Invatand sa traiesc

[Jenny Spring]

OCC: Am spus ca nu renunt

Capitolul II

SIDA...o boala de care putin scapa, mai cu seama cand boala e de mic copil. Asa a fost si cu Diane. Nimeni nu a stiut ca e bolnava, caci era mereu vesela. Si nici ea sigur nu s-a gandit ca i se va intamlpa vreodata sa stie cand va muri. Dar a aflat...dupa ce a fost detectata SIDA, i s-a facut imediat numaratoarea inversa. O LUNA fara medicamente. Caci medicamentele doar i-ar fi prelungit chinul si durerea din suflet ce o purta. Chiar ea mi-a spus ca daca e sa moara, sa moara repede. Dar totusi...doar o luna? De ce doar una?. O luna in care mai poate rade pe lumea asta, o singura luna in care ii mai pot vedea fata, o singura luna in care ne vom mai putea zambi...Trebuia sa fie chiar atat de crud?
Dar rand pe rand, incepea sa se obisnuiasca cu ideea. Imi zambea mai des si nu inceta sa imi spuna cat ma iubeste si nici eu. Si nu incetam pe ascuns sa nu imi infund fata in perna si sa plang cu lacrimi amare. Nu incetam sa ma sperii cand ma gandeam ce singura voi fi. Nu incetam sa ma gandesc la ea. Dar ma iubea. Chiar a rugat-o pe mama intr-o zi sa ma cheme cand va fi sa moara.
Dar...timpul s-a scurs. Pe nesimtite. As fi vrut sa il tot dau inapoi si sa tot stau cu ea. Dar nu a fost posibil.
Si de ce a trebuit sa dispara cand eu eram la ore? Ma enerva faptul ca colegii ba se uitau cu prea multa mila la mine, ba isi bateau joc de mine. Nu stiu ce putea fi mai rau.
In timpul ultimei ore, mama a batut la usa. M-am uitat imediat la ochii ei. Erau rosii. DE CE? De ce tocmai acum? Mi-am strans repede bagajul si am ajuns la spital.
Acolo, intr-un pat, statea EA, cu fata alba. Ai fi putut jura ca era deja moarta. Dar nu era. M-a rugat sa ma apropii si mi-a dat o hartiuta, apoi, pentru ultima oara, mi-a spus cu o voce putin chinuita sa iasa vesela, ca ma iubeste....Ma iubeste...Intotdeauna m-a iubit. Si intotdeauna am iubit-o. Dar de ce ea? De ce nu EU? De ce eu trebuia sa o vad cum se stinge usor, cum nu inceta sa imi spuna ce insemn pentru ea ? DE CE ?
Ajunsa acasa, am gasit intr-un loc indicat de ea, un album imens cu un caiet inauntru. Am deschis caietul si am vazut primele randuri :
„ Draga Alice. Iti dedic tie jurnalul si albumul meu ca sa iti amintesti mereu de mine. Poate te intrebi cum de iti pot adresa aceste cuvinte...din moment ce...cred eu... sunt moarta. Da, Alice, am stiut ca o sa mor. Nu am stiut clar, dar Dumnezeu mi-a dat indicii, dar mi-a spus ca asta e misiunea mea. De asta traiesc. Inainte de a muri speram sa iti pot da acest jurnal si acest album personal...Nu promit nimic, insa stiu ca macar tu il vei gasi singura. Desi speram ca misiunea mea sa fie lunga, si sa ne putem uita amandoua...stiu ca tu esti desteapta, si te descurci. Pe curand, surioara telepatica Nu uita ca te iubesc mai mult decat crezi tu.
Cu drag, Diane ( 25 mai 2000 )”
M-am uitat ca idioata la data...Deci, ea a stiut vreme de 10 ani ca va muri si nu a facut nimic? Ce tot bolboroseste ea acolo?
M-am uitat mai jos, unde scria inca ceva.
„Stiu ca te miri. Dar nu ma „injura” pe la spate, ca se supara Dumnezeu . Si vorbesc serios. Asta a fost menirea mea. Sa te fac sa intelegi ca iubirea si prietenii sunt totul „
Nu intelegeam nimic. Insa nu m-am chinuit sa deslusesc totul si m-am uitat in album...Totul, era frumos. Noi doua, de la 1 an...pana la implinirea a 13 ani...care a fost acum curand in aprilie. Inainte de a fi intternata. Doua picaturi de apa ce zambeau mereu, ce se imbratisau, ce se iubeau...Doua gemene.
La scoala, mereu ne explicam ce nu intelegeam, dar refuzam sa copiem. Si mereu scapam de Simona, scorpia scolii. Mereu ne aparam. Acum eu pe cine mai apar, si cine ma va apara? Ma tachineaza mereu, chiar daca sora mea era pe moarte.
In timp ce ma uitam la fotografii, lacrimile cadeau, desi le „ordonam” sa nu mai fiu o plangacioasa. Doar e cursul normal al omului.
„ Ce frumos e apusul...” ar fi spus ea in acest moment. Soarele apunea frumos...asa cum a apus si Diane de pe lumea asta.