O nouã erã [Fantasy, Drama, Romance]

[Raizen Isildur]

Aerul vibra puternic în timp ce trupele dușmanilor se apropiau în fugã de cetatea ce se ridica falnic în fața lor. Zidurile ei acoperite cu mușchii și iederã erau amenințate de catapulte uriașe trase de câte patru boi puternici. Mireasma plãcutã de iarbã verde era înãbușitã de mirosul greu al orcilor. Erau niște creaturi cu jumãtate de metru mai înalte decât oamenii, aveau umerii lați cât o ușã și brațele îndeajuns de puternice pentru a sfãrâma cu ușurințã capetele vrãjmașilor. Aveau tenul de culoare verde închis, și în loc de nas aveau un fel de rât oribil. Erau acoperiți de armuri grele și rezistente, din oase de taur.

În spatele lor veneau druizii cu spatele drept și bãrbia ușor ridicatã. Aveau ochii verzi, migdalați și sprâncenele arcuite spre perfecțiune. Vârfurile urechilor, mai ascuțite ca ale elfilor, se întrezãreau printre pletele lungi, albe sau argintii, ce strãluceau în lumina fulgerelor care brãzdau neîncetat cerul. Aveau pielea cenușie, fãcându-i greu de observat în semiobscuritatea ce îi înconjura. Majoritatea purtau robe negre cu firișoare de argint brodate pe margini sau armuri ușoare ce nu îi puteau apãra de sãbii sau securi. Femeile erau acoperite sumar, dezvãluindu-și contururile seducãtoare ale corpului.

„Dacã nu mi-ar fii dușmance, aș zice cã aratã chiar bine !” se gândi Thoren în timp ce își îmboldea armãsarul negru ca pana corbului pentru a-l prinde pe Shyn din urmã. Trecurã amândoi în fruntea oștii, alãturându-i-se regelui. Privirã trupele dușmane cum se apropia în fugã de ei, și își încordarã spatele pregãtindu-se pentru impact.

Orcii scoteau niște urlete rãgușite, ca ale unor bestii, cu sãbiile ridicate deasupra capului, chiar înainte ca cele douã oști inamice sã se întãlneascã. Oamenii scoateau și ei strigãte înfiorãtare de luptã, laolaltã cu pitcii, în timp ce elfii se mulțumeau sã-și țeasã vrãji de apãrare în jurul lor pentru a se apãra cât mai bine de sãgețile și pumnalele dușmane. Când se auzi prima sabie lovindu-se de scut, o ploaie rece ca gheața începu sã cadã din cerul întunecat, transformând câmpia într-o mlaștinã. Caii împroșcau cu noroi în jur, în timp ce galopau netulburați printre soldați.

Thoren trecu pe lângã un orc și îi curmã capul cu o singurã mișcare de sabie, pãtându-și arma cu sângele negru ce țâșni în șuvoaie din gâtul nefericitului. Trecu rapid mai departe la alți vrãjmași, fiind de neînvins. Înfrânse un grup de trei orci masivi, strâpungându-i pe primii doi în inimã, iar celui de-al treilea frângându-i gâtul cu scutul. În dreapta lui, Shyn despica pieptul unui druid cu securea sa poleitã cu aur. Rânji și îi strigã lui Thoren peste umãr, în timp ce își scotea arma dintre coastele rupte ale elfului Întunecat:

- Doi orci și un druid. Iar distracția abea acum începe !
- Eu patru orci. Patru ! se fãli celãlalt, rânjind și el.
- Un druid face cât trei orci... sunt în avantaj, râse Shyn.
- Mai vedem noi ! strigã Thoren și se repezi la un orc rãtãcit, retezându-i mânã cu o împunsãturã rapidã de sabie, fãcându-l pe acesta sã urle de durere și furie.

Își ridicã scutul, respingând lovitura puternica a inamicului. „Mã întreb cum de pot mișca chestiile alea !?” se minunã el privind halebarda inamicului. „Probabil cã sunt dintr-un metal ușor.... dar cum pot fii atât de rezistente ?” se întrebã Toren în timp ce blocã o nouã loviturã, de data aceasta cu sabia sa, fãuritã din Mithril, un metal mai dur decât diamantul însuși. Veni rândul sãu sã atace. Se lãsã în jos și o roti pe Naeglin, sabia sa, pe deasupra capului dupã care îl împunse pe orc drept între coaste. Acesta cãzu la pãmânt cu sângele șiroindu-i din ranã. Elful aruncã o privire în jur și își dãdu brusc seama cât de puțini rãzboinici erau în oastea adversã. De goblini nu era nici urmã. O mulțime de gânduri dintre cele mai sumbre trecurã ca un fulger prin mintea lui Thoren.

„Brokk pune cu siguranțã ceva la cale... dar ce anume ?”. Armata inamicilor se împuțina vãzând cu ochii. Elful pãru mulțumit cã nu pierduserã prea mulți oameni. Pânã la urmã, erau ostași încercați, de neîntrecut. El însuși le fusese maestru și îi învãțase artele rãzboiului.

Dupã alte câteva ore, lupta fusese câștigatã, doar o mânã de orci mai rãtãceau pe câmpie, încercând sã scape de securile piticilor. Ca din neant, douã cornuri rãsunarã fulgerãtor, unul de la rãsãrit, de unde veniserã orcii și druizii, iar unul de la apus, de cealaltã parte a cetãții. Apoi timpul zburã pe lângã Thoren, încât nici nu bãgã de seamã ce se întâmplã totul. Era ca și cum ar fii fost târât cu forța într-un coșmar. Își aminti doar cã o vãzu pe Miya trecând pe langã el și aruncându-i o privire care îi trãda neliniștea din suflet, în ciuda pașilor ei hotãrâți. El vru sã îi spunã sã se întoarcã, însã fata intrase deja în cetate. Vru sã se ia dupã ea, dar chiar când se pregãtea sã o ia din loc, rãsunã un val de murmure sumbre. Toatã lumea devenise brusc înspãimântatã de ceva ce el nu putea vedea.

Apoi, brusc, un glas îi rãsunã tare în minte. „Elphias”. Ecoul vocii pãrea sã dureze la nesfârșit. Își acoperi urechile cât de tare putu, însã sunetul venea din interiorul sãu, nu din afarã. O mulțime de urlete și strigãte îl smulserã din starea aceea de vis. Thoren ridicã privirea, și în fața ochilor, chiar acolo, deasupra oștii, la numai câteva sute de metri depãrtare se afla, nimeni altul decât, Elphias. Un bãrbat tras la fațã, cu ochii adânc afundați în orbite, plete lungi și negre, și plin de cicatrice pe tot chipul. Nu purta armurã, ci o tunicã petecitã și o pereche de nãdragi largi, ținuți de o cingãtoare din piele de urs. Era învãluit de o mantie întunecatã, ce abea lãsa sã se vadã pe alocuri veșmintele de dedesubt. Douã aripi lungi de peste doi metri, acoperite cu pene negre și strãlucitoare bãteau aerul cu putere, ținându-l pe Elphias în aer.

„Poate zbura !” gândi Thoren împietrit.