Dorinte in miez de noapte

[Bell Evans]

Bell privise totul, in liniste. Era o vedere atat de ciudata..si in acelasi timp atat de fericita. Chiar daca stia ca sufletele vor disparea curand..chiar daca stia ca dupa plecarea lor suferinta va reveni..momentul asta era superb, si nu avea sa il strice.
Se ridica incetisor si se indrepta spre fereastra ce avea priveliste spre Padure. Lasa sa ii scape un oftat, in timp ce isi lasa gandurile sa zboare departe, pe culmile arcuite ale norilor.
Si ea il vroia inapoi..dar era cu mult diferita situatia. Nu era mort, ci doar..mort pentru ea. Iar speranta ca vor mai fi din nou fericiti impreuna se spulberase cu mult timp in urma. Era constienta ca isi facea mai mult rau decat bine sperand in continuare. Dar nu putea sa se lase cuprinsa de adevar. Se agata cu ultimele puteri de visul in care ei doi se plimbau linistiti, tinandu'se de mana, pe o alee cuprinsa de imbratisarea toamnei.
Dar era sfarsitul. Acea dupa-amiaza nu fusese decat inceputul unei prapastii de durere fara fund. Isi amintea perfect, si intr'un fel isi dorea cu toata fiinta sa uite acea zi. Dar pe de alta parte..erau singurele amintiri care ii mai ramasesera in suflet. Si e greu sa te desparti de propria viata din trecut, ca sa pasesti in cea din viitor, cu fruntea sus..