Basmul Toamnei

[Kasumi Mikoto]

Dup-amiazã molatecã de toamnã. ªovãiatoare, o frunzã uscatã începe un basm. „A fost…”. Vântul o îngânã, prelung…”A fossst…”. Frunza reuºeºte sã continue, dar în tonul ei se simte o nuanþã întrbãtoare a auriului în care timpul ce-a trecut peste ea a zugrãvit-o:„A…a fossst odatã…?”
Dinspre Pãdurea Interzisã pluteºte relaxatã o altã frunzã, ruginitã de-atâtea ploi a cãror povarã le-a purtat. κi vede surata în impas ºi hotãrãºte sã o ajute: „A fosst odatã ca niciodatã…” Dar se încurcã ºi ea. „A fosst odatã...A fossst… A fosst…”.
Clipocitul domol al Lacului, iscat când ºi când de câte-un firicel de iarbã purtat de vânt ce-i tulburã oglinda, scurtând adâncimile cu ochi nevãzãtori îºipierde rãbdarea. „ Ce-a fost?? ”
-Un greiere? sugerez eu.
Adâncimea cenuºie tresre, surprinsã: „De ce un greiere?”
-Atunci o frunzã?
Vântul, veºnic cãlãtor al vremurilor apuse, refuzã categoric. „Nu…”
Ecoul vorbei lui se stinge, iar glasul meu revine, ca o umbrã:
-O libelulã?
„De ce o libelulã?” încearcã sã mã refuze, indirect, frunza aurie. Nu îmi pierd, însã, rãbdarea:
-Un peºtiºor?
Eforturile mele nu par apreciate, dar nici nu sunt zadarnice. Toatã Natura ºopteºte, dând naºtere unei prelungi hârjoneli de ecouri ºi voci, printre umbre: „O razã de luminã…”.
„A fossst odatã o razã de Luminã…” îºi reia Frunza firul poveºtii, de altfel atât de scurt tãiat de foarfeca unei idei ce refuza sã vinã. „Ei, ºººi-apoi?”’cearcã un copac.
Tulpina unei buruieni uscate trosneºte undeva în spatele meu ºi luciul cenuºiu îngânã: „Viine…”.
Într-adevãr. Acum se auzea ºi zgomot de paºi. Un zgomot cufundat în muþenia ierbii, dar, totuºi, unul necaracteristic tabloului feeric de toamnã, în care o frunzã þese un basm cu firul unei pânze de pãianjen.
Mã durea totuºi sufletul sã ridic glasul, ca sã întreb un atât de banal „Cine-iacolo?” când tãcerea întreruptã doar de paºii ce se apropiau mi-era atât dedragã.