Je ne regrette rien

[Samantha Ravenclaw]

17 december
1995
al cincilea an de studiu

.Memories.

O lacima, doua lacrimi. Fiecare secunda a vietii ei se scurgea odata cu lacrimile. Fiecare lacrima o facea sa se infioare si mai mult. Parea ca astepta clipa in care o silueta neagra va veni sa o ia in lumea de dincolo. Poate atunci avea sa fie fericita, sa se simta bine, poate ca avea sa simta ca si ea era din aceeasi poveste ca restul. Fiecare clipa de singuratate o facea sa verse tot mai multe lacrimi, fiecare clipa in compania cuiva o facea sa se simnta singura, fiecare clipa de neincredere o facea sa simta ca era complet in afara ritmului. Fiecare cuvant pe care-l spunea era fara sens. Oare de ce mai traia? Se tot intreba daca mai avea vreun sens sa traiasca. Oricat incerca sa gaseasca un motiv bun pentru a nu cauta caile spre bratele mortii, nu reusea. Nu gasea motivul pentru care continua sa traiasca. Ar fi trebuit sa mearga sa se arunce dintr-un turn. Cel mai intalt turn poate. Dar nu, ata nu ar fi fost prea sigur. Dar moartea sigura venea. Destul de incet, insa sigur. Lacrimile. Reprezentau o clepsidra. O clepsidra la care nu stiai sigur momentul in care tot nisipul se va scurge pana la ultima picatura. O clepsidra plina de surprize.
'Nimeni nu merita lacrimile tale, iar cei care le merita cu adevarat nu te vor face niciodata sa plangi...'
Multi spuneau asta. Dar nimeni nu stia pin ce trecea ea in fiecare moment. Viata de cosmar pe care o dusese, cu multe dezamagiri si surprize neplacute o facea sa dea uitarii aceste cuvinte. Cuvinte fara noima, fara de inteles. Sunau asa ciudat, pareau sa fie rostita intr-o altalimba, limba necunoscuta ei. Totul era necunoscut ei. Motivul pentru care se nascuse, motivul pentru care fusese obligata sa traiasca intr-o astfel de lume, mizerabila, materialista si plina de ura. Da, o lume oribila. Atat de cruda si de nemiloasa, atat de incolora. Incet, incet, totul isi pierdea culoare, incepea sa arate ca intr-o fotografie alb-negru.
Se ridca din pat. Merse usor, incercand sa nu tulbure nimic, spre masa, apoi iesi din turnul in care nu credea ca avea sa se mai intoarca vreodata. Lacrimile siroiau in continuare pe chipul ei, in timp ce cauta un coridor mai retras. Avea sa grabeasca totul. Nu avea sens sa mai astepte ca nisipul din clepsidra sa se scurga. Nu mai putea sa astepte. Intr-o mana tinea un pumnal stralucitor. Avea sa-l foloseasca cat de curand. Avea sa paseasca spre lumea de dincolo. Avea in curand sa intalneasca bratele reci ale mortii. Dar pentru ea ar fi venit ca o picatura de fericire intr-o mare de tristete. Ar fi fost gata sa primeasca asta cu bucurie. Poate acolo avea sa-si gaseasca un loc al ei si doar al ei. Un loc unde sa se simta bine, unde sa simta ca era din aceeasi poveste.
Gasise coridorul. Destul de intunecat si sinistru. Era perfect. Inainta cativa pasi spre el. Dorea un colt mai ascuns. Acum era sigura ca va muri. Avea sa moara in scurt timp. Bagheta ei era in cel mai adanc buzunar al robei caracteistice casei ei, pe care stralucea insigna de Prefect.
'Speranta moare ultima...'
Cine spusese asta nu avusese o viata ca a ei. O viata plina de dezamagiri. O viata atat de cruda pentru un copil. Da, mult prea cruda. Multi spuneau ca viata merita traita, dar pentru ce? Ca sa ai parte de dezamagiri? Pentru a intalni oameni care se joaca cu tine, care profita de tine?
Mana in care tinea pumnalul tremura putin. In scurt timp avea sa moara. Stia . Simtea. Poate ca cineva avea sa-i descopere corpul, sau poate nu. Poate ca avea sa fie lasata acolo, sa putrezeasca si sa ramana singura. Singura... La fel cum fusese si pana atunci.

Mana in care tinea pumnalul incepuse sa tremure. Incepea sa-si piarda curajul. Dar nu, trebuia sa o faca. De ce? De ce nu? De ce da? De ce nu da? Da-mi un raspuns. Argumente pro si contra. Doua coloane, A, pentru si B, impotriva. Iti asterni gandurile pe hartie, apoi rupi hartia in bucatele, si aprinzi bucatica cu bucatica, si focul mistuie totul. Dispare, ca si cum n-ar fi existat. Negare.. Ti-e frica de propriile ganduri, de propriile sentimente, de propria persoana. Nimeni nu te vrea, nimeni nu intelege, nimanui nu-i pasa si atunci esti pus in fata ta. Si observi ca stai in calea fericirii tale. Cand drumul e liber, tocmai tu, dintre toti, iti ingreunezi drumul, iti complici situatia.. si te urasti. Pentru ceea ce esti, pentru ceea ce ai fost, pentru ceea ce vei fi. Tu singur iti faci rau si iti place, caci continui sa traiesti, continui sa lupti pentru un scop, pe care nu il cunosti si care nu stii daca merita. Si ramai in intunericul existentei tale, si parca faci tot posibilul sa nu faci tot posibilul sa-ti revii. Si trece.. o secunda, un minut, o ora, o zi, o saptamana, o luna, un an.. Esti mort, fara sa mori in adevaratul sens al cuvantului. Si totusi, sunt lucruri mai rele decat moartea. Stai singur, inconjurat de prieteni, pierdut printre ganduri, ratacit in depresie. Indiferenta doare si durerea se plateste.
'Speranta a... nu a murit... s-a sinucis...'
S-a sinucis... Exact ce ura ea sa faca. Acest gand o apasa de zile intregi, dar acum, acum era clipa. Lacrimile erau si mai abundente pe chipul ei. Totusi, era tanara... Atat de tanara... Si atat de nefericita. Ar fi vrut sa fi existat un moment in care sa se simta bine, sa iubeasca. Sa ibeasca... Iubirea... Nu avusese parte de ea pana acum... Nu o intelegea.
'De ce iubim?'
Asta era o intrebare pe care nu ezita sa si-o puna. Si totusi de ce?
'Ne nastem singuri, murim singuri'
Nu putem trai singuri? Avem capacitatea de a supravietui, instinctul de adaptare. Si ce e frica? O notiune abstracta, cu sau fara, monotonia continua. Dar traiesti, irosind probabil timp pe care o sa-l regreti mai tarziu, dar la care acum nu te gandesti si care acum nu te intereseaza.
Si fara dragoste, nu supravietuiesti? Viata continua, si tu odata cu ea. Dar dragostea da sens vietii, spulbera rutina, incurca monotonia. Iti aminteste sa zambesti, iti da speranta, iti aduce o raza de lumina, in intuneric.. Si te sprijina. Mai important decat tot.. Ultimul refugiu in situatii de criza, in momentele cand nu mai poti continua, cand ajungi un cadavru umblator, cand traiesti doar pentru a face umbra pamantului, cand supravietuiesti doar din instinct. Iubirea, o citadela, o mica fortareata, in care se adaposteste grija si tandrete. Straluceste, tu esti lumina, si eu sunt intunericul ce se pierde in fata ta, acum esti soarele si eu raman umbra noptii. Intinde-ti aripile si adaposteste-ma, zboara, dar ia-ma cu tine, aminteste-mi ca fara rau, nu exista bine. Stiu ca nu pot sa te pierd, caci nu esti a mea. Te implor sa ma minti, lupt pentru aceasta sansa printre atatea lacrimi.
Si totusi de ce? Nu mai putea sa inteleaga. Totul era atat de complicat... De ce sa iubesti, daca trebuie sa suferi? De ce suferi daca nu iubesti? De totul se bazeaza pe minciuni. Minciuni mai mult sau mai putin stralucite. De ce totul pare fara culori cand nu iubesti?
Dragostea, rau cu rau, dar mai rau fara rau.
Stiu ca pot, dar nu vreau sa pot. Gaseste-ma, descopera cine sunt cu adevarat, insista, lupta pentru mine, patrunde-mi in inima si in gand, nu renunta. Nu-mi distruge speranta, nu ma lasa in disperarea monotoniei.
Iarasi speranta... Speranta care pentru ea nu mai exista... Dar existase vreodata? Alte intrebari, intrebari fata raspuns... si poate fara sens... De ce existau intrebari daca nu exista si raspuns pentru ele? De ce?
Fii pregatit sa gresesti, sa gresesc, sa-ti gresesc, sa-mi gresesti, sa urasti, sa ma urasti, sa fii urat, sa minti, sa ma minti, sa fii mintit. Alege cu incredere, respecta-ti alegerea. Citeste cu atentie instructiunile jocului. Gandeste-te bine. Hotaraste-te. Frica... Ti-e frica. Nu atat de pericol, cat de necunoscut, de a-ti infrunta teama, de a continua. Am incredere in decizia ta si o voi respecta, oricare ar fi aceasta. Te astept, te iubesc. Vii?
Ar fi vrut sa fi putut spune macar odata in viata ei aceste cuvinte, sau macar sa gandeasca la ele. Insa nu. Nu avusese ocazia, iar de acum incolo era sigur ca nu avea sa o mai aiba.
Ridica mana in care tinea pumnatul. Il apuca si cu cealalta si il ridica. Da, in curand avea sa moara. Sa nu mai sufere, poate chiar sa fie fericita.
Un sunet ciudat o facu sa-si scape pumnalul pe jos.
Moartea, o trecere? Cand? Unde? Cum? Incerca mut sa-mi explice, ca prin moarte, se apropia de marea iluminare a tuturor intelesurilor, iar nu de sfarsitul unei vieti pamantene, de uscarea treptata a carnii si topirea ei definitiva in pamant?. Toti cauta raspunsuri ca sa-si puna intrebari. Crede si nu cerceta. In tacere, ma indeamna sa accept.. ideea, sentimentul, versiunea unui final. Finalul unui joc, numit viata. Si nivelul urmator? Cele doua categorii de oameni: cei care concep moartea ca un sfarsit al vietii si al trupului si cei care si-o infatiseaza ca un inceput al unei noi existente spirituale. Ea facea parte din cea de-a 2-a categorie. Ce putin asa credea. Acum, totul era si mai in ceata... Nu mai putea sa inteleaga. Inca cauta pumnalul de pe jos.

"Stai..."
O voce clada, pe car enu o mai auzise vreodata o opri... Simti cum un baiat o ia de mana, o ridica, ii arunca pumnalul gasit in cele din urma, si apoi o saruta pasional....

Mai mult nu-si putea aminti...

Toti cei ce se simt bine, zambiti si pentru mine...