru el însuși. Pe cine amagea de fapt? Nici măcar el nu știa. Ajunsese într-un impas, ajunsese să îi ceară ajutorul celui pe care îl avea in față. Un vampir, devorator, un idiot fără scopuri bine definite, dar care avea putere. Ce trist e că puterea le revine unor astfel de oameni, oameni fiind mult spus. 
"Vreau să intru în rândul devoratorilor. spusese pe un ton sigur având privirea încruntată ațintită asupra vrăjitorului din fața lui. Știa că cel mai probabil va fi luat în râs, ar fi primit niște replici ironice sau nici nu o să îl bage în seamă. Era doar un elev la Hogwarts, este adevarat, însă știa mulți elevi membri ai fracțiunii, majoritatea imbecili de la viperini, iar dacă ăsta ar fi criteriul de selectare a devoratorilor, atunci era clar că nu se încadrează. Totuși, nu știa cine îi conduce, Lordul Întunecat? Prin intermediul cui? Și-ar fi dorit să afle răspunsul acestor întrebari, însă trebuia să aștepte, sa fie răbdător, pentru că până la urmă, așa avea mereu de câștigat.