Je ne regrette rien

[Samantha Ravenclaw]

5 marite
1995
al cincilea an de studiu

.Why?.

"Sunt... Irma..."
NU, nu era Irma. Orice ar fi zis, nu era Irma. Irma nu era astfel. Cea care statea acolo, langa ea, si preindea ca era Irma, era altcineva. Nu-i pasa cine era. Vroia sa stie unde era Irma. Ramasese acolo, inghenunchiata in fata copaculuio care-si agita crengile. Privea pamantul in continuare. Nu avea curaj sa ridice ochii. Ii era teama de ce ar fi putut vedea daca-si ridica privirea. Nu avea cum sa o vada pe Irma. Desi fantoma susitinea ca era ea, nu putea sa creada asta. Dar cine era? De ce venise acolo? Oare dorea sa o distruga? Oare luase infatisarea Irmei, sperand sa o poata pacali? Dar de ce pe ea? Poate pentru ca ea fusese de vina pentru moartea ei? Intr-adevar, ea era responsabila pentru moartea Irmei. Ea o obligase sa stea in acea camera pana cand sosisera...
Ridica putin ochii, insa ii pleca la loc. Nu putea sa vada. Corpul sidefiu, atat de asemanator cu cel al Irmei, parea atat de fals. Nu era o fantoma. Era doar un truc. Un truc ieftin care ajuta la... La ce? La razbunare? Da, existau multe persoane care doreau sa se razbune pe ea. Sau poate era doar o farsa? Si aceasta varianta era posibila. Ar fi fost gata sa creada oricare dintre aceste doua variante, insa daca cineva, oricine in afara de fantoma i-ar fi spus ca intr-adevar, fantoma era Irma, nu l-ar fi crezut. Prefera sa se agate de aceste doua teorii bizare si aproape imposibile, decat sa creada ca in fata ei era Irma. Ar fi fost gata sa creada orice, dar faptul ca in fata ei era Irma niciodata.
Ramasese tacuta privind in continuare pamantul. Vantul adia usor, calmand parca ramurile copacului violent. Incet incet, cateva lacrimi isi facura aparitia pe obrajorii ei catifelati si inocenti. Se gandea la Irma. La Irma inainte sa moara. 'Era totusi atat de tanara, de inocenta...' O alta lacrima se scurse usor pe obrajorul ei. 'Si totusi a fost vina mea...'
"Dar... chair sunt Irma..."

II era frica. Frica de ce? De ce ar fi putut sa vada daca in acel moment ar fi ridicat privirea? Lacrimile ei continuau sa curga peste pamantul umed. Ochii umezi indrazneau din cand in cand sa ridice privirea spre cerul instelat, insa nu spre cea care spunea ca era... Irma.
Ramurile salciei se invarteau amenintator spre Samantha, incercau aveau cum sa o atinga. Adierea usoara si placuta a vantului facea parul soimaritei sa fluture. Iar soimarita plangea. Poate era pentru pima data cand cedase lacrimilor. Chipul ei era atat de palid incat parea de nerecunoscut.
<Dar... chiar sunt Irma...>
Nu, nu putea sa creada. In timp ce lacrimile se scurgeau fara oprire spre pamantul umed de langa copac, in capsorul ei supra incarcat de cuvinte neintelese, rotitele se invarteau la viteza maxima, incercand sa gaseasca ceva. Insa nu. Munca lor era zadarnica, in timp ce neincrederea si furia ii veneau in ajutor.
"MINTI!"
Printre hohotele de plans tipatul ei sfasiator rasuna in imprejurimi. Neincrederea si frica era reflectata cum nu se putea mai bine in tipatul ei. Incepea sa devina isterica.
Se simtea oribil. Simtea mai mult ca niciodata ca ii era frica. Ea, cea care crezuse ca nu avea nici o slabiciune... Temerile ei ieseau la iveala. Din ce in ce mai multe si mai ciudate. Ar fi vrut sa se ridice, sa plece de acolo, sa fuga, sa fuga de propriile temeri, de propriile amintiri. Sa plece cat mai departe de acolo, sa nu se mai intoarca vre-odata. Sa poata uita de tot ce se intamplase acolo. Ar fi plecat bucuroasa, chiar daca stia ca aer fi trait o viata oribila, plina de remuscari si intrebari fara raspuns. Intrebari fara raspuns.... Rasareau la tot pasul, scotand la iveala fiecare particica dintr-un om. Uneori scotea la iveala latura sensibila, alteori latura malefica... Dar in acest caz, oare ce scotea la iveala?
Se simtea pustiita, lipsita de ajutor. Statea acolo, cu gandurile si amintirile ei triste reflecantu-se in lacrimile care continuau sa curga. Ar fi plecat, insa ceva o tinea acolo, o facea sa ramana acolo. Parca genuncii se lipisera de pamant, si in fiecare clipa se afunda tot mai mult, pana in clipa in care avea sa moara, sa se innece in propriile ganduri si amintiri, in propriile temeri si in propriile slabiciuni. Cu fiecare clipa se afunda mai mult in necunoscut. Necunoscut... fiecare clipa o facea sa se piarda in neant, sa nu mai stie, sa nu isi mai dea seama ce ros avea ea in aceasta lume. O lume plina de ura, de sentimente si ganduri negre, o lume trista... Prea trista. Iar ea... Simtea ca nu se potrivise pana atunci,. Ca fusese intotdeauna ca o piesa dintr-un alt puzzle, ratacita printre celelalte si care ii incurca mereu pe toti. Fiecare lacima ce cadea pe solul rece parea sa reprezinte o secunda a vietii ei. O vaiata trista, plina de neintelegeri si plina de ura. Iar intrebarile si cuvintele neintelese sau fara sens o urmareau fara incetare, pana in ultima clipa. Ultima clipa... Cand izvorul lacrimilor avea sa sece, atunci ea avea sa moara. Ii era sortit sa traiasca o viata trista,m in care lacrimile sa reprezinte totul. Fiecare lacrima avea parca o importanta deosibeita pentru ea. Ar fi trebuit sa fie pretuite, nu lasate sa cada la voia intamplarii, si sa aduca dupa ele cea mai infioratoare clip, clipa mortii. Moartea... Infioaratoare. Asa spun cei mai multi. Dar ea, ea ar fi fost mai mult decat fericita. Ura din suflet s-ar fi imprastiat, la fel ca si clipele fericite, la fel ca si orice vis sau amintire. O usurare. O urusoare pentru oricine avusese o viata ca a ei.
Clipa mortii se aporpia cu fiecare lacima ce cadea pe pamant... O stia. Intelesese. Poate era unul din putinele lucruri pe care le intelesese. Pe care le stia. Atatea goluri, goluri care o impiedicasera sa aiba o viata fericita, cu vise care sa se adevereasca. Visele... Atat de reale, si totusi atat de imposibile. Dar clia,. clipa de fericire in care iti imaginezi, in care iti imaginezi ca traiesti altfel, ca evadezi din viata de cosmar, era nepretuita. Oricine si-ar dorio. O singura clipa in viata, si poate cea mai fericita. Viata de cosmar... O viata mult prea nefericita, mult prea nepotrivita pentru un copil. Un copil. Da, era un copil. Un simplu copil...