Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 11: Decizia
Richard rupse tăcerea după câteva clipe chinuitoare, în care singurul sunet din laborator fusese respirația sacadată a fetei. Își coborî privirea spre brațul unde Semnul Întunecat pulsa încă sub piele, apoi își ridică ochii albaștri, acum reci ca două lame de gheață. Își dorea cu disperare să poată avea încredere în ea din simpla ei alegere, nu prin constrângerea unei poțiuni. Dar ca lider, nu își putea asuma riscuri oarbe. Trebuia să o testeze. Trebuia să afle dacă mintea ei ascundea o scânteie capabilă de întuneric sau dacă era complet incompatibilă cu lumea lui.
Făcu doi pași mari înapoi spre ea, lăsând sticluța de cristal pe colțul mesei de piatră.
— Ai vrut adevărul, Rosalie. Acum îl ai — spuse el, vocea lui coborând într-un registru jos, tăios, care umplu penumbra laboratorului. Dar adevărul în aceste ziduri are un preț. Ai refuzat să bei poțiunea care ți-ar fi legat limba. Mi-ai adus-o înapoi intactă. Ai vrut să îmi dovedești ceva, nu-i așa? Că poți păstra un secret fără magie.
Se opri chiar în fața ei, obligând-o să își dea capul pe spate pentru a-i susține privirea. Își ridică bagheta din lemn de tisă, dar nu o îndreptă spre ea, ci o așeză plat pe palmele amândurora, legând simbolic spațiul dintre ei.
— Să vedem cât de departe merge loialitatea ta autoimpusă — continuă el, ochii lui țintuind-o fără milă. — Dacă în acest moment, ușa s-ar deschide și un membru al Ordinului Phoenix ar intra să mă captureze, ce ai face? Te-ai adăposti în spatele inocenței tale de Astropuf și ai lăsa Lumina să își sacrifice monstrul, sau ai fi capabilă să ridici bagheta și să blochezi calea unui vrăjitor pentru a-mi acoperi mie retragerea? Răspunde-mi sincer. Pentru că de acest răspuns depinde dacă mâine îți vei mai aminti cine sunt sau dacă... va trebui să te pregătesc pentru lucruri mult mai grele.
Dilema din mintea lui Richard era uriașă. Dacă ea dovedea o loialitate oarbă față de el, risca să o tragă în abisul Devoratorilor, distrugându-i puritatea pe care o venera în secret. Dacă dădea înapoi, cel mai sigur mod de a-și proteja misiunea era un Obliviate rapid, ștergându-i memoria și lăsând-o să își continue viața ca și cum această seară nu ar fi existat.
Rosalie privi bagheta dintre ei, apoi Semnul Întunecat de pe brațul lui. Întreaga ei existență părea să atârne de răspunsul pe care urma să îl dea.
Rosalie privi bagheta așezată între palmele lor, apoi își ridică ochii spre Semnul Întunecat care încă pulsa pe brațul lui Richard. O tăcere grea se lăsă peste laborator, întreruptă doar de pâlpâitul slab al lumânărilor. Degetele ei, ascunse parțial sub pelerina lui masivă, începură să tremure ușor.
— Eu... — vocea ei abia dacă fu mai mult de un șooptit, dar în liniștea mormântală a încăperii răsună clar. — Nu aș putea face rău nimănui, Richard. Nu aș putea să ridic bagheta împotriva unui alt vrăjitor, să atac sau să distrug. Nu asta sunt eu.
Ea făcu o scurtă pauză, înghițind în sec, dar nu își trase privirea din a lui. În ciuda fricii evidente care o cuprinsese la vederea craniului și a șarpelui de pe pielea lui, ochii ei de Astropuf păstrară o licărire de o hotărâre incredibilă.
— Dar nu te-ar trăda niciodată, continuă ela, ridicându-și bărbia. Dacă cineva ar intra pe acea ușă, aș tăcea. Aș minți pentru tine. Mi-aș risca propria siguranță ca să îți asigur retragerea, fără să atac pe nimeni. Am ales să nu beau poțiunea tocmai pentru că voiam să știi că secretul tău este în siguranță cu mine din proprie voință, nu pentru că un lichid dintr-o sticlă mă obligă să o fac.
Răspunsul ei lovi direct în conflictul interior al lui Richard, iar mintea lui de strateg a început să analizeze situația cu o precizie rece. Știa bine că Rosalie nu era o studentă oarecare; avea un potențial intelectual foarte mare, o minte sclipitoare care ar fi putut descifra cele mai complexe taine ale magiei. Însă, din păcate, apartenența ei la casa Astropufilor și felul ei intrinsec de a fi — loială, empatică și orientată spre protejarea celorlalți — ar fi poziționat-o în mod natural mai degrabă spre Ordinul Phoenix decât spre tabăra lui.
Și totuși, privind-o acum, Richard a realizat ceva ce i-a tăiat răsuflarea: nu se speriase de el. Nu dăduse înapoi îngrozită și, cel mai important, nu fugise direct la directoare ca să îl pârască, deși deținea o informație care l-ar fi putut trimite direct în cel mai întunecat colț din Azkaban. Rămăsese acolo, în temniță, înfruntându-l cu o curiozitate curajoasă.
Mărturisirea ei că ar minți și că s-ar sacrifica pentru el, fără a fi constrânsă de magie, îi trezi lui Richard o dorință posesivă extrem de puternică. Să o recruteze ar fi însemnat să o trimită la moarte sigură sau să îi frângă sufletul definitiv, transformând o minte atât de strălucită într-o ruină. Pe de altă parte, să o lase așa, să o protejeze în propria ei inocență și să o păstreze doar pentru el, ca pe un secret prețios ascuns de restul lumii, devenea brusc o tentație aproape irezistibilă.
Totuși, riscul rămânea uriaș. Ordinul era suspicios, iar Lordul Întunecat nu tolera secretele. Gândul de a ridica bagheta și de a-i șterge memoria cu un Obliviate rapid îi trecu din nou prin minte ca o eliberare rece și sigură. Ar fi fost atât de simplu să o trimită înapoi în dormitorul ei, salvându-le amândurora viața.
Richard o privi lung, cu maxilarul încleștat, ochii lui albaștri fixându-i pe ai ei. Bagheta de tisă rămase nemișcată între ei.
— Ești extrem de naivă, Rosalie, spuse el în cele din urmă, cu o voce joasă, în care asprimea de profesor se împletea cu o vulnerabilitate ascunsă. În războiul care vine, neutralitatea și tăcerea nu te salvează. Iar faptul că refuzi să lovești te transformă în prima victimă.
Făcu un pas și mai aproape, eliminând orice spațiu dintre ei, până când pelerina pe care ea o purta se lăsă presată de pieptul lui.
— Îmi ceri să îmi pun viața în mâinile tale, continuă el, ridicându-și mâna liberă pentru a-i prinde ușor bărbia, obligând-o să-i simtă atingerea rece. Îmi ceri să risc totul pentru tăcerea ta, când totul în tine aparține Luminii.
Rosalie simți cum asprimea cuvintelor lui o lovește direct în piept, dar în loc să dea înapoi, își îndreptă spatele. Privi sticluța de cristal de pe colțul mesei de piatră, cu lichidul opalescent care sclipea sub lumina lumânărilor, apoi își ridică ochii direct spre el. O resemnare dureroasă, dar incredibil de demnă, îi întunecă privirea de Astropuf.
— Dacă ai nevoie de siguranță, Richard... dă-mi să beau sticla, rosti ela, iar vocea nu-i tremură deloc, deși inima îi plângea în tăcere. Nu-ți cer să ai încredere în mine. Știu foarte bine că eu nu semnific nimic pentru tine. Sunt doar o elevă de anul șapte, o fată trecătoare prin viața ta și prin aceste temnițe, un simplu risc pe care un om în poziția ta nu ar trebui să și-l asume. Dar tu... tu semnifici ceva pentru mine. De aceea nu am băut-o din prima clipă.
Dante o privi în tăcere preț de câteva secunde, cu maxilarul încleștat și ochii transformându-se în două blocuri de gheață. În mintea lui, conflictul se stinse brusc, lăsând loc acelei rațiuni reci și nemiloase care îl făcuse liderul Devoratorilor. Nu își putea permite slăbiciuni. Nu acum, când războiul bătea la ușă. Riscul era prea mare pentru misiunea lui, iar ea era mult prea pură pentru a fi atrasă în mocirla noului Lord Întunecat. Decizia era luată. O va păstra neatinsă, dar complet izolată de lumea lui.
Fără să scoată un cuvânt, Dante făcu un pas spre masă. Întinse mâna lungă, luă sticluța de cristal și i-o oferi, ținând-o între degete chiar în fața buzelor ei. Lumina lumânărilor reflectă sclipirea opalescentă a lichidului pe chipul lui împietrit.
Rosalie nu ezită. Îl privi adânc în ochi pentru ultima oară, îi luă sticluța din mână și o duse la gură. Execută ordinul fără nicio ezitare, înghițind lichidul rece până la ultima picătură. Un fior ciudat, ca o strânsoare invizibilă în jurul gâtului, îi confirmă că vrăja de legare a limbii se activase instantaneu. Secretul lui era acum ferecat în mintea ei, păzit de o magie de neclintit.
Dante luă înapoi recipientul gol și îl așeză pe masă cu un sunet sec. Își îndreptă spatele, mărind distanța dintre ei, iar masca lui de profesor necruțător se reinstală complet pe chip.
— De acum înainte, suntem doi străini, Rosalie, rosti el, iar vocea lui redevenise tăioasă, lipsită de orice fărâmă de căldură. Eleva și profesorul. Nimic mai mult.
Se întoarse parțial cu spatele la ea, privind spre umbrele din colțul laboratorului, deși antebrațul stâng încă îi pulsa sub cămașa neagră.
— Ai ales să taci, iar magia se va asigura că așa va rămâne. Însă, deși în sinea ta o să știi cine sunt eu de fapt, acest adevăr va fi povara ta. Un secret ca acesta... ori o să te distrugă, ori o să te facă mai puternică. Detenția s-a terminat, domnișoară de Villeneuve. Te poți întoarce în turnul tău.
Rosalie simți cum pelerina lui, pe care încă o purta pe umeri, devenise dintr-o dată mult mai grea. Își lăsă capul în jos, cu buzele strânse de vrăja care o condamna la tăcere, și se îndreptă spre ușă, știind că tocmai trecuse de punctul din care nu mai exista întoarcere.

[Christine Fournier]

Capitolul 12: Forța din umbră
Zilele se transformară în săptămâni, iar viața la Hogwarts părea să își reia cursul normal, cel puțin la suprafață. Războiul din afara zidurilor castelului era un monstru nevăzut, însă în interiorul școlii, singurul monstru cu care se confrunta Rosalie era cel din propria ei minte.În Marea Sală, la micul dejun, atmosfera era mereu zgomotoasă, plină de bufnițe care aduceau corespondența și elevi care își repetau formulele magice. Rosalie stătea la masa Astropufilor, iar prietena ei cea mai bună vorbea încontinuu, povestind despre eseuri și bârfe din castel. Rosalie însă o asculta ca prin vis. Din ce în ce mai tăcută, privirea ei căuta involuntar masa profesorală. Căuta ochii lui albaștri, dar nu îi primi niciodată înapoi. Richard stătea acolo ca o statuie de gheață, privind peste mulțime, ignorându-i complet existența, exact așa cum promisese. Amândoi erau acum doi străini.
La orele de Poțiuni, penumbra temnițelor devenise o adevărată piatră de încercare. Rosalie găsea în permanență aceeași privire rece, distantă și calculată a profesorului Dante. Cu toate acestea, ochii fetei îi alunecau adesea, ca un magnet, spre antebrațul lui stâng ascuns sub cămașa neagră. Știa ce se află acolo. Știa că sub acea pânză impecabilă se ascundea craniul și șarpele, o povară pe care ea o purta acum în tăcere, ferecată de poțiunea de legare a limbii.La început, Rosalie apărea la orele lui ca o fantomă. Era palidă, retrasă, lipsită de acea strălucire sclipitoare care îl fascinase pe liderul Devoratorilor. Richard o observa din umbră, cu o strângere ascunsă în piept. Se întreba dacă secretul nu cumva o distrugea, exact așa cum o avertizase.Însă Astropufii aveau o rezistență nativă, o forță tăcută care se trezea exact atunci când viața devenea mai grea.
Într-o dimineață răcoroasă, în timp ce își bea ceaiul lângă fereastra înaltă din biroul său, Richard observă o mișcare pe pajiștea acoperită de rouă a castelului. Își îngustă ochii și o recunoscu pe Rosalie. Alerga în haine lejere, cu părul prins neglijent, înfruntând aerul tăios al dimineții. În dimineața următoare, la aceeași oră, o văzu din nou. Și la fel în fiecare dimineață. Alergarea devenise refugiul ei, modul ei de a procesa adevărul și de a nu se lăsa doborâtă de greutatea secretului pe care îl împărtășeau.Timpul trecu, iar Richard o urmărea zi de zi, fără ca ea să știe. Văzu cum, încetul cu încetul, ea se obișnuise cu ideea. Își acceptase destinul și povara. Treptat, culoarea a început iar să îi apară în obraji, alungând paloarea de fantomă. La mese, zâmbetul ei cald și curat, cel care lumina masa Astropufilor, începuse să revină, mai puternic și mai matur ca înainte. Secretul nu o distrusese; o făcuse mai puternică, exact așa cum anticipase el în acea noapte în temnițe.
La următoarea oră de Poțiuni, când ea intră în clasă cu obrajii încă rumeniți de aerul curat și cu o determinare sclipitoare în ochi, Richard își simți pentru o secundă masca de gheață fisurându-se. Ea supraviețuise întunericului lui și acum strălucea chiar mai tare.
În dimineața următoare, cerul de deasupra castelului Hogwarts era de un albastru spălăcit, iar pământul rămăsese amorțit sub un strat fin de brumă. Richard stătea în picioare, lângă fereastra înaltă a biroului său, cu cana de ceai neatinsă pe pervaz. Privirea lui era fixată pe aceeași siluetă care apărea neobosită la aceeași oră. Rosalie alerga, cu respirația transformându-se în aburi subțiri în aerul înghețat, cu părul strâns într-o coadă care îi fugea pe umeri.
Ceva din determinarea ei tăcută, din modul în care își recăpătase culorile și zâmbetul fără ca el să intervină, îl măcina pe interior. Masca lui de gheață, atât de bine întreținută în timpul orelor, începuse să devină prea strâmtă. Fără să mai stea pe gânduri, își luă mantia neagră de călătorie, își strânse bagheta în buzunar și părăsi temnițele, coborând treptele de piatră spre curtea exterioară.
Rosalie își menținea ritmul alergării, simțind cum aerul rece îi umple plămânii și îi limpezește mintea. Își găsise echilibrul în această rutină matinală. Însă, când dădu colțul spre marginea pajiștii care mărginea Pădurea Interzisă, pașii ei încetinită brusc până când se opriră complet.
În fața ei, tăind poteca cu o prezență impunătoare, stătea el.
Richard nu purta hainele formale de profesor, ci o ținută simplă, neagră, iar vântul de dimineață îi flutura mantia grea. Ochii lui albaștri o fixară instantaneu, lipsiți de asprimea calculată din timpul orelor, dar încărcați de o curiozitate profundă.
În loc să dea înapoi sau să pară intimidată, Rosalie își îndreptă spatele. Își adună toată demnitatea și îl abordă prima, privindu-l direct în ochii lui albaștri.
— Bună dimineața, domnule profesor, spuse ea pe un ton calm și formal, respectând cu strictețe distanța pe care el o impusese între ei pe coridoarele școlii.
Ochii lui o analiză din cap până în picioare: hainele lejere de alergat, părul prins neglijent, obrajii rumeniți de efort și, cel mai important, zâmbetul discret care îi revenise pe buze. Secretul nu o distrusese. O făcuse mai puternică. Cu toate acestea, el își păstră masca impenetrabilă și nu suflă nicio vorbă despre faptul că o urmărise de la fereastră în fiecare zi.
— Domnișoară de Villeneuve, rosti el în cele din urmă, vocea lui joasă spărgând perfect liniștea dimineții. Văd că aerul curat al dimineții vă priește. La orele mele ați apărut ca o fantomă în ultimele săptămâni, dar se pare că v-ați recăpătat forțele.
Rosalie simți cum inima îi pulsează mai repede sub hainele lejere, dar nu își trase privirea din a lui. Vrăja de legare a limbii îi interzicea să vorbească despre Semnul Întunecat sau despre magazinul lui Borgin, dar nu o împiedica să fie curajoasă în fața lui.
— Timpul ajută la acceptarea multor lucruri, domnule profesor, răspunse ea, păstrând același ton formal, deși în sinea ei știa exact cine era bărbatul din fața ei. Povara pe care mi-ați lăsat-o nu este ușoară, dar m-am obișnuit cu ea. Tăcerea mea este intactă.
Richard schiță un zâmbet abia vizibil, un reflex amar al propriei sale uimiri în fața rezistenței ei specifice Astropufilor. Făcu un pas spre ea, lăsând roua înghețată să scrâșnească sub cizmele lui de piele, reducând distanța dintre ei sub cerul liber, departe de ochii curioși ai castelului.O privi lung, analizându-i fiecare trăsătură, lăsându-și degetele mari să se strângă în buzunarele mantiei pentru a nu ceda impulsului de a o atinge.
— Am venit să mă asigur că tăcerea ta este încă întreagă, continuă el, coborând vocea într-un registru mai intim, deși privirea îi rămase ascuțită.
Rosalie îl privi direct în ochi, fără să dea niciun pas înapoi.
— Tăcerea mea este exact unde ați lăsat-o, Richard. Ferecată. Dar dacă ați coborât doar ca să mă verificați, puteți sta liniștit. Nu am nevoie de o poțiune ca să îmi țin cuvântul. 
Richard simți cum inima îi pulsează mai repede sub haina neagră. Ea îl numise din nou pe nume, spărgând zidul de gheață pe care el se străduise atât de mult să îl ridice în ultimele săptămâni. Dilema lui interioară se trezi la viață cu o intensitate sălbatică: o voia departe de pericol, dar o voia aproape.
Rosalie făcu un pas mai aproape, iar privirea ei sclipitoare se îngustă ușor, analizându-i chipul cu o atenție pe care nicio mască de profesor nu o putea opri. În lumina crudă și clară a dimineții, paliditatea lui Richard părea mult mai accentuată decât de obicei. Sub ochii lui albaștri se ghiceau umbre adânci de oboseală, iar colțurile buzelor îi erau strânse într-o linie de o rigiditate epuizantă.Nu era doar oboseala unui profesor care corectase eseuri până târziu. Era extenuarea fizică și mentală a unui om care își petrecuse întreaga noapte ascuns sub o mască de argint, conducând acțiuni întunecate la ordinul noului Lord, pentru ca apoi să se întoarcă în zori la Hogwarts și să își reia rolul de gardian al regulilor.
— Nu ați dormit deloc azi-noapte, domnule profesor, spuse ea, coborând vocea, iar tonul ei formal păli în fața unei îngrijorări sincere, pe care nu o putu ascunde.
Richard tresări imperceptibil, iar maxilarul i se încleștă. Își îndreptă reflex umerii sub mantia grea de călătorie, încercând să își recupereze postura impenetrabilă, dar realiză imediat că în fața minții ei sclipitoare disimularea devenea din ce în ce mai dificilă. Antebrațul stâng îl ardea surd sub haine, ca o amintire vie a blestemelor lansate și a tensiunii din ultimele ore.
— Sarcinile mele din afara acestor ziduri nu privesc elevii școlii, domnișoară de Villeneuve, răspunse el pe un ton tăios, dar volumul vocii lui scăzu, trădând faptul că nu voia ca ecoul cuvintelor lor să ajungă spre castel.Rosalie îi privi preț de o secundă cizmele de piele, observând urmele proaspete de noroi negru și dens pe margini — un noroi care nu provenea din curtea școlii, ci dintr-un loc mult mai îndepărtat și mai sumbru. Își ridică din nou ochii spre el, simțind cum inima îi zvâgnește în piept la gândul pericolelor în care el se arunca.
— Știu că nu mă privește, șopti ea, făcând încă un pas mic, până când distanța dintre ei deveni periculos de mică pentru doi străini. Dar asta nu înseamnă că nu văd. Puteți purta ce mască vreți în Marea Sală, Richard, însă acum sunteți epuizat.
Richard o privi de sus, iar în mintea lui se dădu o luptă violentă. Această fată de la Astropufi, pe care încercase să o izoleze prin poțiuni și reguli stricte, îi citea slăbiciunile ca pe un pergament deschis. O parte din el voia să o îndepărteze cu asprime, să o trimită înapoi în turnul ei pentru a-și proteja secretul și misiunea. Însă o altă parte, mult mai întunecată și profund posesivă, se simțea atrasă irezistibil de faptul că ea era singura ființă din întreaga lume care îl privea fără teamă, observându-i vulnerabilitatea din spatele monstrului.El își eliberă o mână din buzunarul mantiei și o ridică încet, cu degetele mari tremurând ușor de oboseală și de dorința reținută.
Richard făcu o mișcare fulgerătoare. Înainte ca ea să mai poată rosti un cuvânt, o prinse ferm de braț, chiar prin pânza subțire a hainelor ei de alergat. Degetele lui se strânseră cu o forță care o făcu pe Rosalie să își țină răsuflarea, fixând-o pe loc. Masca de profesor nepăsător dispăruse complet, lăsând la iveală liderul crud și calculat al Devoratorilor, cel care nu își permitea nicio greșeală în mijlocul unui război total.Se aplecă spre ea, reducând distanța până când respirația lui rece îi atinse obrazul. Ochii lui albaștri, deși umbriți de oboseala nopții, sclipeau acum de o intensitate feroce.
— Ascultă-mă bine, Rosalie, șopti el, iar vocea lui fu un mârâit jos, tăios ca o lamă de argint. Curiozitatea ta te va băga în mormânt înainte de a apuca să îți dai examenele. Ceea ce vezi, ceea ce crezi că înțelegi despre nopțile mele... sunt lucruri pe care o minte ca a ta nu ar trebui nici măcar să le conceapă.
Degetele lui se strânseră și mai tare pe brațul ei, obligând-o să îl privească direct în ochi, fără nicio posibilitate de scăpare.
— Noul Lord Întunecat nu caută doar soldați, caută și minți sclipitoare. Iar dacă cineva din cercul meu — sau, mai rău, El — simte fie și o singură secundă că o fată de la Astropufi îmi citește oboseala sau îmi cunoaște urmele de pe cizme, nu va mai exista nicio poțiune care să te salveze. Te vor transforma într-o țintă. Te vor vâna, te vor tortura pentru a afla ce știi și te vor distruge doar ca să mă testeze pe mine.
O privi adânc, căutând în ochii ei acea tresărire de frică pe care dorea să o provoace doar pentru a o ține la distanță de abisul lui. Însă în spatele durității sale se ascundea o disperare profundă, posesivă. Gândul că cineva i-ar putea atinge inocența sau că ar putea să o rănească din cauza lui îi provoca o furie oarbă.
— Încetează să mă mai privești în Marea Sală. Încetează să mai cauți omul din spatele profesorului. Dacă vrei să rămâi vie și intactă în acest castel, învață să fii o oarecare. Pentru că data viitoare când vei mai face un pas spre mine, s-ar putea să nu mai am energia necesară să te împing înapoi în lumina ta. Ai înțeles?
Rosalie simți presiunea degetelor lui pe piele, dar privirea ei rămase fixată pe a lui, procesând fiecare cuvânt din avertismentul lui brutal.
Rosalie simți presiunea degetelor lui pe piele, dar nu încercă să se smulgă și nici nu își coborî privirea. În ciuda avertismentului brutal, ochii ei de Astropuf ardeau acum de o revoltă mocnită și de o îndrăzneală pe care Richard nu i-o cunoscuse până atunci.
— Îmi spui să nu mai fac niciun pas spre tine, Richard? — rosti ea, iar vocea ei, deși joasă, purta o mușcătură aprigă care îl luă prin surprindere. Atunci de ce ești tu aici, în această dimineață?
Ea își îndreptă spatele, înfruntându-i privirea de gheață cu o intensitate egală, ignorând complet durerea din brațul strâns de degetele lui.
— Eu doar îmi urmam rutina. Alergam pe poteca mea, ca în fiecare zi. Tu ai fost cel care a părăsit castelul. Tu ai fost cel care m-a interceptat și m-a abordat în frigul ăsta, blocându-mi calea. Dacă prezența mea este un pericol atât de mare pentru misiunea ta, dacă tăcerea mea cumpărată cu acea poțiune nu îți este de ajuns, ar fi trebuit să rămâi în temnițele tale!
Făcu o scurtă pauză, respirând sacadat, dar cuvintele ei continuară să curgă, tăioase și pline de o demnitate maturizată în ultimele săptămâni de izolare.
— Te porți de parcă eu te vânez pe tine, când de fapt tu ești cel care nu mă poate lăsa în pace. Mi-ai cerut să fiu o oarecare? Am fost! Am tăcut la ore, am privit în gol în Marea Sală, am acceptat să fim doi străini. Dar nu veni aici, la marginea pădurii, ca să mă strângi de braț și să mă ameninți cu Lordul tău Întunecat pentru o vină care este doar a ta. Dacă vrei să fiu în siguranță, încetează să mai cobori pe pajiște când știi că sunt aici!
Richard înlemni, cu degetele încă încleștate pe pânza hainei ei. Cuvintele fetei îl loviră direct în orgoliu, dar mai ales în adevărul crud pe care încercase cu disperare să-l ascundă de el însuși: ea avea dreptate. El o căutase. El fusese cel care nu mai putuse suporta distanța și coborâse în zori, mânat de o dorință posesivă pe care nicio loialitate față de întuneric nu o putea stinge.
Ochii lui albaștri se îngustară, iar o linie tensionată îi apăru pe frunte în timp ce îi procesa răspunsul aprig. Pentru prima dată, fata de la Astropufi nu mai era doar o minte sclipitoare și naivă care trebuia protejată; devenise o forță care îi ținea piept fără să clipească.
Fără să mai aștepte un răspuns sau vreo reacție din partea lui, Rosalie își smulse brațul din strânsoarea lui cu o mișcare bruscă și hotărâtă. Richard, luat prin surprindere de fermitatea ei, îi dădu drumul, degetele lui rămânând pentru o secundă întinse în aerul rece, ca și cum ar fi vrut să prindă o iluzie.
Ea îl mai privi o singură dată în ochi — o privire mândră, rănită, dar incredibil de puternică — apoi se întoarse cu spatele. Își reluă alergarea, lăsându-l în urmă pe poteca înghețată, sub cerul palid al dimineții. 
O furie oarbă, amestecată cu o frustrare neagră, îl cuprinse din interior. Își privi mâna stângă, cea cu care o strânsese de braț, iar apoi antebrațul unde Semnul Întunecat începuse să îi pulseze din nou, ca o pedeapsă pentru gândurile lui rebele. Ea avea perfectă dreptate. Se mințise singur crezând că o verifică, crezând că își protejează misiunea. Adevărul era mult mai simplu și mult mai periculos: liderul Devoratorilor, umbra noului Lord Întunecat, devenise obsedat de o fată de la Astropufi. Și, pentru prima dată în viața lui, nu deținea controlul.
Își strânse pumnii, își potrivi mantia neagră și porni cu pași mari înapoi spre temnițe, lăsând noroiul de pe cizme să se piardă în iarba școlii. Jocul se schimbase. Rosalie Villeneuve nu mai era doar o victimă colaterală a secretelor lui; devenise o forță care tocmai îi declarase un război tăcut.

[Christine Fournier]

Capitolul 12: Secretul din Secțiunea Interzisă
Următoarea oră de Poțiuni se scurse într'o tensiune aproape palpabilă. Richard își reluase masca de gheață, trecând printre bănci ca o umbră întunecată, însă privirea lui refuza cu încăpățânare să zăbovească pe ultima bancă. Rosalie, la rândul ei, își canalizase toată energia în prepararea licorii, lucrând cu o precizie chirurgicală, fără să ridice ochii spre el.
Când clopoțelul anunță sfârșitul cursului, elevii își strânseră în grabă lucrurile, grăbindu-se să scape din atmosfera apăsătoare a temnițelor. Rosalie însă găsi un pretext: își scăpă intenționat flaconul cu ingrediente sub bancă și începu să își adune pergamentele cu o încetineală studiată. Așteptă până când ultima pelerină dispăru dincolo de ușa masivă de stejar.
Rămasă singură în penumbra laboratorului, își îndreptă spatele și păși încet spre catedră. Richard stătea cu spatele la ea, scriind ceva pe un pergament lung, însă auzi pașii ei opriți la doar un metru distanță.
— Domnule profesor, rosti ea, revenind la tonul formal, dar cu o sclipire de determinare în ochi.
El se întoarse încet, privind-o de sus cu o sprânceană ridicată.
— Am o rugăminte, continuă Rosalie, fără să ezite. Am nevoie de un bilet de permisiune semnat de un profesor pentru a avea acces în Secțiunea Interzisă a bibliotecii. Dacă aș cere acest lucru de la șeful casei mele sau de la alți profesori, aceia ar putea deveni suspecți și ar pune prea multe întrebări.
Richard o privi preț de o secundă, iar pe buze îi înflori un râs scurt, jos și plin de ironie.
— Și ai impresia că eu nu ar trebui să fiu suspect, de Villeneuve? De ce i-ar da cel mai sever profesor de Poțiuni o astfel de permisiune unei eleve de la Astropufi? — o întrebă el, aplecându-se ușor spre ea, cu ochii albaștri îngustați. La ce îți trebuie acces acolo?
— Vreau să citesc cărți mai avansate, răspunse ea imediat, privindu-l direct în ochi. Cărți care nu se găsesc în programa obișnuită a anului șapte.
Richard ezită. Știa cât de sclipitoare era mintea ei și ce potențial uriaș ascundea, dar Secțiunea Interzisă adăpostea tomuri periculoase, magii care o puteau schimba sau care o puteau aduce prea aproape de secretele lui. Totuși, refuzul ei de a implica alți profesori arăta că încă îi proteja identitatea cu sfințenie. După câteva clipe de tăcere chinuitoare, el scoase o bucată mică de pergament, își mână condeiul cu o mișcare rapidă, lăsându-și semnătura elegantă în tuș negru, și i-o întinse fără un alt cuvânt. Rosalie luă biletul, îi mulțumi printr-o înclinare scurtă a capului și părăsi temnițele.

---

Timpul trecu cu repeziciune, iar iarna îmbrăcă castelul Hogwarts într-o mantie albă și grea de zăpadă. Decembrie aduse cu sine fiorul sărbătorilor, dar și entuziasmul general pentru evenimentul anului: Balul de Crăciun. Coridoarele erau pline de șoapte, râsete și băieți care își adunau curajul pentru a lansa invitații.
Într-o după-amiază, în timp ce ieșea de la Bibliotecă, Rosalie a fost oprită de un băiat din propria ei casă, un Astropuf amabil cu care mai vorbise la masă. Cu obrajii îmbujorați, acesta o întrebă dacă vrea să meargă cu el la bal. Luată complet prin surprindere, cu mintea zburând instantaneu la Richard și la nopțile înghețate de pe pajiște, Rosalie îl refuză politicos, bălbâind o scuză.
Însă, imediat ce băiatul se îndepărtă dezamăgit, Rosalie se opri în mijlocul coridorului, strângându-și cărțile la piept. O realizare rece o lovi direct în inimă. La ce se gândea? Richard alesese clar să trăiască fără ea. El își ridicaseră zidurile de gheață, o transformase într-o străină și o împinsese înapoi în lumina ei, preferând să își continue viața dublă și periculoasă de Devorator de unul singur. El nu avea să o invite niciodată. El nu avea să danseze cu ea sub vâsc.
O strângere de mândrie și durere îi inundă sufletul. Își ridică bărbia și își promise în sinea ei că lucrurile aveau să se schimbe. Dacă un alt băiat avea să o mai invite la bal, avea să accepte fără să mai ezite. Era timpul să își trăiască propria viață de elevă în anul șapte, lăsându-l pe Richard în întunericul pe care el însuși îl alesese.
Zilele lungi petrecute printre rafturile prăfuite ale bibliotecii deveniră refugiul perfect pentru Rosalie. Biletul semnat de Richard îi deschisese porțile Secțiunii Interzise, un loc încremenit în timp, unde mirosul de pergament vechi și magie grea plutea în aer.
Într-o seară târzie, pe când castelul era deja cufundat în liniște, ea stătea la o masă retrasă, ascunsă în penumbra ultimului rând de rafturi. Rosalie studia acolo poțiuni avansate și antidoturi complexe, încercând cu disperare să înțeleagă substanțele obscure și periculoase pe care un Devorator le-ar fi putut folosi. Lumina unei singure lumânări îi lumina chipul concentrat și paginile îngălbenite.
Un fior rece pe șira spinării o făcu să tresară. Simțind o prezență familiară, ea a pus elegant o alta carte deasupra tomului de poțiuni, mimând un studiu banal. Când ridică privirea, inima îi stătu în loc. Richard stătea la capătul rândului, cu mantia neagră conturându-se amenințător printre cărți. În calitatea lui de profesor supraveghetor, făcea runda de noapte. Pașii lui nu scoseseră niciun sunet. Ochii lui albaștri coborâră spre biletul de permisiune așezat la marginea mesei — semnătura lui elegantă în tuș negru sclipea sub lumina slabă.
Richard o privi lung, în tăcere, bănuind potențialul din ochii ei sclipitori, dar fără să dea de înțeles dacă i-a ghicit sau nu secretul. Masca lui de gheață rămase pe poziții, iar după câteva clipe grele s-a întors și s-a îndepărtat în umbră. Imediat ce s-a îndepărtat el, Rosalie a profitat de liniște și, cu degetele tremurânde, a rupt o pagina dintr-o carte — o pagină ce conținea o formulă rară de antidot pe care trebuia să o ascundă.

---

A doua zi, hotărârea lui Rosalie de a-și relua viața normală fu pusă la încercare. În timp ce mergea spre Marea Sală alături de prietena ei, un băiat din anul șapte de la Ravenclaw o opri în dreptul scărilor mari. Era un tânăr inteligent, zâmbitor și destul de popular. Cu emoție în glas, o întrebă dacă ar vrea să îi fie parteneră la Balul de Crăciun.
Rosalie simți o strângere scurtă în piept. Pentru o fracțiune de secundă, chipul lui Richard îi apăru în minte, însă își aminti imediat promisiunea pe care și-o făcuse pe coridor. Richard alesese să trăiască fără ea, ascuns în secretele lui de Devorator. Ea trebuia să meargă înainte.
— Da, mi-ar face mare plăcere, răspunse ea, schițând un zâmbet cald și sincer.
Băiatul răsuflă ușurat, îi zâmbi larg și îi promise că o va aștepta la intrarea în sală în seara balului. Prietena ei scoase un sunet entuziasmat, începând deja să planifice detaliile despre rochii, dar Rosalie simțea doar o liniște stranie. Făcuse pasul. Nu mai exista cale de întoarcere.

---

Vestea că Rosalie Villeneuve avea un partener pentru bal se răspândi rapid, așa cum se întâmpla mereu la Hogwarts.
Seara următoare, în timpul cinei, Richard stătea la masa profesorală, tăind tacticos din mâncare. Însă, bucăți din bârfele elevilor de la mesele din apropiere ajunseră până la el. Câțiva băieți discutau despre partenerii pentru bal și menționară numele ei alături de cel al băiatului de la Ravenclaw.
Mâna lui Richard încremeni pe cuțit. O gelozie ascunsă, violentă și complet neașteptată îi inundă venele ca un venin. Maxilarul i se încleștă atât de tare încât o linie tensionată îi apăru pe profilul feței. Își ridică încet privirea spre masa Astropufilor și o găsi. Rosalie zâmbea, ascultând-o pe prietena ei, iar obrajii ei aveau din nou acea culoare plină de viață.
Gândul că un alt băiat o va ține de mână, că va dansa cu ea sub decorațiunile de iarnă și că va fi aproape de acea inocență pe care el o dorea doar pentru el, îi amenința serios masca de gheață. Își strânse degetele pe sub masă, simțind cum Semnul Întunecat de pe braț îi pulsează dureros, ca un avertisment. El o împinsese deoparte pentru a o proteja, dar să o vadă mergând mai departe cu altcineva era un test mult mai dur decât s-ar fi așteptat vreodată.

[Christine Fournier]

Capitolul 13: Privirea din Umbră
Și, în cele din urmă, seara Balului de Crăciun a sosit. Marea Sală fusese transformată într-un peisaj de basm, cu pereți acoperiți de gheață argintie sclipitoare, brazi uriași decorați cu luminițe vii și sute de fulgi magici care pluteau leneș prin aer, topindu-se înainte de a atinge podeaua de dans.
Când Rosalie a coborât scările mari spre intrare, o șoaptă de admirație a trecut prin grupul de elevi. Purta o rochie spectaculoasă dintr-un galben intens și cald, culoarea mândră a casei sale, care aducea o explozie de lumină în sala înghețată. Partea din față era de o eleganță desăvârșită: umerii și decolteul îi erau complet acoperite de un material fin, dantelat, care urca discret spre gât, păstrându-i acea decență misterioasă. În partea de jos, rochia curgea în volane bogate și fluide, care se mișcau la fiecare pas ca niște valuri de aur. Însă adevărata surpriză apărea atunci când se întorcea; rochia avea spatele complet gol, lăsându-i la vedere pielea palidă și linia delicată a coloanei, un detaliu de o senzualitate îndrăzneață care contrasta perfect cu inocența ei obișnuită.
Ethan o aștepta la intrare și, când o văzu, ochii i se măriseră de uimire. Îi oferi brațul cu un zâmbet larg, iar Rosalie îl acceptă, pășind alături de el în sala luminată.
Muzica a început să răsune, iar perechile s-au îndreptat spre ringul de dans. În timp ce Ethan o ghida elegant printre ceilalți elevi, oferindu-i un sprijin respectuos, Rosalie și-a ridicat privirea spre platforma profesorilor.
Richard era acolo. Nu purta hainele lui obișnuite de zi cu zi, ci o robă formală de sărbătoare, neagră ca tăciunele, croită perfect pe statura lui impunătoare. Stătea cu spatele sprijinit de un pilon de piatră, cu un pahar în mână, complet izolat de festivitățile din jur. În acel moment, în mijlocul zgomotului, al muzicii și al sutelor de oameni, privirile lor s-au întâlnit direct.
Ochii lui albaștri o fixară cu o intensitate chinuitoare, urmărind fiecare mișcare a rochiei ei galbene. Când pașii de dans o rotiră și decupajul adânc al spatelui gol deveni vizibil sub luminile magice ale sălii, Richard simți cum tot aerul îi părăsește plămânii. Maxilarul i se strânse atât de tare încât paharul din mână aproape că îi tremură. Contrastul dintre spatele ei dezgolit și atingerea mâinii lui Ethan pe talia ei îi provoca o furie oarbă, posesivă. Masca lui de gheață era intactă pentru ceilalți, dar pentru Rosalie, promisiunea lui că o va uita părea acum o minciună colosală. Ea nu și-a retras privirea; a continuat să danseze, susținându-i ochii, lăsându-l să vadă că ea alesese să trăiască, chiar dacă el alesese să rămână în umbră.
Muzica din Marea Sală continua să curgă în acorduri festive, iar Ethan o ghida cu atenție printre celelalte perechi, vorbindu-i fără încetare. Rosalie îl privea, îi zâmbea din când în când și dădea politicos din cap, însă în sinea ei, simțea cum fiecare minut devine o corvoadă. Simțea efortul disperat al băiatului de la Ravenclaw de a o impresiona: Ethan îi vorbea despre examenele de la sfârșitul anului, despre teoriile din manuale și despre planurile lui de viitor la Ministerul Magiei.
Discuțiile cu el i se păreau însă atât de seci, de monotone și de lipsite de viață. Erau cuvinte sigure, așezate, perfecte pentru o lume în care nu se întâmpla nimic periculos.
Involuntar, mintea ei fugea înapoi în temnițe. Se gândea la Richard. Se gândea la schimburile lor de replici sclipitoare și tăioase, pline de o tensiune care o făcea să simtă că trăiește cu adevărat. Cu Richard, fiecare conversație era o lamă de gheață; de fiecare dată când el deschidea gura, pe Rosalie o apuca o dorință nebună de a-l strânge de gât pentru aroganța și asprimea lui de Devorator, dar, în aceeași secundă, o cuprindea un impuls la fel de puternic de a fi strânsă ea în brațele lui, lipită de pieptul lui protector.
Oricât de mult încerca să se amăgească, privind volanele galbene ale rochiei ei cum se învârteau pe ringul de dans, adevărul o izbi cu o claritate dureroasă. I-ar fi plăcut enorm de mult — ar fi dat orice în acea clipă — ca mâna de pe spatele ei gol să nu fie cea a băiatului de la Ravenclaw, ci mâna rece, sigură și posesivă a lui Richard. Voia să fie în brațele lui, chiar dacă acel loc însemna să fie în miezul întunericului.
Richard o urmărea de la distanță, fără să își dezlipească ochii de pe decupajul adânc al rochiei ei galbene. Îi citea fiecare gest fals de politețe față de Ethan, iar când privirea lui Rosalie se intersectă din nou cu a lui pe deasupra umărului partenerului ei, el îi zări în ochi acea nostalgie chinuitoare.
Ethan se opri din vorbit pentru o secundă, observând distragerea ei, și îi zâmbi cald:
— Rosalie, ești bine? Parcă ești cu gândul în altă parte. Te-ai plictisit de dansat? Vrei să merg să ne aduc ceva de băut?
Rosalie clipi des, smulgându-se din vraja ochilor albaștri ai profesorului de Poțiuni, și reuși să schițeze un zâmbet palid:
— Da, Ethan... un pahar cu suc de dovleac ar fi perfect, te rog.
Băiatul de la Ravenclaw îi dădu drumul la mână și se îndepărtă spre mesele cu băuturi, lăsând-o singură în marginea ringului de dans. Rosalie rămase nemișcată, simțind cum aerul rece din sală îi mângâie spatele dezgolit.
Richard se desprinse brusc de pilonul de piatră, însă nu se îndreptă spre ea. Într-o mișcare fluidă și rece, își lăsă paharul pe o masă și părăsi Marea Sală cu pași mari, fără să se mai uite înapoi, lăsând mantia neagră să fluture în urma lui ca o aripă de corb. Rosalie îl urmări cu privirea până când silueta lui dispăru cu totul dincolo de ușile masive, simțind o strângere dureroasă în piept. Alesese să plece. Alesese, din nou, să o lase singură în lumina pe care o disprețuia.
Nuanțele aurii ale rochiei galbene păreau să își piardă din strălucire în ochii ei. Înainte ca gândurile negre să o copleșească, prietena ei cea mai bună apăru de nicăieri, strângând-o de mâini și vorbind entuziasmată despre decorațiuni și despre cât de spectaculos se vedeau volanele rochiei pe ringul de dans. Rosalie încerca să o asculte, însă timpul se scurgea ciudat de încet.
După un timp nefiresc de lung, Ethan se întoarse în sfârșit din mulțime, ținând două pahare în mâini. Îi întinse unul Rosaliei, iar ea îl acceptă, schițând un zâmbet sec, marcat de oboseala interioară care o cuprinsese. Prietena ei se retrase discret, lăsându-i din nou singuri.
Muzica se schimbase, lăsând loc unei melodii lente, melancolice, care plutea leneș pe deasupra fulgilor magici de zăpadă. Ethan o privi fix și, fără nicio introducere caldă, o invită din nou la dans.
— Cred că ar fi mai bine să stau, Ethan... sunt destul de obosită, încercă Rosalie să îl refuze, făcând un mic pas înapoi.
— Ba o să dansezi cu mine, Rosalie, reteză el cuvintele, pe un ton extrem de autoritar, sec și lipsit de orice politețe din trecut.
Modul lui bizar de a acționa o lăsă pe Rosalie complet confuză. Unde dispăruse băiatul amabil de la Ravenclaw, cel care se chinuise tot trimestrul să o impresioneze? Această schimbare bruscă de atitudine o făcu să accepte, mai mult din uimire decât din dorință. Păși pe ringul de dans, iar când el își așeză palma direct pe spatele ei gol, Rosalie simți un fior neașteptat de rece, complet diferit de atingerile lui anterioare.
Pe parcursul întregii melodii, nu s-a rostit niciun cuvânt. Au tăcut amândoi, învârtindu-se lent sub luminile argintii. Tăcerea lui Ethan nu mai era una timidă, ci una grea, încărcată de o tensiune electrică ce părea incredibil de familiară.
Când acordurile finale ale muzicii începură să se stingă, Ethan se opri, dar nu îi dădu drumul. Cu o mișcare calculată, își ridică mâna liberă și își trecu degetele prin părul ei prins elegant, coborându-le încet, pe după ureche. Rosalie se simți profund stânjenită, corpul ei respingând instinctiv acea apropiere forțată. Încercă să își tragă capul înapoi, dar în secunda următoare, el se aplecă și o sărută.
În clipa exactă în care buzele lui i-au atins buzele ei, un semnal de alarmă i s-a declanșat în minte. Nu era el. Gustul, intensitatea, energia... nimic nu aparținea lui Ethan Davies. Rosalie tresări violent, plină de o repulsie instinctivă, și îl împinse cu toată forța în piept, îndepărtându-se doi pași.
Băiatul din fața ei nu păru deloc deranjat. În loc să își ceară scuze, scoase un râs scurt, jos și plin de o ironie mușcătoare — un râs care nu îi aparținea sub nicio formă unui elev de la Ravenclaw. Făcu un pas mare înapoi spre ea, reducând distanța, se aplecă ușor la urechea ei și îi șopti cu o voce schimbată, plină de o pasiune întunecată:
— Ți-ar fi plăcut să fie el în locul meu?
Rosalie făcu ochii mari, simțind cum tot sângele îi îngheață în vene. Inima îi zvâgni nebunește în piept în timp ce bucățile din acest puzzle sinistru se așezau la locul lor: timpul mult prea lung în care el lipsise după băuturi, tonul autoritar, respingerea poțiunii de către propriul ei corp și acel râs inconfundabil.
Lumea din jur păru să dispară. Îl privea pe băiatul cu uniformă de Ravenclaw, dar mintea ei sclipitoare rula deja adevărul pur: Ethan cel adevărat era probabil legat în vreun dulap ascuns, iar cel care o ținea de talie, cel care o obligase să danseze și cel care tocmai o sărutase era Richard. Richard, care nu mai putuse suporta gelozia și îi luase identitatea partenerului ei prin Poțiunea Polipotiune doar pentru a o avea în brațe și pentru a-i atinge spatele gol.
Ochii Rosaliei se umplură instantaneu de lacrimi, un amestec violent de furie oarbă, umilință și o confuzie care îi făcea mintea sclipitoare să se rotească în gol. Trucul lui, gelozia lui bolnăvicioasă și faptul că îndrăznise să o manipuleze în halul ăsta o loviră mai dur decât orice blestem. Fără să scoată un singur cuvânt, își adună volanele galbene ale rochiei în pumn și se întoarse pe călcâie, fugind din Marea Sală. Tăie mulțimea ca o scânteie de aur, ignorând privirile uimite ale celor din jur, și ieși pe ușile masive, lăsând în urmă muzica lentă.
Pașii ei grăbiți răsunau sacadat pe piatra rece a coridoarelor cufundate în penumbră. Lacrimile fierbinți îi alunecau pe obraji, dar nu se opri până când nu ajunse într-un culoar complet pustiu, unde doar portretele adormite îi vegheau singurătatea.
Nu apucă nici măcar să își tragă răsuflarea. În spatele ei, pași grei și hotărâți tăiară liniștea. Înainte de a se putea întoarce, o mână puternică o prinse strâns de încheietură, oprind-o în loc. Cu o mișcare fluidă și bruscă, el o întoarse cu fața spre el și o lipi cu spatele de peretele rece de piatră.
În fața ei stătea tot chipul lui Ethan, dar ochii de sub acea înfățișare împrumutată erau complet schimbați — erau ochii albaștri, întunecați și posedați de o furie sălbatică ai lui Richard. Respirația lui venea în rafale scurte, iar maxilarul îi era încleștat de o gelozie care îi măcinase ultimul strop de autocontrol.
— Dacă tu ai crezut fie și pentru o singură secundă că poți să dansezi cu oricine, să lași un mediocrul de Ravenclaw să pună mâna pe tine, să îți atingă spatele... atunci te-ai înșelat amarnic, Rosalie! — îi șopti el direct în față, iar vocea lui, deși deformată încă de polipotiune, purta acel mârâit jos și periculos de familiar.
Se aplecă și mai mult peste ea, fixând-o între corpul lui și zidul de piatră, eliminând orice centimetru de aer dintre ei. Degetele lui mari i se strânseră pe umeri, aproape lipite de materialul dantelat al rochiei.
— Nu mă interesează ce promisiuni ți-ai făcut pe coridoare. Nu mă interesează că am vrut să te împing înapoi în lumină. Să te văd în brațele lui m-a înnebunit. Tu nu aparții acestei școli, nu aparții Ordinului și nu aparții niciunui băiat naiv care vrea să te impresioneze. Îmi aparții mie. Doar mie, ai înțeles?
Rosalie deschise gura, cu buzele tremurând, gata să îi strige toată furia, să îl întrebe cum a putut să îi facă una ca asta, dar Richard nu o mai lăsă să spună absolut nimic.
Își coborî buzele peste ale ei într-un sărut devastator, flămând și posesiv, care îi tăie instantaneu orice tentativă de replică. Nu mai era nicio mască între ei, nicio reținere de profesor și nicio barieră de Devorator. Era doar dorința pură, brută, care explodase după săptămâni întregi de tăcere și priviri furate. O strânse la pieptul lui, simțind spatele ei gol sub degetele lui reci, pecetluind acel pact întunecat pe care amândoi încercaseră în zadar să îl proscrie. Rosalie se lăsă purtată de valul de foc, realizând că, oricât de furioasă ar fi fost, acesta era singurul loc unde își dorise cu adevărat să fie.

[Christine Fournier]

Capitolul 14: Adevarul
Sărutul lor, plin de disperare și de un foc care mocnise săptămâni întregi, fu întrerupt brusc. Un ecou greu de pași grăbiți și voci iritate răsună de la capătul coridorului. Cineva venea direct spre culoarul lor pustiu. Dinspre Marea Sală se auzea vocea lui Ethan cel adevărat, sunând extrem de confuz și furios, probabil tocmai trezit din starea de inconștiență în care Richard îl lăsase pentru a-i fura hainele și identitatea.
Rosalie tresări, cu buzele încă arzând și inima bătându-i nebunește în piept, gata să intre în panică. Însă Richard reacționă cu reflexele reci ale unui Devorator obișnuit cu situațiile limită.
Fără să scoată un zgomot, o prinse de mână și o trase după el, fluturându-și mantia neagră prin penumbră. Deschise ușa unei nișe ascunse în spatele unei tapițerii vechi — o trecere secretă pe care doar profesorii o cunoșteau — și o împinse înăuntru, intrând imediat după ea. Ușa de piatră se închise cu un declic aproape inaudibil, lăsându-i înveliți într-o obscuritate totală.
Spațiul strâmt îi obligă să stea lipiți unul de celălalt. Volanele galbene ale rochiei ei se presau de hainele lui de sărbătoare, iar spatele gol al fetei atinse pieptul cald al lui Richard. În tăcerea mormântală a nișei, se auzeau doar respirațiile lor sacadate.
Dincolo de perete, pașii lui Ethan se opriră exact în locul unde fuseseră ei cu câteva secunde în urmă.
— Îți spun că am văzut o rochie galbenă venind în direcția asta! — răsună vocea furioasă a lui Ethan, adresându-se unui alt elev care îl însoțea. Cineva mi-a pus ceva în băutură, m-am trezit într-un dulap fără haine și am văzut-o pe Rosalie dansând cu... cu mine! Este complet nebunesc!
În interiorul nișei, Richard își apropie buzele de urechea Rosaliei, simțind cum ea tremură ușor. Își trecu o mână protectoare în jurul taliei ei, strângând-o la piept, în timp ce cealaltă mână se sprijini de peretele de piatră, izolând-o în întuneric. Răsuflarea lui caldă îi mângâia pielea gâtului, trimițând fiori prin tot corpul ei.
— Vezi ce ai provocat? — îi șopti el, cu o voce atât de joasă încât era doar o vibrație în întuneric. — Dacă ne găsesc aici, nicio minciună din lume nu va putea explica de ce profesorul de Poțiuni este ascuns într-o nișă secretă cu o elevă cu spatele gol.
Rosalie își dădu capul ușor pe spate, atingându-i umărul. Deși era furioasă pentru manipularea lui, apropierea lui fizică o făcea să își piardă orice logică.
— Eu am provocat asta? — îi șopti ea înapoi, cu o revoltă aprinsă în glas. — Tu ai fost cel care l-a atacat pe Ethan și i-a luat locul. Tu ai vrut să riști totul doar pentru un dans.
Richard nu mai spuse nimic. În întuneric, degetele lui reci îi mângâiară spatele dezgolit, o atingere posesivă care îi tăie din nou răsuflarea. Pașii lui Ethan începură în sfârșit să se îndepărteze, lăsându-i din nou singuri cu ecoul propriilor bătăi de inimă. Pericolul trecuse, dar în spațiul acela strâmt, un alt fel de pericol abia începea.
Ascultând cum ecoul pașilor lui Ethan se stinge complet pe coridor, Rosalie își adună toată voința care îi mai rămăsese. Tensiunea din nișa strâmtă, atingerea degetelor lui pe spatele ei gol și parfumul lui intens o amețeau, dar mândria ei de Astropuf nu o lăsa să capituleze atât de ușor în fața unui om care o manipulase cu doar câteva minute în urmă.
Își sprijini palmele de pieptul lui Richard și, cu o mișcare fermă, îl împinse înapoi atât cât îi permitea spațiul îngust.
— Gata. Au plecat, șopti ea, iar vocea ei, deși joasă, purta o hotărâre tăioasă care sparse vraja din întuneric.
Fără să mai aștepte vreo replică, Rosalie pipăi peretele de piatră până când degetele ei întâlniră mecanismul ascuns. Împinse ușa nișei, iar lumina slabă a torțelor de pe coridor inundă spațiul, tăind penumbra. Păși afară pe piatra rece, strângându-și volanele galbene ale rochiei în jurul corpului, ca și cum pânza aceea ar fi fost singurul ei scut în fața lui.
Richard ieși imediat după ea, cu chipul împietrit într'o mască de frustrare nedeghizată. Ochii lui albaștri o fixară cu o intensitate sălbatică, mutându-se de pe buzele ei încă roșii de la sărut pe linia fluidă a spatelui ei dezgolit.
— Unde crezi că pleci, Rosalie? — o întrebă el, vocea lui fiind un mârâit jos, încărcat de o posesivitate aspră. — După tot ce s-a întâmplat în această seară, ai impresia că te poți întoarce pur și simplu în ringul de dans sau în dormitorul tău ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?
Rosalie se opri și se întoarse spre el. În ciuda lacrimilor care îi uscaseră obrajii, își ridică bărbia cu o demnitate incredibilă.
— Da, exact asta am de gând să fac, Richard, răspunse ea, privindu-l direct în ochi, refuzând să se lase intimidată. Mă întorc în turnul meu. Ai vrut să îmi demonstrezi că mă poți avea oricând vrei, că poți distruge orice încercare a mea de a avea o viață normală în acest castel. Ai reușit. M-ai făcut să mă simt stânjenită, m-ai mințit sub chipul altcuiva și m-ai sărutat cu forța geloziei tale. Dar acum s-a terminat.
Făcu doi pași înapoi, îndepărtându-se de el pe coridorul pustiu, lăsând aerul înghețat al nopții să se așeze între ei ca o barieră de netrecut.
— Tu ai fost cel care a stabilit regulile, domnule profesor. Ai spus că suntem doi străini. Ai ales să trăiești în umbră, cu secretele tale de Devorator, și m-ai împins înapoi în lumea mea. Nu poți să mă ceri doar atunci când te sufoci de gelozie, ca mai apoi să mă ignori din nou în Marea Sală. Noapte bună, Richard.
Se întoarse cu spatele și porni cu pași mari și hotărâți spre scările mari care duceau către Turnul Astropufilor. Volanele de aur ale rochiei ei fluturau ritmic, iar spatele ei gol rămase ca o ultimă imagine sfidătoare în fața lui. Nu se uită înapoi nicio secundă, lăsându-l singur în penumbra coridorului.
Richard rămase încremenit pe loc, privind-o cum se îndepărtează până când silueta ei dispăru după colț. Își strânse pumnii atât de tare încât nodurile degetelor i se înălziră, iar pe antebrațul stâng, Semnul Întunecat îi provocă o arsură violentă, ca o reamintire crudă a realității sângeroase din care făcea parte. Încăpățânarea și mândria ei îl dădeau complet peste cap. O voia mai mult ca oricând, dar în această noapte, fata de la Astropufi îi dăduse cea mai dură lecție, lăsându-l singur în întunericul pe care el însuși îl alesese.
Când ușa tabloului din Turnul Astropufilor se închise în spatele ei, lăsând în urmă coridoarele reci, Rosalie simți cum toate scuturile pe care și le construise cu atâta mândrie se prăbușesc dintr-o dată. Păși în dormitorul ei pustiu, unde doar focul din șemineu mai arunca câteva reflexii calde pe pereți, și se lăsă să lunece cu spatele de ușa de lemn.Atunci izbucni în plâns.Lacrimile îi inundară obrajii, însă erau niște lacrimi stranii. Plângea de frustrare pentru manipularea lui brută, pentru gelozia lui bolnăvicioasă și pentru modul în care el refuza să o lase să își trăiască viața de elevă de anul șapte. Dar, în același timp, plângea de o fericire copleșitoare, sălbatică și secretă. Nici ea însăși nu mai știa ce simte. 
Realitatea era că în această seară, sub luminile magice din Marea Sală, ea chiar dansase cu el. Chiar dacă toată școala îl văzuse pe Ethan Davies, chiar dacă nimeni din acea sală uriașă nu bănuise măcar pentru o secundă ce se întâmpla, ea îl simțise aproape. Simțise mâna lui pe spatele ei gol, căldura pieptului lui și intensitatea devastatoare a sărutului de pe coridor.Își strânse genunchii la piept, lăsând volanele galbene ale rochiei să o acopere ca o armură de aur, și își îngropă chipul în palme.În tăcerea nopții, ascultând trosnitul lemnelor din șemineu, Rosalie nu mai putu să se mintă. Toate încercările ei de a-l uita, toate promisiunile că va merge înainte alături de băieți naivi de la Ravenclaw se destrămaseră într-o singură secundă pe ringul de dans. Pentru prima dată, cu o claritate dureroasă și definitivă, își recunoscu adevărul pe care încercase atât de mult să-l îngroape: îl iubea. Îl iubea pe Richard, profesorul aspru de Poțiuni, Devoratorul care purta moartea pe antebraț și care o împingea înapoi în lumină doar pentru a o smulge din ea atunci când gelozia îl sufoca. Îl iubea cu toate secretele lui, cu tot întunericul lui și cu riscul uriaș pe care această iubire îl aducea asupra vieții ei.
Se ridică încet, desăcându-și fermoarul rochiei cu degetele încă tremurânde. Se îndreptă spre noptieră și scoase de sub saltea pagina ruptă din Secțiunea Interzisă — formula secretă a acelui antidot experimental la care se gândise în timp ce studia. O strânse la piept alături de pânza galbenă a rochiei de bal. Știa că drumul pe care pășise nu mai avea întoarcere. Nu mai era doar o elevă curioasă; era o fată îndrăgostită de un monstru, gata să înfrunte orice pentru a înțelege lumea din care el făcea parte.

[Christine Fournier]

Capitolul 15: Jocul de-a Viperina
A doua zi la micul dejun, Marea Sală zumzăia de bârfele de după bal, dar Rosalie nu auzea nimic. Privirea ei a zburat instantaneu spre masa profesorilor. Scaunul lui Richard era gol. O strângere rece i-a cuprins pieptul, transformându-se într-o panică surdă. Lipsa lui nu era o coincidență; Semnul Întunecat de pe brațul lui trebuia să-l fi chemat de urgență în cursul nopții, obligându-l să părăsească școala pentru o misiune secretă din afara zidurilor.
Tensiunea a crescut și mai mult când a venit ora de Poțiuni. Elevii s-au așezat în bănci, însă în locul siluetei impunătoare a lui Dante, la catedră a pășit un alt profesor, trimis să îi țină locul.
— Profesorul Wahlen este plecat din castel pentru o perioadă scurtă, fiind reținut cu niște probleme personale urgente, a anunțat acesta, trecând cu privirea peste clasa amuțită. Astăzi veți lucra individual la un eseu teoretic.
În timp ce colegii ei s-au aplecat peste pergamente, mintea sclipitoare a Rosaliei a început să pună la cale un plan riscant. Privirea ei a alunecat spre dulapurile cu ingrediente din spatele clasei. Pagina ruptă din Secțiunea Interzisă, ascunsă sub uniforma ei de Astropuf, conținea formula unui antidot extrem de avansat — un antidot conceput special pentru a rupe cele mai dure blocaje mentale și legături magice forțate. Un antidot pentru ea. Pentru poțiunea de legare a limbii pe care Richard o obligase să o bea.
Îl iubea, își recunoscuse asta în tăcerea nopții, dar refuza să mai fie prizoniera lui mută. Voia să poată vorbi. Voia ca atunci când se va întoarce, să îi poată spune totul în față, din proprie inițiativă, eliberată de constrângerea magiei lui.
Profitând de neatenția profesorului suplinitor, care corecta lucrări la catedră, Rosalie a găsit pretextul de a merge în spatele clasei sub motivul că își curăță cazanul. Cu mișcări fluide și rapide, a sustras din laborator primele elemente necesare: praf de corn de bicorn și esență purificată de mătragă. Inima îi bătea nebunește, dar degetele nu i-au tremurat deloc.
Însă rețeta nu era completă. Formula antidotului cerea elemente mult mai obscure, substanțe interzise elevilor, care nu se aflau la vedere în clasa obișnuită. Știa exact unde le putea găsi.
În aceeași seară, la miezul nopții, când întregul castel a fost cufundat într-o liniște mormântală, Rosalie a părăsit din nou Turnul Astropufilor. S-a strecurat ca o umbră pe coridoarele întunecate, coborând treptele spre subsoluri. Ajunsă în fața ușii masive a laboratorului privat al lui Dante, inima i-a zvâcnit în piept. A scos bagheta și a șoptit blestemul de deblocare pe care îl citise în cărțile avansate. Ușa s-a deschis cu un scâncet aproape inaudibil.
Laboratorul privat al lui Richard mirosea intens a pucioasă și a mantie de piele udă. Era spațiul lui cel mai intim. Rosalie a înaintat în penumbră, ghidată doar de o sclipire slabă din vârful baghetei. A mers direct spre rafturile din spate, unde se aflau borcanele etichetate cu scrisul lui elegant. Cu respirația tăiată, a luat din laboratorul lui privat ultimele ingrediente vitale pentru a rupe vraja limbii: lacrimi de pasăre-fântână și venin cristalizat de acromantula.
În timp ce strecura sticluțele în buzunarele pelerinei, privirea i-a căzut pe biroul lui masiv. Richard se afla în miezul pericolului, iar ea tocmai devenise o hoață în propriul lui bârlog, ghidată de o dorință disperată de libertate și de o iubire nebunească. A închis dulapul și s-a retras în grabă, știind că acum avea tot ce îi trebuia pentru a-și recăpăta vocea.
Richard a lipsit trei zile lungi și chinuitoare, iar fiecare scaun gol de la masa profesorilor o făcea pe Rosalie să se prăbușească în interior de îngrijorare. Unde era? Era rănit? Îl prinsese Ordinul sau noul Lord îl pedepsise pentru vreo greșeală? Fiecare știre din afara zidurilor devenise o sursă de panică.
Însă, în același timp, absența lui prelungită i-a oferit răgazul perfect de care avea nevoie. Ascunsă în baia părăsită a lui Myrtle cea Plângăcioasă, printre țevi ruginite și bazine sparte unde nimeni nu îndrăznea să calce, Rosalie și-a instalat cazanul de aramă. Myrtle plutea leneș pe deasupra cabinelor, scoțând suspine plictisite, în timp ce fata aprindea flacăra sub vas.
Problema cea mare a apărut însă când a desfășurat pagina ruptă din Secțiunea Interzisă. Deși studiase textul de zeci de ori și avea acum absolut toate ingredientele furate pe masă, pergamentul vechi nu indica clar gramajele exacte. Textul vorbea în metafore alchimice străvechi, lăsând proporțiile la latitudinea instinctului vrăjitorului.
Pentru o minte obișnuită, acest lucru ar fi însemnat abandonul. Pentru Rosalie, a însemnat începutul unui proces chinuitor de încercare și eroare. A turnat lacrimile de pasăre-fântână, însă când a adăugat praful de corn de bicorn, lichidul a scos un fum dens, violet, care mirosea a ars — semn că proporția fusese greșită. A fost nevoită să curețe cazanul cu o mișcare de baghetă și să o prepare din nou, de la capăt, calculând miligram cu miligram, picătură cu picătură.
În timp ce amesteca în sensul acelor de ceasornic, privind cum reflexiile argintii ale veninului de acromantula se dizolvă în baza opacă, Rosalie simțea o determinare sălbatică. Își dorea cu disperare să se elibereze de acea poțiune. Nu voia să facă asta pentru a-l deconspira pe Richard. Nu ar fi mers niciodată la directoare și nu i-ar fi trădat secretul, pentru că îl iubea dincolo de orice logică. Voia doar să se simtă liberă. Voia ca atunci când ochii lui albaștri o vor privi din nou, tăcerea ei să fie alegerea ei mândră, un dar oferit din dragoste, nu o barieră chimică impusă cu forța de o sticlă de cristal dată pe o stradă din Hogsmeade.
Cazanul a scos un sunet slab, iar culoarea lichidului s-a schimbat într-un albastru pal, aproape electric. Rosalie s-a aplecat deasupra aburilor, cu inima bătându-i în gât, știind că este extrem de aproape de succes, dar și de limita ingredientelor pe care le mai avea la dispoziție.
În zilele următoare, Richard s-a întors în sfârșit la Hogwarts. Păși pe coridoarele de piatră obosit, cu umerii îngreunați de secretele adunării Devoratorilor, dar cu aceeași postură impunătoare. Primul lucru pe care l-a făcut când a ajuns în siguranța temnițelor a fost să își verifice laboratorul privat. Ochii lui albaștri, ageri ca ai unui vultur, au scanat rafturile și au observat imediat schimbarea: borcanele erau mutate, iar câteva dintre ingredientele sale cele mai rare și periculoase lipseau.
Nu a avut nevoie de nicio vrăjă de investigație. O suspectă pe Rosalie instantaneu. Nimeni altcineva din întregul castel nu ar fi avut curajul, motivele sau abilitatea de a-i sparge apărările.
Mânat de o bănuială neagră, Richard s-a îndreptat direct spre Secțiunea Interzisă a bibliotecii. A mers la raftul indicat pe biletul pe care i-l semnase chiar el și a trântit tomul masiv de legături magice pe masă. Când a răsfoit paginile și a dat peste cotorul alb, de unde fusese smulsă o foaie întreagă, adevărul l-a lovit direct în piept. Își dădu seama cu o precizie chirurgicală ce voia ea să facă: prepara antidotul pentru a rupe vrăja de legare a limbii.
Când descoperirea îl copleși, Richard își dădu capul pe spate în penumbra bibliotecii și răse încet, satisfăcut. Era incredibil de mândru și mulțumit de ea. Jobenul Magic nu ar fi trebuit să o sorteze nici in o mie de ani la Astropufi; mintea ei sclipitoare, calculată, capabilă să fure de la profesorul de Poțiuni și să execute o rețetă atât de avansată, era în mod clar una de Viperinită. Însă tocmai acest contrast — combinat cu inocența ei nativă și cu acea frică profundă de a nu-i răni pe ceilalți — îl înnebuneau de-a dreptul. O voia mai mult ca oricând.

---

La următoarea oră de Poțiuni, atmosfera din amfiteatru a fost mai densă ca niciodată. Pe tot parcursul cursului, Richard a privit-o insistent de la catedră, cu ochii lui albaștri fixați pe ea ca două lame.
Rosalie simțea arsura acelei priviri direct în piept, iar confuzia o măcina pe interior. Degetele ei strângeau bucățile de pergament, neînțelegând dacă el o privește așa din cauza intensității sărutului pe care îl împărtășiseră pe coridor după bal, sau dacă nu cumva aflase despre ingredientele lipsă din laboratorul lui privat. Inima îi zvâgnea în gât la fiecare pas pe care el îl făcea printre bănci.
Spre sfârșitul orei, Richard a trecut încet pe lângă banca ei. Cu o mișcare fluidă a mâinii ascunse sub mantia neagră, a rostit o vrăjă scurtă și non-verbală. Instantaneu, cazanul Rosaliei s-a răsturnat cu un zgomot puternic, împrăștiind licoarea pe podeaua de piatră.
— Ce neatenție regretabilă, domnișoară de Villeneuve, a rostit el pe un ton rece, întorcându-se cu spatele. Clopoțelul a sunat în acea secundă. Toată lumea este liberă. Dumneavoastră veți rămâne ultima să strângeți toată această mizerie.
Elevii s-au ridicat grăbiți, dornici să scape de tensiunea sufocantă din aer, lăsând-o pe Rosalie singură în bancă. După ce ultima ușă s-a închis cu un ecou greu, în laborator a rămas doar sunetul respirației ei sacadate în timp ce aduna ingredientele.
Richard s-a desprins de catedră și s-a apropiat încet de ea, lăsând mantia să măture podeaua. Fără să scoată un cuvânt, a ridicat mâna lungă și a pus elegant pe masa ei de piatră tomul masiv din Secțiunea Interzisă, deschis exact la pagina lipsă.
Rosalie a înlemnit cu cârpa în mână. Privirea ei a căzut pe cotorul gol, apoi s-a ridicat spre ochii lui albaștri care o fixau cu o satisfacție întunecată. Înțelese imediat că el deja știa totul. O cuprinse un fior de panică combinat cu o admirație profundă; nu se așteptase nicio secundă ca el să fie atât de rapid în a-i descoperi urmele. Jocul ei ascuns fusese demascat prin acest pretext genial înainte ca ea să apuce măcar să își termine treaba.

[Christine Fournier]

Capitolul 16: Proporții și Predare
Richard o privi de sus, lăsându-și palmele mari să se sprijine de marginea băncii ei de piatră, închizând-o din nou în spațiul îngust dintre corpul lui și masă. Pe buzele lui perfect conturate înflori un rânjet scurt, plin de o ironie mușcătoare care îi puse în evidență toată aroganța de profesor de Poțiuni.
— Și? — rosti el, iar vocea lui joasă și catifelată reverberă ciudat în laboratorul gol. — Ai reușit să o faci, domnișoară de Villeneuve? Sau marea viperă ascunsă sub blana de Astropuf s-a împotmolit chiar la final?
Rosalie simți cum obrajii îi iau foc de frustrare, dar refuză să își lase capul în jos. Își strânse degetele pe cârpa cu care aduna licoarea vărsată și îl privi direct în ochii lui albaștri, lăsându-și mândria rănită să vorbească prin toți porii.
— Nu, nu am reușit, recunoscu ea, iar tonul ei deveni brusc la fel de tăios ca al lui. Pergamentul tău din Secțiunea Interzisă nu indică deloc gramajele exacte. Totul este scris în metafore stupide.
Făcu o scurtă pauză, respirând sacadat din cauza apropierii lui intense, apoi ridică o sprânceană și adăugă pe un ton plin de o ironie sfidătoare:
— De ce întrebi, Richard? Vrei cumva să mă ajuți tu să o prepar?
Se așteptase ca el să izbucnească în furie, să o amenințe cu exmatricularea pentru ingredientele furate din laboratorul lui privat sau să îi șteargă memoria pe loc pentru a-și proteja secretele de Devorator. Însă reacția lui o lăsă complet fără aer.
Richard nu se clinti. Privirea lui coborî pentru o fracțiune de secundă spre buzele ei, iar intensitatea din ochii lui se schimbă, devenind întunecată și mistuitoare.
— Da, răspunse el fără nicio ezitare, cu o voce joasă care îi trimise un fior electric direct pe șira spinării. O să te ajut.
Se îndreptă de spate, dar nu se îndepărtă de ea. Își trecu o mână prin părul negru și scoase un suspin scurt, încărcat de o resemnare plină de pasiune.
— Nici nu mă mai interesează de ce vrei să scapi de acea poțiune, Rosalie. Este mai mult decât evident. Știu că nu vrei să mă deconspiri, pentru că altfel ai fi fost de mult în biroul directoarei. Vrei doar să fii liberă de magia mea.
Făcu un pas în spatele ei, iar Rosalie simți căldura corpului lui presându-se aproape de spatele ei, exact ca în nișa secretă din noaptea balului. Richard întinse mâna lungă, luă tomul masiv de pe masă și îl trase mai aproape, scoțându-și bagheta de tisă.
— O să o preparăm împreună, chiar acum, în aceste temnițe, șopti el la urechea ei, iar răsuflarea lui caldă îi mângâie pielea gâtului. O să îți arăt eu gramajele exacte pentru a rupe vraja limbii. Vreau să știu că atunci când vei tăcea în fața celorlalți, o vei face pentru că așa ai ales tu... nu pentru că te obligă o licoare făcută de mine. Scoate ingredientele pe care le mai ai în pelerină, de Villeneuve. Avem de lucru.
Richard nu a mai pierdut nicio secundă. Cu o mișcare scurtă de baghetă, a curățat podeaua de piatră și a adus un cazan nou, curat, din argint masiv, așezându-l pe masa dintre ei. Rosalie, cu inima bătându-i în gât, a băgat mâna în buzunarele pelerinei și a scos sticluțele cu ingredientele furate: praful de corn de bicorn, esența de mătragă, lacrimile de pasăre-fântână și veninul de acromantula.
— Pune baza, a ordonat el, însă vocea lui nu mai era cea de profesor rigid, ci a bărbatului care își asuma în totalitate nebunia.
Rosalie a întins mâna spre flaconul cu lacrimi, dar Richard a făcut un pas și mai aproape, lipindu-și pieptul de spatele ei. A întins brațele lungi de o parte și de alta a corpului ei, prinzându-i mâinile în ale lui. Degetele lui, mari și reci, s-au înfășurat peste degetele ei, ghidând-o cu o precizie chirurgicală.
— Trei picături. Nu mai mult, i-a șoptit direct la ureche, iar vibrația vocii lui o făcea să tremure. Metafora din carte se referea la puritatea lacrimii, nu la cantitate.
Tensiunea fizică dintre ei în acel laborator gol devenise insuportabilă. Ori de câte ori ea greșea o mișcare sau ezita, Richard își strângea brațele în jurul ei, controlându-i fiecare respirație, fiecare gest. Când a venit rândul veninului de acromantula, el i-a ghidat mâna pentru a presăra doar un vârf de cuțit. Lichidul din cazan a scos un abur argintiu, iar culoarea a devenit un albastru electric perfect, luminându-le chipurile apropiate.
Dar Richard nu era un om al jumătăților de măsură. Văzând-o atât de concentrată, atât de ascultătoare sub mâinile lui, gelozia și posesivitatea din noaptea balului au explodat din nou în el. Nuanța galbenă a rochiei pe care o purtase atunci și spatele ei gol încă îi bântuiau mintea.
Fără nicio reținere, a întors-o brusc cu fața spre el, prinzând-o de talie și ridicând-o aproape de nivelul ochilor lui. O privi cu o intensitate sălbatică, o privire care îi spunea clar că regulile, distanța și secretele nu mai aveau nicio valoare în fața dorinței lui.
A sărutat-o. A fost un sărut profund, flămând și devastator, menit să îi șteargă orice fărâmă de mândrie sau independență. O săruta fără nicio reținere, ori de câte ori voia, luându-i răsuflarea și dominând-o complet, demonstrându-i prin fiecare atingere și prin fiecare strânsoare că ea îi aparținea doar lui. În acele momente, în penumbra temnițelor, Rosalie a simțit toată forța întunecată a posesivității sale. Degetele lui i s-au îngropat în păr, trăgând-o mai aproape, pecetluind faptul că, deși o ajuta să devină liberă de poțiune, ea devenea pe veci prizoniera propriei lui iubiri obsesive.
Când s-a desprins în sfârșit din buzele ei, lăsând-o amețită și cu respirația sacadată, Richard a privit spre cazanul unde antidotul își terminase fermentația.
— Este gata, a șoptit el, cu ochii albaștri arzând de un triumf întunecat.

Rosalie privi lichidul albastru-electric din paharul de cristal, iar o ușoară ezitare îi trecu prin ochi. Era ultima barieră. Pasul final spre libertate. Simțind nesiguranța ei, Richard o privi de sus, iar pe buze îi înflori același zâmbet ironic, dar de data aceasta încărcat de o căldură ascunsă.
— Bea-o, Rosalie, spuse el, iar vocea lui joasă tăie liniștea laboratorului. Dacă aș fi vrut să te otrăvesc, nu aș fi stat să îmi pierd timpul cu tine acum, preparând antidoturi în plină seară.
Cuvintele lui pline de sarcasm o făcură să zâmbească slab. Își adună tot curajul, duse paharul la buze și bău lichidul până la ultima picătură. Instantaneu, simți o senzație rece, ca de gheață topită, coborându-i pe gât. În secunda următoare, o căldură puternică îi inundă pieptul, iar strânsoarea invizibilă care îi ferecase vocea timp de săptămâni întregi se rupse cu un fior electric. Magia lui Richard se dizolvase, lăsând-o complet liberă.
Timpul se scursese fără ca vreunul dintre ei să își dea seama. Rămăseseră în laborator imediat după terminarea orelor, iar acum, dincolo de ferestrele înguste ale temniței, se așternuse deja o seară grea de iarnă. Probabil că săriseră complet peste cină în Marea Sală, dar niciunul nu simțea foamea. Lumea exterioară nu mai conta.
Rosalie lăsă paharul pe masă și își ridică privirea spre el, cu ochii strălucind de o iubire curată și nedeghizată. În sinea ei, o admirație profundă o copleși. Nu înțelegea cum putea fi atât de genial la o vârstă atât de tânără. Ea încercase de atâtea ori în baia lui Myrtle, se chinuise cu gramajele și dăduse greș, iar lui îi ieșise poțiunea perfectă din prima încercare, doar ghidându-i mișcările. Nu era de mirare că Lordul Întunecat îl recrutase în rândurile Devoratorilor; Richard avea o minte sclipitoare, un talent nativ în alchimie care depășea orice barieră.
Privindu-l cum stătea acolo, mândru și posesiv, toate scuturile ei de mândrie s-au prăbușit definitiv. Nu a mai contat că el era un monstru în ochii lumii, nu a mai contat pericolul. Rosalie a făcut un pas în față și s-a cuibărit direct în brațele lui, lipindu-și fruntea de pieptul lui cald, lăsându-se complet învăluită de mantia lui neagră și sigură.
În tăcerea serii care s-a așternut peste laborator, simțind bătăile puternice ale inimii lui, Rosalie și-a folosit vocea proaspăt recăpătată pentru prima dată în mod liber. Își ridică ușor privirea și îi șopti, cu o intensitate reținută, dar profundă:
— Te iubesc, Richard...
Cuvintele acelea, rostite fără nicio constrângere magică, ci din simpla ei alegere, au plutit în aerul greu al temnițelor. Richard înlemni pentru o fracțiune de secundă, strânsoarea lui în jurul taliei ei devenind aproape dureroasă din cauza intensității sentimentelor care îl inundaseră. Își îngropă chipul în părul ei, respirându-i parfumul de flori de câmp, realizând că acum, când ea era complet liberă să plece, alesese să rămână în brațele lui.

[Christine Fournier]

Capitolul 17: O Noapte fără Măști
Richard simțea cum cuvintele ei îi pătrund adânc în piept, topind straturile de gheață pe care și le construise de-a lungul anilor. În sinea lui, realiza cu o claritate izbitoare că o iubește. O iubea cu o intensitate care îl speria, dar mândria lui de lider și secretele întunecate pe care le purta îl împiedicau să recunoască acest lucru cu voce tare. Nu putea să rostească acele cuvinte, însă nu mai era nevoie. O liniște profundă, pe care nu o mai simțise niciodată, îl copleși în momentul în care o simți pe Rosalie strânsă în brațele lui.
Cu el, ea era în deplină siguranță. Richard își încleștă ușor degetele în jurul taliei ei, jurându-și în gând că niciun Devorator din lume nu se va atinge de ea. Nici măcar Lordul Întunecat nu ar fi putut să o smulgă din colivia de aur pe care el i-o construise în acele temnițe. Ea era a lui, iar el era gata să devină un monstru și mai mare pentru a o proteja.
El se aplecă ușor și îi șopti la ureche, cu o voce joasă și neobișnuit de caldă:
— Rămâi cu mine în această noapte, Rosalie...
Fata ridică privirea spre el și, fără nicio ezitare, dădu aprobator din cap.
A fost prima seară cu adevărat liniștită pentru amândoi de când începuse anul școlar. În spatele ușilor închise ale laboratorului său privat, lumea exterioară și războiul sângeros încetaseră să mai existe. În acele ore magice, ea nu mai era eleva de anul șapte de la Astropufi, iar el nu mai era profesorul rigid sau Devoratorul nemilos. Au lăsat deoparte toate rolurile. Au râs în penumbra camerei, au jucat șah vrăjitoresc pe o masă mică de lemn și au luat împreună cina, Richard aducând mâncare direct de la bucătăriile spiridușilor prin magie.
Dante era atât de diferit față de orele de Poțiuni. Lipsit de asprimea lui obișnuită, era atent, ironic într-un mod jucăuș și surprinzător de blând. Rosalie era extrem de fericită, iar râsul ei curat umplea încăperea, alungând toate umbrele. Privind-o, Richard conștientiză pentru prima dată cât de mult îi place să o vadă cum râde, cum ochii ei sclipitori se luminează și cum obrajii îi recapătă acea culoare vie pe care el încercase să o stingă.
Mai târziu, în timp ce flăcările din șemineu aruncau reflexii leneșe pe pereți, Rosalie se cuibări mai bine lângă el și îl întrebă, cu o curiozitate discretă, despre familia lui.
Richard înlemni pentru o secundă, iar o umbră de ezitare îi întunecă ochii albaștri. Își roti bagheta între degete, privind spre foc, înainte de a-și aduna gândurile.
— Este o familie veche, Rosalie... originară din Germania, rosti el în cele din urmă, cu o voce gravă, plină de ecoul trecutului. O viță de vrăjitori de sânge pur care se întinde pe multe generații. Dorința de a păstra această linie intactă, neatinsă de lumea înconjurătoare, a fost mereu o moștenire sacră pentru noi. Am fost crescut în spiritul acestei mândrii sângeroase, o datorie pe care nu am putut-o ignora niciodată.
Se întoarse spre ea, fixând-o cu privirea, realizând că acum, împărtășindu-i acest adevăr despre originile lui pure, o aducea și mai adânc în universul lui secret.
Rosalie îl ascultă în tăcere, privind cum flăcările din șemineu îi conturau profilul ascuțit. Fiind și ea provenită dintr'o familie veche de vrăjitori cu sânge pur — linia de Villeneuve având rădăcini adânci în istoria magică a Franței —, știa exact ce înseamnă pentru unii vrăjitori acea obsesie de a păstra intactă puritatea liniei genealogice. Înțelegea mândria, dar și presiunea uriașă care apăsa pe umerii unui moștenitor.Cu toate acestea, privind spre degetele lui lungi care îi mângâiau subtil părul, Rosalie nu se putu abține să nu pună întrebarea care o măcina cel mai mult, acum că poția de legare a limbii dispăruse.
— Înțeleg moștenirea, Richard... — șopti ea, ridicându-și privirea direct în ochii lui albaștri. Dar de ce ai devenit devorator? O minte ca a ta... de ce ai ales să porți acel semn și să te pui în slujba noului Lord Întunecat?
Richard înlemni, iar mângâierea lui se opri pentru o fracțiune de secundă. O tensiune rece, mult prea familiară, amenință să distrugă liniștea pe care o construiseră cu atâta greutate în acea seară. În mintea lui de strateg, semnalele de alarmă se aprinseră instantaneu. Trebuia să ocolească răspunsul complet. Ceea ce i-a spus în continuare nu a fost o minciună, ci pur și simplu o jumătate de adevăr, menit să nu îi dea absolut nimic de bănuit — nici faptul că el era liderul suprem al Devoratorilor, și cu atât mai puțin secretul cel mai bine păzit al noului regim: acela că Lordul Întunecat era chiar fratele lui mai mare, transformat în vampir cu câțiva ani în urmă.
Richard își recăpătă rapid masca impenetrabilă, deși ochii lui rămaseră tulburați în penumbră. Își întoarse privirea spre flăcări, încercând să pară detașat.
— Lumea din afara acestor ziduri nu este atât de simplă, Rosalie, rosti el, alegându-și cuvintele cu o precauție extremă. Uneori, nu tu alegi tabăra, ci circumstanțele și alianțele vechi de familie o fac pentru tine. Când ești crescut în rândul aristocrației magice, ești atras în vârtej înainte de a realiza. Noul Lord... promite o ordine pe care mulți din clasa noastră o consideră necesară. Am crezut că magia mea își va găsi adevărata valoare acolo.
Rosalie îl privi lung, simțind că în spatele acelor cuvinte evazive se ascunde o greutate mult mai profundă și mai periculoasă. Totuși, din respect pentru el și pentru fragilitatea momentului lor, decise să nu insiste. Trăgea aer în piept, își potrivi mai bine capul pe umărul lui și încercă să schimbe direcția discuției, oferindu-i un zâmbet cald.
— Bine... dar acum este rândul tău, spuse ea, dându-l ușor de gol cu degetul pe piept. Întreabă-mă și tu ceva despre familia mea. Doar nu o să vorbim doar despre Germania.Dante izbucni într'un râs scurt, jos și plin de o ironie jucăușă care o făcu pe Rosalie să ridice o sprânceană.
— Să te întreb despre familia ta? — spuse el, privind-o de sus cu o satisfacție întunecată în ochi. Nu te oftica, Rosalie, dar știu deja totul despre tine. Încă de la început, de când ai început să îmi atragi atenția în temnițe, am făcut cercetări amănunțite despre linia Villeneuve.
El se opri pentru o secundă, iar privirea lui deveni brusc extrem de profundă. Prin ironia absolută a sorții, acele cercetări îi dezvăluiseră un detaliu tulburător, pe care îl păstra doar pentru el. Descoperise că sora mai mare a Rosaliei, o fostă studentă de la Ravenclaw, fusese recrutată chiar de el în rândurile lor. Era una dintre cele mai capabile și nemiloase recrute ale sale, o Devoratoare de excepție care executa ordinele cu o precizie sângeroasă. Însă, privind-o pe Rosalie cu inocența ei curată de Astropuf, Richard își dădu seama că ea probabil nu știa absolut nimic despre viața dublă a surorii ei. Iar acela nu era secretul lui ca să îl dezvăluie acum, stricând liniștea acestei nopți.
— Știu de unde provii, știu ce istorii poartă numele tău, continuă el, acoperindu-și gândurile și strângând-o mai tare în brațe. Așa că nu mai avem ce să descoperim acolo. În această cameră, singurul lucru care contează este ceea ce se află aici. Cu mine.

[Christine Fournier]

Capitolul 18: Sincronizarea Întunericului
Departe de zidurile sigure de la Hogwarts, în inima Angliei, se înălța un conac străvechi, învăluit într-o ceață deasă și apărat de vrăji de disimulare atât de puternice încât nicio bufniță a Ministerului nu-i putea găsi locația. În marea sală de consiliu a conacului, atmosfera era înghețată, luminată doar de flăcările unui șemineu uriaș de piatră și de lumina slabă a lunii care trecea prin ferestrele înalte.
În capul mesei masive de stejar, așezat pe un jilț ce semăna cu un tron, stătea el: Lordul Întunecat. Înalt, cu o prezență dominatoare și o paliditate supranaturală, chipul lui purta trăsăturile reci și nemuritoare ale unui vampir transformat cu ani în urmă. Privirea lui, sângerie și hipnotică, tăia penumbra, impunând o liniște de mormânt. Era Liderul Suprem.
La dreapta lui, stătea Dante. Îmbrăcat în hainele lui negre de călătorie, cu masca de argint așezată pe masă în fața lui, el își asuma rolul de lider operativ al Devoratorilor. Nu mai era profesorul tânăr de la Hogwarts; era creierul militar al acestei mișcări, cel care transforma viziunea Lordului în strategii sângeroase.
În jurul mesei lungi, zeci de Devoratori stăteau cu capetele plecate, într'o supunere totală. Printre ei se aflau câțiva dintre elevii de anul șapte de la Hogwarts, în special de la Viperini — aceiași care în curtea școlii o batjocoreau pe Rosalie, iar acum tremurau de frică și devotament în fața adevăratului lor comandant. Tot acolo, pe un loc de cinste, stătea și sora mai mare a Rosaliei. O fostă studentă de la Ravenclaw, cu o privire tăioasă și inteligentă, ea devenise o piesă de bază în planurile lui Dante.
Dante se ridică în picioare, iar mantia lui grea mătura podeaua de piatră, atrăgând toate privirile din sală.
— My Lord, începu Dante, iar vocea lui joasă și calculată umplu camera, pentru asedierea Hogwarts-ului totul este pregătit. Am securizat intrările secrete, am slăbit apărările din interior și am poziționat oamenii în puncte cheie. Când hotărâți dumneavoastră, școala poate fi asediată și cucerită.
O șoaptă de entuziasm trecu printre tinerii Viperini, dar o singură mișcare a mâinii lui Dante îi făcu să amuțească instantaneu. Privirea lui se mută spre sora Rosaliei.
Inițial, conform strategiei sale reci de dinainte de Crăciun, Dante plănuise să o trimită pe sora Rosaliei într-o misiune extrem de periculoasă în adâncurile Ministerului. Era o acțiune de infiltrare directă în biroul Șefului Aurorilor, un plan unde riscul de a fi descoperită și capturată era uriaș. Înainte, lui Dante nu i-ar fi păsat; o considerat doar un pion util care trebuia sacrificat pentru cauza comună.
Însă acum, privind-o în penumbra sălii, chipul Rosaliei îi invadă mintea. Își aminti de noaptea petrecută împreună în laborator, de felul în care ea se cuibărise în brațele lui și de faptul că acum erau în tratative, construind o legătură reală bazată pe iubire și încredere. Gândul că sora ei ar putea păți ceva grav, sau chiar să moară la ordinul lui direct, îi provocă o strângere rece în piept. Dacă Rosalie ar fi aflat vreodată că el i-a semnat condamnarea la moarte surorii ei, ar fi riscat să o piardă pentru totdeauna. Iar asta era ceva ce liderul Devoratorilor nu putea să permită.
Modificându-și planul în fracțiuni de secundă, Dante își mută ochii de pe ea și continuă pe un ton ferm, protejând-o fără ca cineva din sală să bănuiască motivul:
— Asediul școlii nu poate avea loc izolat. Pentru ca victoria să fie totală, trebuie să acaparăm și Ministerul Magiei în exact aceeași zi. Iar datorită muncii ei din interiorul Ministerului... — el făcu un semn discret spre sora Rosaliei, menținând-o pe o poziție sigură de supraveghere — suntem la curent cu fiecare mișcare a Aurorilor și cu fiecare modificare a rețelei de Securitate. Rolul ei acolo este crucial ca spion, oferindu-ne informații de la distanță. Ea ne va deschide porțile din interior când va veni momentul, dar nu vom forța nicio acțiune prematură.
Sora Rosaliei înclină capul cu mândrie, mulțumită că Dante îi cruța momentan prezența de la acțiuni directe în prima linie, fără să știe că bărbatul din fața ei o făcea doar pentru a-și salva propriul secret din temnițele de la Hogwarts.
— Planul nostru se bazează pe o precizie chirurgicală, explică Dante, desfășurând o hartă magică pe masă. Cele două atacuri trebuie să fie sincronizate perfect. Când ambele obiective vor fi complet pregătite și vulnerabile, atunci vom acționa concomitent.
Lordul Întunecat își mișcă încet degetele lungi pe brațul jilțului, iar un zâmbet sinistru, care îi lăsa la vedere colții ascuțiți, îi apăru pe buze.
— Ai lucrat excelent, frate, rosti Lordul Întunecat cu o voce sibilică și gravă, un secret pe care restul Devoratorilor din sală nu îl cunoșteau. Sincronizarea este cheia. Întoarce-te la Hogwarts și așteaptă semnalul meu.
Dante își înclină capul, își luă masca de argint de pe masă și părăsi conacul. În mintea lui, însă, ușurarea că își protejase indirect iubirea se împletea cu o tensiune uriașă. Când războiul avea să înceapă, va trebui să joace cel mai periculos joc dublu din istorie pentru a o menține pe Rosalie în siguranță.

[Christine Fournier]

Capitolul 19: Ritmuri Înghețate pe Potecă
Într-o dimineață, atmosfera din Marea Sală era la fel de zgomotoasă ca de obicei, dar la masa Astropufilor tensiunea a crescut când Ethan Davies a apărut din nou în dreptul băncii Rosaliei. Încă derutat de tot ce se întâmplase în noaptea balului, băiatul de la Ravenclaw încerca din răsputeri să o abordeze din nou, sperând să reia legătura de unde credea el că rămăsese. Rosalie însă nu a lăsat loc de interpretări. Îl refuză politicos, privindu-l cu o calmă fermitate.
— Îți mulțumesc, Ethan, dar nu sunt interesată de o relație cu băieții în acest moment, îi spuse ea, așezându-și ceștile pe masă. Vreau să mă concentrez exclusiv pe școală și pe examenele finale.
Ethan a dat din cap dezamăgit și s-a retras spre masa lui. Imediat după ce a terminat discuția, Rosalie și-a aruncat instinctiv privirea spre masa profesorilor. Richard era acolo. Stătea drept, cu cana de ceai în mână, și se uita fix la ea. Ochii lui albaștri, deși impenetrabili pentru ceilalți, purtau o licărire de satisfacție întunecată; auzise fiecare cuvânt și apreciase modul în care ea îl îndepărtase pe băiatul de la Ravenclaw.

---

În altă dimineață, zăpada începuse să se topeasca pe pajiștea de la Hogwarts. Rosalie și-a început rutina, alergând prin aerul tăios al dimineții pentru a-și limpezi gândurile măcinate de secretele din minister și de iubirea ei ascunsă. În timp ce menținea ritmul pe poteca ce mărginea Pădurea Interzisă, a auzit brusc pași în spatele ei. Cineva ținea pasul cu ea, alergând chiar în stânga sa.
Crezând că este Ethan care insista prostește în ciuda refuzului din Marea Sală, Rosalie s-a oprit brusc, cu pieptul ridicându-se sacadat, pregătită să îl înfrunte cu toată furia și să îi pună capăt îndrăznelii.
Însă cuvintele i-au pierit pe buze când s-a întors.
Nu era Ethan. În fața ei stătea Richard. Fata îl vedea pentru prima dată în viața ei îmbrăcat complet diferit față de hainele lui de zi cu zi: purta pantaloni lejeri, sport, și un tricou larg, negru, care îi lăsa la vedere umerii lați și statura atletică, de obicei ascunsă sub robele grele de profesor. Din cauza vrăjii vechi de disimulare, Semnul Întunecat nu i se vedea pe antebrațul stâng dezgolit, pielea lui părând complet curată sub lumina palidă a dimineții. Cu toate acestea, privirea lui a rămas la fel de rece, calculată și intensă, privirea liderului care nu accepta să piardă controlul asupra a ceea ce îi aparținea.
S-a oprit la doar doi pași de ea, cu respirația transformându-se în aburi subțiri în aerul înghețat, fixând-o cu acei ochi albaștri care o controlau complet.
— Ai spus că vrei să te concentrezi pe școală, domnișoară de Villeneuve, rosti el, iar vocea lui joasă și catifelată a spart liniștea potecii pustii. Să înțeleg că alergarea de dimineață face parte din programa ta avansată de studiu?
Rosalie își lăsă capul ușor pe o parte, privind-o pentru prima dată de sus până jos pe silueta atletică din fața ei. Îmbrăcat în acel tricou larg și pantaloni lejeri, Richard părea un tânăr de vârsta ei, o imagine care îi tăia răsuflarea și o făcea să uite pentru o secundă de mantia neagră și de asprimea din temnițe. Un zâmbet plin de îndrăzneală îi înflori pe buze, iar ochii ei sclipitori îl fixară cu ironie. Era început de primăvară, iar aerul încă purta mirosul iernii care se topea, lăsând pământul reavăn să respire sub primele raze călduțe.
— Nu cumva ați greșit garderoba, domnule profesor? — îl ironiză ea, ridicându-se ușor pe vârfuri în timp ce își potrivea hainele lejere. Și, mai ales, nu vă este frică că o să vă vadă cineva de la ferestrele castelului alergând alături de o elevă? Vă riscați reputația de teroare a școlii.
Richard schiță un zâmbet abia vizibil, un reflex scurt de satisfacție în fața curajului ei. Făcu un pas mai aproape, iar aerul curat al primăverii timpurii se umplu de respirația lor caldă.
— Ar trebui să ai mai multă încredere în abilitățile mele, Rosalie, rosti el, iar vocea lui coborî într-un registru jos și catifelat. Am folosit o vrăjă puternică de confuzie asupra acestei zone înainte de a coborî. Oricine s-ar uita în acest moment spre noi de la ferestrele turnurilor nu va înțelege că sunt eu lângă tine. Va vedea doar un elev oarecare de anul șapte, care îți ține companie.
Rosalie izbucni într-un râs curat și uimit, sunetul ei vesel spărgând perfect liniștea dimineții. Îl privi cu o admirație nedeghizată, amuzată de geniul lui strategic.
— Iar eu care credeam că sunteți doar profesor de Poțiuni, nu de Farmece, Richard... — îi zise ea, dându-i subtil de înțeles că o uimea din nou.
— Una nu o anulează pe cealaltă, de Villeneuve, reteză el cuvintele pe un ton jucăuș, dar autoritar. Acum, mișcă-te. Ai rămas în urmă.
Fără un alt cuvânt, Richard porni din nou în alergare, iar Rosalie își potrivi imediat pasul cu al lui. Au continuat să alerge împreună pe poteca proaspăt dezghețată, umăr la umăr, într-o tăcere plină de complicitate. Sub efectul vrăjii lui de confuzie, lumea exterioară fusese din nou blocată dincolo de realitatea lor. Ritmul pașilor lor pe pământul moale de primăvară era singurul sunet care conta, o legătură mută prin care își consumau toată energia și dorința de a fi aproape.
Au au alergat așa până când poteca a cotit adânc spre un loc mult mai retras, o mică deschizătură mascată de sălcii bătrâne care începeau să înmugurească și stânci pline de mușchi, chiar la granița cu Pădurea Interzisă.
În secunda în care au intrat în acea zonă ferită de orice privire, Richard a acționat cu rapiditatea lui fulgerătoare. O prinse ferm de talie și o trase după el în umbra deasă a stâncilor, ascunzând-o complet de restul lumii. O lipi cu spatele de piatra rece, iar corpul lui cald și masiv o acoperi instantaneu, blocând-o în spațiul dintre el și stâncă.
Nu i-a lăsat timp să respire sau să spună vreo vorbă. Richard își îngropă degetele în părul ei prins neglijent și o sărută cu o pasiune sălbatică, flămândă, nerespectând nicio barieră. În acea nișă naturală, sub cerul blând al noului anotimp, sărutul lui deveni o dovadă clară a posesivității care îl măcina. O săruta adânc, demonstrându-i prin fiecare strânsoare a brațelor lui că, în ciuda tuturor măștilor și a jocurilor de confuzie, ea îi aparținea în totalitate lui.
Richard se desprinse încet din buzele ei, însă nu mări distanța. Rămase acolo, cu fruntea lipită de a ei, respirând sacadat în aerul curat de primăvară. Degetele lui mari îi mângâiau ușor obrajii rumeniți, iar ochii lui albaștri o fixau cu o intensitate care părea să îi devoreze fiecare trăsătură. În acel colț retras, ascunși printre stânci și sălcii înmugurite, lumea exterioară redevenise o simplă iluzie.
Rosalie își ridică mâinile și i le așeză pe piept, simțind bătăile puternice ale inimii lui sub tricoul negru. Privi direct în ochii lui, profitând de liniștea acestui moment de maximă intimitate pentru a deschide un subiect care o măcina.
— Richard... — șopti ea, iar vocea ei liberă purta o nuanță de caldă seriozitate. — Vreau să plec acasă în vacanța de primăvară.
Simți cum corpul lui se tensionează instantaneu sub palmele ei, iar maxilarul i se încleștă ușor. Știa că gândul de a o lăsa să plece dincolo de zidurile castelului, departe de monitorizarea lui strictă, îi trezea toate instinctele posesive și de lider protector. Rosalie însă îi mângâie ușor pieptul, încercând să îi alunge temerile, și continuă cu o fermitate plină de devotament:
— Secretul tău este în deplină siguranță cu mine. Ai încredere. A încetat de mult să mai fie doar secretul tău, Richard... a devenit secretul nostru. Și îl voi păzi cu prețul vieții mele, oriunde m-aș afla.
Cuvintele ei, rostite cu atâta maturitate și iubire nedeghizată, loviră direct în scuturile tactice ale lui Richard. În mintea lui, asediul sincronizat asupra Hogwarts-ului și a Ministerului Magiei era deja planificat în cele mai mici detalii. Știa că sora ei mai mare lucra în interiorul Ministerului și că el însuși amânase o misiune sinucigașă pentru aceasta doar pentru a nu o pierde pe Rosalie. Gândul că ea se întorcea acum în lumea exterioară, unde uneltirile fratelui său — Lordul Întunecat — și ale Devoratorilor se strângeau ca un laț, îl înnebunea.
Totuși, mărturisirea ei că adevărul lui devenise „secretul lor” îi aduse o liniște profundă, aproape dureroasă. O strânse din nou în brațe, cu o intensitate disperată, îngropându-și chipul în părul ei moale.
— Ai grijă ce îți asumi, de Villeneuve, îi șopti el la ureche, iar vocea lui fu un mârâit jos, încărcat de o pasiune aspră. Acest secret ne leagă mai strâns decât orice jurământ. Îți dau permisiunea să pleci, dar să nu uiți nicio secundă cui îi aparții sub acest cer de primăvară. Te întorci la mine intactă, ai înțeles? Războiul nu va avea milă de noi dacă faci un singur pas greșit în afara acestei școli. Uite aici - zise el și îi întinse un colier de argint - dacă ai nevoie de mine în orice circumstanțe, îl iei în palmă și îmi spui numele, voi veni acolo.
Rosalie zâmbi în pieptul lui, strângându-l la rândul ei cu putere, gata să înfrunte orice umbră pentru a se întoarce în brațele monstrului pe care alesese să îl iubească.