Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 20: Umbre la Masa de Familie
Reședința familiei de Villeneuve din Anglia era inundată de lumina blândă a primăverii, însă în interiorul ei plutea o răceală pe care Rosalie nu o mai simțise până atunci. Întoarcerea acasă pentru vacanță ar fi trebuit să fie un refugiu, un moment de respiro departe de zidurile de piatră de la Hogwarts și de atmosfera apasătoare a temnițelor. Însă realitatea din afara școlii devenea pe zi ce trece tot mai tulbure.
În timpul unei cine formale în marea sufragerie a reședinței englezești, argintăria strălucea sub candelabrele de cristal, iar discuțiile curgeau leneș. Totul părea normal, până când sora ei mai mare, Charlotte, fosta studentă de la Ravenclaw care lucra acum în interiorul Ministerului Magiei, schimbă brusc cursul conversației.
— Ministerul este blocat în vechi proceduri birocratice, spuse Charlotte, tăind tacticos o bucată de friptură, cu o calmă siguranță în glas. Lucrurile s-ar mișca mult mai eficient dacă nu am mai pierde atâta timp cu reglementările stricte... și dacă am curăța structurile de cei care nu înțeleg cu adevărat tradițiile noastre. Sincer, ar fi mult mai bine în Minister fără cei cu sânge-mâl. Ei nu au nicio legătură cu magia noastră străveche.
Rosalie încremeni cu paharul de cristal la jumătatea drumului spre buze. O privi pe Charlotte, observând o sclipire rece și tăioasă în ochii ei, o rigiditate care nu îi aparținea surorii pe care o știa.
— Iar zvonurile despre rebeliune sunt complet exagerate de presă, continuă Charlotte, schițând un zâmbet discret și ridicând din umeri. Devoratorii Morții nu sunt atât de cruzi și de răi pe cât îi crede toată lumea. Ei vor doar o ordine firească. Vor să ne protejeze moștenirea de sânge pur de degradare.
Cuvintele surorii ei au căzut ca niște blocuri de gheață în mintea Rosaliei. O suspiciune bruscă, neagră și violentă i s-a declanșat în piept. Își aminti instantaneu de noaptea din laboratorul lui Richard, când el îi arătase Semnul Întunecat de pe braț și îi vorbise despre familiile vechi care sunt atrase în vârtejul războiului înainte de a realiza. Să fie oare posibil ca și Charlotte...?
Rosalie își coborî privirea spre farfurie, simțind cum inima îi zvâgnea nebunește în gât. Încercă să își calmeze gândurile, respirând adânc. „Nu... nu se poate. Poate sunt eu prea paranoică”, își spuse ea în sinea ei, încercând cu disperare să își găsească o scuză rațională. „Trăiesc de atâtea luni ascunzând secretul lui Richard, sunt înconjurată de secrete la Hogwarts... am început să văd Devoratori peste tot, chiar și în propria mea familie.”
Se convinse că obsesia lui Charlotte pentru puritatea sângelui era doar o urmare a educației stricte primite de la părinți și a mândriei specifice aristocrației magice din Anglia. Nici prin gând nu-i trecea că sora ei era deja o Devoratoare de excepție, recrutată chiar de bărbatul pe care îl iubea, și că în acel moment Charlotte lucra la sincronizarea unui asediu sângeros care avea să distrugă lumea magică. Rosalie își ridică din nou bărbia și îi zâmbi sec surorii sale, hotărâtă să își îngroape bănuielile, fără să știe cât de aproape fusese de adevărul absolut.
După terminarea cinei, atmosfera grea din reședință o împinse pe Rosalie să caute refugiu în biblioteca familiei. Penumbra încăperii, mirosul de cărți vechi și fotoliile masive de piele îi aminteau vag de Secțiunea Interzisă de la Hogwarts, oferindu-i un strop de confort. Încerca să citească un tom de alchimie, însă rândurile i se amestecau în fața ochilor. Gândurile ei zburau neîncetat la Richard și la cuvintele tulburătoare ale surorii sale.
Liniștea a fost spartă de foșnetul unei rochii de mătase. Rosalie ridică privirea și o văzu pe Charlotte pășind elegant printre rafturi, cu o cană de ceai în mână. Sora ei mai mare o privi lung, cu acea agerime specifică foștilor studenți de la Ravenclaw, și se așeză pe fotoliul de vizavi, fixându-se cu o curiozitate caldă, dar pătrunzătoare.
În lumea exterioară, nimeni din Minister nu îl bănuia pe Richard; era mult prea tânăr pentru ca cineva să creadă că are vreo legătură cu magia neagră. Însă Charlotte știa perfect cine este el cu adevărat. Știa că este marele lider al Devoratorilor, cel care îi dădea ordinele din umbră, și era pur și simplu curioasă să afle cum se purta temutul lor comandant în rolul de simplu profesor de școală. Cu toate acestea, Charlotte ținea enorm la Rosalie. Pentru ea, sora ei mai mică era mult prea inocentă, prea pură și prea slabă pentru a putea suporta greutatea realității sângeroase din afara zidurilor, așa că își promisese să o protejeze, ținând-o departe de adevărul cel întunecat.
— Ai fost extrem de tăcută la masă, Rosalie, începu Charlotte, pe un ton blând, dar studiat. De când te-ai întors de la Hogwarts pentru vacanță, parca ești cu gândul în altă parte. Zi-mi, cum mai este atmosfera pe acolo? Am auzit câte ceva despre noul vostru profesor de Poțiuni, Dante. Se zvonește că este extrem de sever. Tu ce crezi despre el, Rosalie? Cum se poartă la ore?
Întrebarea o luă prin surprindere pe Rosalie, dar își menținu chipul impasibil, strângând cartea în poale. Mintea ei sclipitoare rulă rapid strategii de apărare. Nu trebuia să lase să se vadă nicio urmă din legătura lor.
— Profesorul Dante? Este absolut îngrozitor, confirmă Rosalie imediat, pe un ton perfect plictisit și plin de o frustrare simulată excelent. Este un adevărat tiran în temnițe. Nu acceptă nicio greșeală, scade puncte din orice nimic și ne ține închiși pentru eseuri mediocre. Majoritatea elevilor îl evită pe cât posibil. Eu doar îmi văd de poțiunile mele și încerc să nu îi atrag atenția în niciun fel.
Charlotte sorbi tacticos din ceai, iar pe buze îi înflori un zâmbet discret, plin de o satisfacție ascunsă. Își imagina cu amuzament cum marele și necruțătorul lider al Devoratorilor își pierdea timpul punând la punct niște copii naivi de școală. În același timp, se simți ușurată; răspunsul Rosaliei îi confirma bănuiala că sora ei mai mică era complet străină de jocurile periculoase ale puterii. Era mai bine așa. Inocența ei de Astropuf o ținea în siguranță.
— Îngrozitor, spui? — repetă Charlotte, ridicându-se și mângâind-o complice, dar cu o afecțiune sinceră pe umăr. Ei bine, unii oameni trebuie să fie duri pentru a-și face meseria. Este mai bine să rămâi în banca ta și să nu îl superi, micuțo. Concentrează-te pe studiile tale.
Rămasă singură în întuneric, Rosalie lăsă cartea să cadă pe masă și răsuflă adânc, cu palmele tremurânde. Tocmai jucase cel mai riscant teatru din viața ei, confirmând masca de monstru a lui Richard în fața propriei sale surori. Charlotte o credea prea slabă pentru adevăr, fără să bănuiască o secundă că Rosalie împărtășea deja cel mai mare secret cu bărbatul care le conducea pe amândouă, dar din două unghiuri complet diferite.

[Christine Fournier]

Capitolul 21:Capcana din Ceainărie și Vraja Sângelui
Vacanța de primăvară se apropia de sfârșit, iar reședința din Anglia părea din ce în ce mai sufocantă pentru Rosalie, măcinată de secretele pe care trebuia să le ascundă de Charlotte. Pentru a evada din acea atmosferă apăsătoare, Rosalie a acceptat cu bucurie invitația prietenei sale celei mai bune, care venise să o viziteze. Au ieșit împreună la o plimbare lungă pe străzile pavate ale unei așezări vrăjitorești din apropiere. După câteva ore petrecute făcând cumpărături prin magazinele cu ingrediente și cărți rare, râzând și lăsând pentru un moment deoparte grijile războiului, cele două fete s-au retras într-o ceainărie cochetă și liniștită pentru a bea un ceai cald.
Stăteau la o masă retrasă, lângă fereastră, când s-a întâmplat ceva complet neașteptat. În timp ce povestea entuziasmată despre cursurile de la Hogwarts, Rosalie a simțit un fior ciudat trecându-i prin corp, o căldură bruscă ce i s-a urcat în obraji. Fără ca ea să își dea seama, sub influența emoțiilor și a magiei latente care se trezea în ea, șuvițele lungi de păr au început să își schimbe culoarea, trecând rapid de la nuanța lor naturală la un roz pal, sclipitor.
Prietena ei a înlemnit cu ceașca la gură, privind-o cu ochii mari de uimire.
— Rosalie... — a șoptit ea, punând repede cana jos și aplecându-se peste masă. Părul tău... își schimbă culoarea! Cred că ești un magmetamorf! Cum de nu mi-ai spus până acum? Este o abilitate extrem de rară!
Rosalie a dus panicată mâna la păr, realizând că transformarea fusese total involuntară. Nu apucă însă să își revină din uimire, pentru că în același local, ascunși sub glugi adânci la o masă din colț, se aflau doi Devoratori ai Morții aflați în patrulare. Ochii lur ageri au surprins imediat scena. S-au privit complice, iar sub măști le-au înflorit rânjete sinistre.
Lordul Întunecat le dăduse ordine clare și stricte întregului cerc de Devoratori: avea nevoie urgentă de un animag și de un magmetamorf pentru un ritual străvechi de magie neagră, menit să îi sporească puterile de vampir înainte de asediul sincronizat. Gândul că aveau în fața lor piesa lipsă din puzzle și că vor fi răsplătiți regește atât de liderul lor, Richard, cât și de Liderul Suprem, Lordul Întunecat, i-a încântat la maximum pe cei doi vrăjitori.
Au așteptat în tăcere ca fetele să plătească și să părăsească ceainăria. Le-au urmărit pe străduțele înguste, profitând de faptul că primăvara lăsa loc unei seri cețoase și pustii. Într-o fracțiune de secundă, înainte ca Rosalie sau prietena ei să poată ridica baghetele, Devoratorii au acționat. Le-au atacat din spate cu vrăji de amorțire non-verbale, le-au răpit și le-au strâns în pelerinele lor negre, dispărând într-un pocnet sec de apariție magice.
Când Rosalie și-a deschis ochii, capul îi zvâgnea de durere, iar aerul pe care îl respira era greu, înghețat și mirosea a pucioasă și a moarte. A realizat cu groază că se afla pe podeaua de piatră rece a mării săli de consiliu din conacul Devoratorilor — exact locul unde Richard și fratele lui plănuiau distrugerea lumii magice. Prietena ei zăcea inconștientă lângă ea.
Cei doi Devoratori care le răpiseră pășiră greoi în marea sală de consiliu, lăsându-și glugile negre să cadă pe umeri. Se opriră chiar în fața Rosaliei, privind-o de sus cu niște ochi plini de o cruzime lacomă. Unul dintre ei, un vrăjitor masiv cu fața brăzdată de cicatrice, își scoase bagheta și o îndreptă direct spre chipul ei palid.
— Fă din nou schimbarea! — îi porunci el, cu o voce răgușită care reverberă de pereții reci de piatră. — Fă-ți părul să își schimbe culoarea, acum! Trebuie să ne asigurăm că ești exact cine trebuie. Dacă îl chemăm pe Lider sau pe Lordul Întunecat și se dovedește că ai făcut doar niște simple vrăji de transfigurare, amândoi o încasăm de la ei. Și crede-mă, niciunul dintre noi nu vrea să simtă furia Liderului.
Rosalie se dădu înapoi pe podeaua de piatră, cu respirația tăiată și inima bătându-i în gât. Își strânse degetele, încercând cu disperare să își controleze magia latentă, să își forțeze corpul să reacționeze. Însă frica, durerea de cap și teroarea locului o blocau complet.
— Nu pot... — șopti ea, cu buzele tremurând. — Nu știu cum să o fac la comandă...
— Nu poți? O să te ajutăm noi să poți! — rânji cel de-al doilea Devorator.
— Crucio! — pufni primul, îndreptând bagheta spre ea.
Un val de durere cumplită, ca și cum sute de ace înroșite în foc i s-ar fi înfipt în carne, o puse pe Rosalie la pământ. Scoase un strigăt scurt, strângându-și pumnii pe piatra igrasioasă, dar tortura se opri după doar câteva secunde. Vrăjitorul își coborî bagheta, observând cu ciudă că părul ei rămăsese de un șaten complet nemișcat.
— Nu merge așa. E prea încăpățânată, sau poate chiar nu controlează transformarea, mormăi cel de-al doilea, mutându-și privirea sclipitoare spre fata care abia începea să își revină din starea de inconștiență, chiar lângă Rosalie. Poate este mai bine să o torturăm pe prietena ei. Să vedem cum reacționează când își vede amica urlând de durere.
— Nu! Nu o atingeți! — strigă Rosalie, cuprinsă de o panică sălbatică.
În timp ce Devoratorul se apleca amenințător spre prietena ei, Rosalie a dus instinctiv mâna la gât, vrând să apuce pandantivul ascuns sub gulerul hainelor — acel obiect pe care îl purta mereu și care reprezenta ultima ei speranță. Însă mișcarea ei disperată nu trecu neobservată.
— Ce ai acolo? — urlă vrăjitorul cel masiv.
Cu o mișcare brutală, o înșfăcă de haine și îi smulse pandantivul de la gât, rupând lanțul subțire. În aceeași secundă, celălalt Devorator trimise blestemul Torturii direct spre prietena ei. Sala de piatră a conacului fu inundată de țipetele sfâșietoare, pline de agonie, ale prietenei sale celei mai bune.
Sunetul acelor urlete, pierderea pandantivului și furia neagră care o copleși dădură naștere unei explozii magice fără precedent în interiorul Rosaliei. Simți cum o barieră se rupe în carnea ei, alimentată de disperarea pură. Sub privirile uimite ale celor doi bărbați, șuvițele de păr ale Rosaliei începură să se miște ca și cum ar fi avut viață proprie. Culoarea se schimbă într-o fracțiune de secundă, devenind de un roșu aprins, intens și violent ca sângele proaspăt vărsat, reflectând perfect starea ei de furie oarbă.
Cei doi Devoratori au scos un icnet de satisfacție pură, privindu-i părul de tăciune aprins.
— Este ea! Este magmetamorful! Lordul va fi extrem de mulțumit! — strigă cel cu cicatrice, cu ochii sclipind de lăcomie.
Fără să mai piardă o singură clipă, extrem de încântat că își va primi recompensa, se întoarse spre partenerul său și îi ordonă pe un ton plin de adrenalină:
— Cheamă-l pe Lider!
Celălalt vrăjitor își puse imediat vârful baghetei direct pe Semnul Întunecat de pe antebrațul stâng. Apăsă adânc în carnea tatuată, șoptind incantația care trimitea semnalul de urgență.
La kilometri distanță, în biroul lui de la Hogwarts, Richard simți cum brațul stâng îi ia foc într-o arsură violentă, anunțându-l că este chemat de urgență la conac de către oamenii săi. Nu avea nicio idee că la celălalt capăt al legăturii magice, pe podeaua plină de sânge, se afla chiar fata pe care jurase să o protejeze cu prețul vieții lui.

[Christine Fournier]

Capitolul 22: Refugiul Tăcerii și Ultimul Pact
Un pocnet sec de apariție magică răsună în marea sală de consiliu, iar aerul deveni dintr-o dată irespirabil. Richard păși în încăpere cu pași mari și repezi, dar, spre deosebire de adunările oficiale, de data aceasta intră fără masca de argint. Chipul lui, de o frumusețe palidă și ascuțită, era împietrit într-o expresie de o furie mută, iar ochii lui albaștri scanară instantaneu penumbra.
Cei doi Devoratori, cuprinși de un entuziasm slugarnic, se înghesuiră să se lăgărească pe lângă el. Se aplecară adânc, cu capetele plecate aproape de podea, tremurând de un respect servil în fața comandantului lor.
— My Lord, am capturat-o! Este un magmetamorf adevărat! Uitați-vă la părul ei! — se lăudă cel cu cicatrice, ridicând mâna în care strângea, ca pe un trofeu, lanțul subțire și pandantivul smuls.
Richard își coborî privirea spre obiectul din mâna vrăjitorului. Maxilarul i se încleștă instantaneu, iar o linie tensionată, violentă, îi apăru pe profilul feței. Recunoscu pandantivul într-o fracțiune de secundă. Ochii lui albaștri, acum reci ca două lame de gheață, se mutară direct spre silueta prăbușită pe podeaua de piatră.
Rosalie îl privea fix în tot acest timp, încă de când trecuse pragul. Cu părul ei transformat într-un roșu aprins ca sângele proaspăt, cu buzele tremurând și brațele strânse în jurul corpului, ea îi urmări fiecare mișcare. Îi fusese o groază cumplită de ceea ce avea să urmeze în acest bârlog al morții, însă acum, când îl vedea pe el — pe Richard, bărbatul pe care îl iubise în secret în temnițe —, nu simți nicio ușurare. În fața ei nu era protectorul din nopțile de primăvară, ci monstrul în carne și oase, liderul celor care tocmai o torturaseră pe ea și pe prietena ei.
Richard nu mai scoase o singură vorbă. În secunda următoare, cu o viteză supranaturală, își ridică bagheta de tisă. Două flash-uri de lumină verde, orbitoare, spintecară penumbra sălii cu un șuierat scurt și fatal. Cei doi Devoratori nici nu apucară să ridice privirile; trupurile lor se prăbușiră greoi pe piatra rece, cu ochii ficși, uciși pe loc de blestemul Avada Kedavra. Pandantivul scăpă din degetele moarte și se rostogoli pe podea.
Liniștea de mormânt se așternu din nou peste conac, întreruptă doar de suspinele stinse ale prietenei Rosaliei.
Richard își coborî bagheta și se repezi imediat spre ea. Îngenuncheă în noroiul și sângele de pe podea, nepăsător de hainele lui, și își întinse mâinile mari, tremurând subtil de o disperare posesivă pe care nu o mai putuse controla. Încercă să o atingă, să îi verifice rănile provocate de blestemul Crucio, să vadă dacă este întreagă.
Însă Rosalie nu se mișcă. Rămase complet rigidă sub degetele lui reci, trăgându-și subtil corpul înapoi. Își ridică ochii mari și îl privi direct în suflet cu aceeași privire împietrită, lipsită de orice căldură sau recunoștință. Acel ecran de gheață din ochii ei îi spunea, mai clar decât orice cuvânt, că prăpastia dintre secretele lui și inocența ei tocmai se adâncise definitiv în această sală a torturii.

Richard nu scoase nicio vorbă. Maxilarul lui rămase împietrit, în timp ce brațele lui mari și puternice o ridicară pe Rosalie de pe podeaua însângerată a conacului. Își flutură mantia neagră peste corpul ei fragil, izolând-o de restul încăperii, și părăsi acel loc sângeros într'un pocnet sec de apariție magică, lăsând-o pe prietena ei inconștientă în penumbra sălii de consiliu.
Când realitatea se stabiliză din nou, se aflau în casa lui protejată din Anglia — o locuință ascunsă sub vrăji de disimulare extrem de vechi, unde nimeni nu îi putea găsi. Richard o așeză cu o grijă infinită pe canapeaua moale de catifea. Fără să scoată un singur cuvânt, se duse la dulapul lui cu licori, aduse câteva sticluțe de cristal și, cu degete sigure, începu să îi toarne direct pe rănile lăsate de blestemul Crucio. Substanțele reci îi calmau carnea arsă, dar liniștea dintre ei era asfixiantă. Rosalie tăcea și ea, privind fix în gol, cu părul ei roșu ca sângele împrăștiat pe perne.
Brusc, parca trezindu-se dintr-un somn de plumb, Rosalie tresări violent. Panicată, își pironi ochii mari și obosiți în ai lui, prinzându-l de mână cu ultimele forțe.
— Richard... du-te și ia-o pe prietena mea! — îi zise ea, cu vocea tremurând de o groază profundă. — Nu o lăsa acolo, te rog! O vor omorî!
Richard își îndreptă spatele, iar privirea lui redeveni de gheață.
— Nu, reteză el cuvintele, pe un ton rece și tăios. Nu mă interesează ce se întâmplă cu ea.
În mintea lui de lider al Devoratorilor, nu exista loc pentru slăbiciuni colaterale; nu îl interesa nimeni altcineva sub acest cer, doar ea. Lumea putea să ardă în flăcări, atâta timp cât Rosalie era în siguranță în casa lui.
— Te rog! — insistă ea, strângându-i cămașa neagră, cu lacrimile gata să-i izbucnească din nou pe obraji. — O să fac orice... orice îmi ceri, Richard! Fac orice, dar ia-o de acolo!
Richard o privi lung, simțind cum cuvintele ei îi lovesc direct în piept. Realiză că acceptarea acestei rugăminți era singura cale prin care își mai putea ușura sentința în ochii ei, singurul mod de a nu-i distruge complet încrederea. Își eliberă încet mâna din strânsoarea ei și coborî vocea într-un registru jos, autoritar:
— Rămâi aici. Să nu îndrăznești să pleci de pe această canapea până nu mă întorc.
Rosalie dădu aprobator din cap, iar Richard dispăru într-un foșnet negru. Întors în marea sală a conacului, acționă cu o răceală chirurgicală. Cu doar o singură mișcare fluidă a baghetei de tisă, făcu să dispară cadavrele celor doi Devoratori, ștergând orice urmă de sânge sau luptă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi se aplecă spre prietena Rosaliei. Cu o formulă non-verbală și puternică de Obliviate, îi șterse complet memoria din acea seară, înlocuind-o cu amintirea unei plimbări obositoare. O luă în brațe, o transportă prin apariție direct la ușa casei ei din satul vrăjitoresc și o lăsă acolo, în siguranță.
Când Richard reveni în reședința lui protejată, o găsi pe Rosalie în exact aceeași poziție, nemișcată, strângându-și genunchii la piept. En secunda în care îl văzu trecând pragul, fata se ridică repede în picioare, deși picioarele îi tremurau de epuizare, și se repezi spre el, cu ochii arzând de întrebare.
— Prietena mea... este...? — abia putu ea să rostească.
— Esrte în regulă, Rosalie. Am rezolvat, răspunse el, prinzându-o de umeri pentru a o stabiliza.
La auzul acestor cuvinte, simțind că povara agoniei se ridicase, tensiunea uriașă din corpul Rosaliei se sparse. Epuizată fizic după tortura blestemului Crucio, măcinată emoțional de adevărul despre Richard și transformarea ei ca magmetamorf, își pierdu complet cunoștința, prăbușindu-se ca o flacără stinsă direct în brațele lui sigure. Richard o strânse la piept, ridicând-o din nou, hotărât să nu îi mai dea drumul niciodată.

[Christine Fournier]

Capitolul 23: Adevăruri care Frâng Sufletul
Când primele raze ale dimineții au străpuns ferestrele înalte ale dormitorului, Rosalie a deschis încet ochii. Capul nu îi mai zvâgnea, iar arsurile cumplite provocate de blestemul Crucio se estompaseră, lăsând în loc doar o amorțeală caldă. S-a ridicat încet în șezut, frecându-și ochii, iar apoi, printr'o mișcare lentă, și-a dat plapuma grea la o parte.
În secunda următoare a înlemnit, privindu-și corpul.
Nu mai purta ținuta de plimbare din ziua precedentă. Era îmbrăcată în pantalonii lui scurți, din bumbac negru, care îi alunecau pe șolduri, și în tricoul lui larg, același pe care îl purtase în dimineața alergării pe pajiște. Materialul îi cădea lejer peste umeri, mirosind intens a pucioasă, a lemn de tisă și a parfumul lui tăios. O realizare bruscă o lovi direct în piept, făcând-o să își simtă obrajii luând foc: el o schimbase în timp ce era inconștientă. Richard o văzuse dezgolită, atingându-i pielea pentru a-i curăța rănile și pentru a o îmbrăca în propriile lui haine.
A dus reflex mâna la păr și a observat că, odată cu liniștea somnului, nuanța de un roșu ca sângele dispăruse, șuvițele ei revenind la șatenul lor natural. Abilitatea ei de magmetamorf se potolise.
A ridicat încet privirea, scanând dormitorul mare și elegant, decorat în tonuri închise de verde și argintiu. Într-un colț al încăperii, așezat pe un scaun masiv de lemn, stătea Richard. Părea că nu se mișcase de acolo toată noaptea. Ținea o carte veche în mână, mimând lectura, însă în clipa în care Rosalie s-a mișcat în pat și a dat pătura la o parte, el și-a ridicat ochii.
Privirea lui albastră, intensă, ageră și complet trează, s-a atintit direct spre ea. Nu mai purta masca de argint, iar în ochii lui nu mai era cruzimea liderului din conac, ci o posesivitate mută, adâncă, care o țintuila pe loc. O studia lung, urmărind cum tricoul lui prea mare îi aluneca de pe un umăr, lăsându-i la vedere pielea palidă.
Richard a închis cartea încet, cu un sunet sec, și a lăsat-o pe noptieră, fără să își desprindă ochii de pe chipul ei îmbujorat.

O umbră de teamă involuntară îi strânse pieptul, împletinodesc strâns cu iubirea profundă pe care i-o purta. Rosalie trebuia să recunoască adevărul în fața ei înseși: în sinea ei, sperase din tot sufletul că, prin dragostea lor secretă, îl va putea întoarce cândva de la calea lui de Devorator. Sperase că îl va smulge din întuneric. Însă acum, privind resemnarea rece de pe chipul lui, o certitudine cumplită o lovi direct în inimă. Dacă el era liderul lor... atunci putea să își ia gândul de la asta. Un simplu soldat putea fi salvat, dar comandantul armatei întunericului aparținea deja în întregime abisului.
Trase adânc aer în piept, strângând materialul tricoului lui larg în pumni pentru a-și opri tremurul degetelor. Decise să nu mai fugă în spatele măștilor de politețe. Își adună tot curajul și îl înfruntă direct, privindu-l fix în ochii lui albaștri.
— Ești liderul lor? — întrebarea pluti în liniștea dormitorului, tăioasă și grea ca o condamnare.
Richard nu clipi. Nu încercă să disimuleze și nici nu schiță vreun gest de regret. Își menținu privirea atintită asupra ei, iar răspunsul lui veni pe o voce joasă, lipsită de orice ezitare:
— Da.
Rosalie simți cum o lacrimă caldă îi alunecă pe obraz, dar nu își trase privirea. Distanța uriașă dintre lumile lor devenise complet vizibilă, iar ea voia să vadă până unde mergea acest coșmar.
— Ce alte taine ar trebui să mai știu, Richard? — întrebă ea, cu o voce care abia dacă fu mai mult de un șooptit dureros. — Ce altceva mi-ai mai ascuns în timp ce mă țineai în brațe?
Richard lăsă cartea pe noptieră, iar sunetul sec păru să pună capăt oricărei iluzii. Se ridică în picioare, statura lui impunătoare proiectând o umbră lungă peste pat. O privi cu o posesivitate aspră, realizând că venise momentul să pună cărțile pe masă.
— Vrei adevărul întreg, Rosalie? — rosti el, pășind rar spre marginea patului. — Atunci ascultă bine. Sora ta, Charlotte... acea Ravenclaw pe care o crezi atât de dedicată legilor Ministerului, nu este o victimă a acestui război. Este una dintre cele mai capabile și nemiloase recrute ale mele. O Devoratoare de excepție, care lucrează chiar acum din interior pentru a pregăti calea.
Cuvintele lui căzură ca niște lovituri de ciocan peste mintea sclipitoare a Rosaliei, lăsând-o complet împietrită sub tricoul lui prea mare. Totul se legase. Discuția de la masă din reședința din Anglia, întrebările capcană din bibliotecă... sora ei era o piesă centrală în armata lui Richard, dar ea fusese complet oarbă în fața acestui lucru.
Rosalie simți cum tot aerul îi părăsește plămânii, lăsând-o pradă unei amețeli violente. Trase plapuma mai aproape de piept, iar materialul moale al tricoului lui Richard păru brusc o armură mult prea subțire în fața realității crude. În mintea ei sclipitoare, bucățile de puzzle din vacanța de primăvară începură să se rotească sălbatic, așezându-se la locul lor cu o precizie chirurgicală.
Nu mai putea să nege. Nu mai putea să se mintă că este doar paranoică.
— De aceea... de aceea vorbea așa la masă, începu ea să șoptească, cu o voce tremurândă, dar destul de clară pentru a tăia liniștea mormântală a dormitorului.
Își ridică ochii plini de lacrimi spre Richard, privindu-l nu doar cu durere, ci cu o realizare profundă, amăruie, pe care o mărturisea cu voce tare, lăsându-l să îi audă fiecare gând frânt.
— În reședința din Anglia... la cină... Charlotte spunea că Ministerul este blocat în proceduri. Spunea că ar fi mult mai bine fără cei cu sânge-mâl și că Devoratorii nu sunt atât de cruzi pe cât crede toată lumea. Iar eu... eu am crezut că este doar mândria ei aristocratică. Am crezut că exagerez eu...
Rosalie scoase un suspin sufocat, strângându-și genunchii la piept sub cearșafuri. Amintirea serii din bibliotecă o lovi acum direct în suflet, căpătând un sens complet nou și sinistru.
— Apoi m-a crezut prea naivă și prea slabă ca să înțeleg. Toată familia mea... sora mea... toți sunt cu tine.
Richard rămase nemișcat la marginea patului, privind-o în tăcere. În ochii lui albaștri nu era triumf, ci o admirație profundă amestecată cu o strângere ascuțită în piept. O asculta cum își demonta, bucată cu bucată, propria ignoranță, folosindu-și acea minte sclipitoare de Viperinită pe care el o venera în secret. Realiza cât de cumplit trebuia să fie pentru ea să descopere că întreaga ei lume fusese construită pe minciuni, dar era mulțumit că, în sfârșit, cărțile erau pe masă.
Făcu un pas înapoi, lăsând-o în spațiul ei, și își încrucișă brațele la piept, cu mantia neagră conturându-se ca o umbră protectoare în penumbră.
— Ea a vrut să te protejeze în felul ei, Rosalie, rosti el pe o voce joasă, catifelată, dar lipsită de menajamente. La fel cum am vrut și eu. Dar acum știi. Știi cine sunt eu și știi ce face ea din interiorul Ministerului. Distanța dintre lumile noastre s-a șters.

[Christine Fournier]

Capitolul 24: Sub Cămașa Nopții
Richard o privi lung, iar toată armura lui de strateg și lider rigid al Devoratorilor se prăbuși în fața lacrimilor ei. Văzând-o atât de vulnerabilă, strânsă în ghem sub plapumă și rătăcită în tricoul lui prea mare, nu mai putu să reziste distanței pe care o impusese. Făcu doi pași rapizi și se așeză pe marginea patului. Înainte ca ea să se poată retrage, o prinse ferm, dar cu o blândețe neașteptată, de talie și o trase direct spre el, învelind-o în brațele lui puternice.
Rosalie încercă să se opună, dar Richard o strânse și mai tare la piept, îngropându-și chipul în părul ei șaten. O mână îi alunecă pe sub pânza tricoului larg, mângâindu-i pielea caldă a spatelui într-un gest profund posesiv, menit să îi arate că, indiferent de monștrii care o înconjurau, brațele lui erau singurul ei refugiu sigur.
— Lasă-mă... — șopti ea în pieptul lui, dar vocea îi pieri în fața parfumului lui tăios de lemn de tisă și mentă.
— Nu te las, Rosalie, mormăi el direct la urechea ei, cu un glas jos și încărcat de o pasiune aspră. Nu te las să te distrugi singură din cauza acestui adevăr.
Apropierea lui fizică atât de intensă și mărturisirea despre Charlotte au declanșat însă o furtună de furie și dezamăgire în interiorul fetei. Își sprijini palmele de pieptul lui solid și, cu o forță alimentată de durere, îl împinse înapoi atât cât să îl poată privi direct în ochi. Lacrimile îi ardeau obrajii, iar ochii ei sclipitori de Astropuf scoteau scântei.
— Cum ai putut, Richard? — îl acuză ea, cu vocea tremurând de o revoltă aprigă. — Cum ai putut să îmi transformi sora într-o armă? Charlotte a fost la Ravenclaw, avea o minte strălucită, un viitor curat în Minister... iar tu ai venit ca o umbră și i-ai pus acel semn sângeros pe braț! Ai recrutat-o, ai transformat-o într-un soldat nemilos care uneltește din interior!
Se ridică ușor în genunchi pe saltea, înfruntându-l de la egal la egal, fără să se mai lase intimidată de statura lui.
— Iar pe mine... pe mine m-ai ținut în brațe în temnițe, m-ai sărutat pe coridoare și mi-ai spus că vrei să îmi protejezi inocența! În timp ce sora mea îți executa ordinele sângeroase afară! M-ai mințit prin omisiune în fiecare secundă. M-ai lăsat să cred că ești doar un profesor sever cu un secret periculos, când de fapt tu ești mintea sclipitoare din spatele tuturor atrocităților care ne distrug familiile! Te urăsc pentru ce ai făcut din noi, Richard... și mă urăsc pe mine pentru că, în ciuda a tot ce ești, nu mă pot opri din a te iubi.
Cuvintele ei, pline de o durere crudă și de o mărturisire atât de intensă, tăiară aerul dormitorului. Richard înlemni sub palmele ei, cu ochii albaștri fixați pe buzele ei tremurânde. Acuzațiile ei erau adevărate, dar faptul că ea recunoștea, printre lacrimi și furie, că îl iubește încă, îi trezi o dorință sălbatică de a o stăpâni și de a o păstra în umbra lui pentru totdeauna.
Richard nu a mai lăsat-o să rostească niciun alt reproș. Cuvintele ei, amestecul acela devastator de ură, durere și mărturisirea curată a iubirii pe care i-o purta, au spulberat ultima fărâmă de autocontrol a liderului Devoratorilor. Cu o mișcare fluidă și bruscă, o prinse de talie și o trânti înapoi pe pernele moi, acoperindu-i corpul fragil cu propria lui statură masivă.
— Crezi că eu am transformat-o? — îi șopti el direct în față, iar vocea lui fu un mârâit jos, aspru și încărcat de o pasiune sălbatică. — Charlotte a ales singură acea cale, Rosalie. Nimeni nu îi pune Semnul Întunecat cu forța unei minți sclipitoare de Ravenclaw. Ea a vrut putere, a vrut ordinul pe care eu i l-am oferit. Dar nu mă interesează ea. Nu mă interesează Ministerul sau restul lumii în acest moment.
Ochii lui albaștri ardeau ca două flăcări înghețate în penumbra dormitorului, țintuind-o pe loc. Își îngropă degetele mari în părul ei șaten, fixându-i capul pe perne, obligând-o să îi simtă toată forța posesivității sale.
— Ai spus că mă urăști, dar ai spus și că mă iubești. Iar asta te leagă de mine pentru totdeauna, de Villeneuve. Nu mai există cale de întoarcere spre neutralitatea ta confortabilă de Astropuf.
Fără nicio reținere, își coborî buzele peste ale ei într-un sărut devastator, flămând și profund, menit să îi șteargă orice tentativă de revoltă. O săruta cu o intensitate care îi tăia instantaneu răsuflarea, demonstrându-i prin fiecare atingere crudă și posesivă că ea îi aparținea în totalitate lui, indiferent de monștrii din jur. Își strecură mâinile reci pe sub pânza largă a tricoului ei, strângând-o la pieptul lui solid, în timp ce Rosalie se lăsa purtată de valul de foc, realizând că brațele liderului Devoratorilor erau singurul loc din întreaga lume unde își dorea cu adevărat să se piardă, chiar dacă acel loc însemna condamnarea ei la întuneric.
Când s-a desprins în sfârșit din buzele ei, lăsând-o amețită și cu respirația sacadată, Richard a privit-o lung, cu un triumf întunecat în ochi.
Richard se ridică de pe pat cu o mișcare calculată și își potrivi hainele, fără ca măcar o singură cută să îi trădeze gesturile anterioare. Toată căldura și intensitatea sălbatică de dinainte pieriră într-o fracțiune de secundă de pe chipul lui palid. Masca de gheață a liderului Devoratorilor se reinstală complet, lăsând trăsăturile ascuțite la fel de rigide și impenetrabile ca zidurile de piatră de la Hogwarts.
Își îndreptă spatele, privind-o de sus pe Rosalie, care rămăsese întinsă printre perne, cu respirația încă sacadată și înfășurată în tricoul lui prea mare. Ochii lui albaștri, acum reci ca două blocuri de gheață, o țintuiră fără nicio fărâmă de blândețe.
— Ăsta sunt eu, Rosalie, rosti el, iar vocea lui fu un mârâit jos, complet sec și distant. Acum îmi cunoști adevărata identitate. Te aștept jos la masă, iar după aceea... o să îți descopăr totul despre mine.
Se opri pentru o fracțiune de secundă, iar maxilarul i se încleștă violent. O umbră de posesivitate aspră, aproape disperată, îi întunecă privirea tăioasă în timp ce adăugă:
— Însă te avertizez... nu sunt deloc sigur dacă o să te pot lăsa să pleci de aici, în cazul în care nu vei mai dori să fii cu mine după ce afli tout.
Nu mai așteptă niciun răspuns. Se întoarse cu spatele și părăsi încăperea cu pași mari și hotărâți. Ușa se închise în urma lui cu un pocnet sec, lăsând-o pe Rosalie singură în penumbră, copleșită de amenințarea mută din cuvintele lui și de rapiditatea cu care el se putea transforma din bărbatul care o stăpânise într-un străin absolut.
Richard coborî treptele de piatră spre birou, unde — fără ca vreunul dintre ei să știe — o bufniță de la Charlotte se apropia deja de fereastră cu scrisoarea care avea să schimbe cursul întregului război.
Richard coborî treptele de piatră cu o rigiditate calculată, lăsând în urmă penumbra dormitorului și ecoul cuvintelor grele pe care i le aruncase Rosaliei. Intre în biroul său masiv, unde aerul mirosea a pergament vechi și a ceară arsă, și se îndreptă direct spre fereastra înaltă. O bufniță mare, cenușie, cu însemnele de recunoaștere ale mesagerilor secreți ai Ministerului, bătea deja cu ciocul în sticlă.
Deschise fereastra cu o mișcare scurtă de baghetă, luă tubul de piele strâns de piciorul pasării și o trimise înapoi în primăvara de afară. Recunoscu instantaneu scrisul tăios, caligrafic și impecabil al Charlottei. Era o scrisoare codificată, o metodă pe care fosta Ravenclaw o folosea doar în cazuri de urgență maximă pentru a comunica cu liderul ei fără a trezi suspiciunile Aurorilor. Nimănui din cercul lor nu îi păsa de dispariția celor doi Devoratori de rând pe care el îi executase în conac; în marea schemă a războiului, ei nu valorau nimic. Altele erau urgențele care o făceau pe Charlotte să riște un mesaj.
Richard desfășură pergamentul, iar degetele lui mari se strânseră pe margini pe măsură ce descifra rândurile.
„Lidere,” scria ea, „Am reușit să finalizez breșa în sistemul de securitate al Departamentului de Aplicare a Legii Magice. Săptămâna viitoare, rețeaua de pulbere de zvîr a Ministerului va fi complet deconectată pentru mentenanță timp de trei ore. Este fereastra perfectă. Dacă sincronizăm atacul atunci, Aurorii nu vor putea cere întăriri și nici nu vor putea folosi rețeaua pentru a se retrage. Lordul Întunecat a aprobat deja planul și cere ca tu să declanșezi asediul asupra Hogwarts-ului în exact aceleași trei ore. Totul este pregătit din partea mea pentru marea lovitură.”
Însă, în ultimul rând al scrisorii, scrisul Charlottei devenea ușor tremurat, trădând o fisură emoțională în masca ei de spion perfect:
„În plus, am o problemă personală. Sora mea mai mică, Rosalie, a dispărut misterios din reședința noastră din Anglia de o zi întreagă. Îți cer oficial permisiunea să îmi iau o zi liberă de la Minister pentru a o căuta pe sora mea, înainte de a declanșa atacul. Trebuie să mă asigur că este în siguranță.”
Richard lăsă pergamentul pe birou, iar maxilarul i se încleștă atât de tare încât o venă îi pulsă violent pe tâmplă. Capcana militară era pregătită cu o precizie chirurgicală, iar Charlotte își făcuse datoria de Devoratoare de excepție, fără să aibă cea mai mică idee că sora ei se afla chiar în dormitorul de sus, protejată în tricoul lui prea mare.
Asediul sincronizat asupra Hogwarts-ului și a Ministerului era acum bătut în cuie pentru săptămâna viitoare. Richard își strânse pumnul pe masă, privind spre tavan. Trebuia să joace cel mai periculos și sângeros joc dublu din viața lui: să îi refuze Charlottei permisiunea de a pleca în căutarea Rosaliei pentru a menține secretul, să organizeze un atac masiv, și în același timp să decidă cum o va pune pe Rosalie în fața acestui adevăr brutal jos, la masă.

[Christine Fournier]

Capitolul 25: Colivia de Aur
Richard stătea nemișcat, privind pergamentul Charlottei întins pe biroul masiv, când un ciocănit ușor și ezitant sparse liniștea mormântală a încăperii. Își îndreptă instinctiv spatele, reîmbrăcându-și masca rigidă.
— Intră, rosti el, pe un ton sec.
Ușa se deschise încet, iar în prag apăru Rosalie. Încă purta hainele lui lejere, pantalonii scurți și tricoul negru, mult prea larg, care îi aluneca ușor de pe un umăr și mirosea a el. În loc să fie speriată de amenințarea cu care el părăsise dormitorul, fata păși hotărâtă în birou. Merse direct spre el și, înainte ca Richard să poată reacționa, se cuibări direct în brațele lui, lipindu-și fruntea de pieptul lui solid.
Liderul Devoratorilor înlemni, luat complet prin surprindere. Inima îi zvâgni puternic sub cămașa neagră. Îi subestimase complet sentimentele; crezuse că adevărul brutal despre identitatea lui o va pune pe fugă sau o va îngheța într-o ură eternă, dar ea acceptase realitatea mai ușor decât ar fi sperat vreodată, mânată de o iubire mai puternică decât frica.
În acea secundă, pentru prima dată în fața unui subordonat sau a unui inamic, Richard se înmuie complet. Toată răceala calculată și gheața de pe chipul lui se topiră. Își trecu brațele puternice în jurul ei, ridicând-o parțial și strângând-o la piept cu o disperare posesivă, ca pe singurul lui refugiu curat din lume. Își îngropă chipul în părul ei moale, care revenise la șatenul natural, și șopti cu o voce joasă, vibrantă de o vulnerabilitate absolută:
— Te iubesc, Rosalie... Și voi face absolut orice este nevoie ca să am grijă de tine. Orice.
Degetele lui mari îi mângâiau spatele pe sub pânza tricoului, pecetluind un jurământ mut în penumbra biroului. Chiar acolo, pe masă, scrisoarea Charlottei cerea începerea unui război sincronizat care avea să distrugă lumea, iar sora ei o căuta disperată. Dar în brațele lui Richard, Rosalie devenise singura lege care conta. El era pregătit să calce peste cadavre, peste ordinele fratelui său și peste planurile întregii armate pentru a se asigura că ea va rămâne vie, intactă și doar a lui.
Richard o desprinse încet de la pieptul lui, deși degetele lui mari zăboviră o secundă în plus pe umerii ei, ca și cum i-ar fi fost greu să rupă atingerea. Cu o mișcare fermă și plină de o autoritate calmă, o puse să se așeze pe scaunul masiv de piele din fața biroului.
Ea rămase acolo, mică și fragilă în tricoul lui negru și larg, privindu-l cu o curiozitate curajoasă. Richard se întoarse, luă pergamentul Charlottei și, în loc să revină pe scaunul lui de lider, se așeză direct pe marginea biroului, chiar în fața ei, privind-o de sus. Ochii lui albaștri, deși redeveniți calzi după mărturisirea iubirii, purtau acum o seriozitate cruntă, de strateg care nu mai voia să ascundă nicio piesă din joc.
Fără să scoată un cuvânt, îi întinse pergamentul deschis, oferindu-i scrisoarea direct în mână.
— Citește, Rosalie, rosti el, iar vocea lui joasă și catifelată sparse tăcerea biroului.
Rosalie luă bucata de pergament cu degetele ușor tremurânde. Își coborî privirea și recunoscu instantaneu scrisul caligrafic, tăios și impecabil al Charlottei. Pe măsură ce ochii ei sclipitori de Astropuf parcurgeau rândurile secrete ale Ministerului, inima începu să îi bată nebunește în gât.
Citi despre breșa din sistemul de securitate, despre cele trei ore în care rețeaua de pulbere de zvîr avea să fie complet deconectată și despre asediul sincronizat pe care Richard trebuia să îl declanșeze asupra Hogwarts-ului în exact aceeași fereastră de timp. Însă, când ajunse la ultimul rând, cuvintele surorii ei o loviră direct în suflet: cererea disperată a Charlottei de a-și lua o zi liberă de la Minister pentru a o căuta pe ea, pe Rosalie, sora ei mai mică care dispăruse misterios.
Rosalie strânse pergamentul în pumn, simțind cum ochii i se umplu din nou de lacrimi. Realitatea războiului total o lovi mai dur decât orice blestem de tortura. Sora ei uneltea pentru distrugerea lumii magice, dar o căuta disperată din dragoste, în timp ce ea se afla chiar în brațele bărbatului care conducea totul.
Își ridică privirea spre Richard, care o urmărea de sus cu o atenție chirurgicală, așteptându-i reacția.
Rosalie lăsă pergamentul să-i alunece din degete pe blatul de lemn al biroului. Își ridică ochii plini de lacrimi spre el, iar strânsoarea de pe suflet o făcu să respire sacadat. Gândul că sora ei Charlotte o căuta disperată, punându-și în pericol poziția din Minister din cauza îngrijorării, o măcina pe interior.
— Richard... te rog, lasă-mă să plec acasă, șopti ea, prinzându-l de mână în timp ce el rămânea așezat pe marginea biroului, privind-o de sus. Doar pentru câteva ore. Trebuie să mă vadă. Trebuie ca Charlotte să știe că sunt bine, altfel va face o greșeală și va distruge totul la Minister din cauza mea. Lasă-mă să mă întorc în reședință.
Richard o privi lung, iar ochii lui albaștri redeveniră instantaneu reci ca gheața, pierzându-și orice urmă de blândețe din minutele anterioare. Își trase încet mâna din strânsoarea ei și își îndreptă spatele, statura lui impunătoare dominând complet scaunul pe care ea stătea.
— Nu, reteză el cuvintele, pe un ton sec și tăios care nu accepta nicio replică. Nu vei pleca nicăieri, Rosalie. Nu vei mai părăsi această casă până la instaurarea unei noi ordini. Oricât va dura. Săptămâni, luni sau ani.
Rosalie simți cum o furie neagră, amestecată cu panică, îi inundă venele. Se ridică brusc în picioare, înfășurată în tricoul lui prea mare care acum părea haină de prizonier, și îl înfruntă direct, cu obrajii arzând.
— Nu poți să faci asta! Nu poți să mă ții prizonieră aici cu forța, Richard! Nu sunt o piesă de șah pe care să o închizi într-un sertar doar pentru că îți este frică să nu o pierzi!
Richard nu se clinti de pe marginea biroului. Schiță doar un rânjet scurt, plin de o ironie superioară și rece, o mască pură de lider care deținea controlul absolut asupra fiecărei secunde din viața ei. Se aplecă ușor spre ea, fixând-o cu o privire care o stăpânea complet.
— Ba da, Rosalie, pot, șopti el, iar vocea lui joasă și catifelată îi trimise un fior electric pe șira spinării. Pot să te țin exact cât vreau. Ai uitat ce mi-ai spus în noaptea trecută, când te-ai cuibărit la pieptul meu plângând pentru viața prietenei tale? Ai promis că vei face orice. Orice vreau eu, doar să o scot de acolo în siguranță. Mi-am îndeplinit partea. Acum a venit timpul să îți plătești datoria, iar dorința mea este ca tu să nu mai treci niciodată de pragul acestei uși. Îți aparții mie acum, de Villeneuve. Întreaga ta libertate este în mâinile mele.
Rosalie înlemni în fața lui, realizând cu o groază cumplită că promisiunea ei disperată devenise cea mai grea cătușă, iar bărbatul pe care îl iubea era gata să devină cel mai necruțător temnicer pentru a o păstra doar pentru el.
Richard se ridică de pe marginea biroului și își îndreptă spatele, privind-o lung pe Rosalie. Fără să-și desprindă ochii albaștri de pe chipul ei palid, întinse mâna spre sticluța de tuș și își luă condeiul.
Rosalie îl urmări cu o respirație sacadată, strângând pânza tricoului lui în pumni. Richard așeză o bucată de pergament chiar peste scrisoarea Charlottei și mână condeiul cu o mișcare rapidă, așternând un mesaj scurt și categoric:
„Charlotte, cererea ta este respinsă. Nicio zi liberă. Sincronizarea asediului de săptămâna viitoare rămâne neschimbată. Concentrează-te pe Minister și nu părăsi postul sub nicio scuză. — Liderul.”
Fiecare cuvânt zgâriat de peniță căzu greu peste sufletul Rosaliei. Îl privea uimită, realizând logica din spatele gestului: o refuza pe Charlotte cu o strictețe absolută doar pentru a o ține pe ea ascunsă în siguranță, departe de ochii propriei familii și de pericolele din Minister.
Richard sigilă rapid pergamentul și îl trimise cu o bufniță neagră prin fereastra biroului. Când pasărea dispăru în zori, el se întoarse spre Rosalie. Toată rigiditatea de lider se topi din nou din privirea lui, lăsând la iveală o posesivitate caldă, adâncă și profund protectivă. Făcu un pas spre ea și îi întinse o mână, invitând-o să se ridice.
— S-a terminat, Rosalie. Sora ta va rămâne la adăpost în Minister, iar tu vei rămâne aici, cu mine, unde nimeni nu te poate atinge, îi spuse el, iar tonul lui era acum moale, ca o mângâiere menită să o liniștească. Hai jos în sufragerie să mănânci ceva. Ai nevoie de forță ca să te pui pe picioare.

[Christine Fournier]

Capitolul 26: Gustul Siguranței în Colivia de Aur
Când au ajuns în sufragerie, Rosalie s-a lăsat condusă la masă, acceptând în tăcere grija lui. Deși inima îi era încă strânsă de refuzul trimis Charlottei, căldura din gesturile lui Richard a topit treptat gheața care o cuprinsese. El a așezat în fața ei mâncare caldă adusă prin magie, iar comportamentul lui a revenit la acea blândețe profundă, protectivă și atentă din nopțile lor cele mai liniștite. O urmărea cu privirea, asigurându-se că mănâncă și că își recapătă forțele.
Tricoul lui cel larg o ferea de răceala încăperii, dar adevărata siguranță venea din prezența lui masivă de vizavi. Richard a lăsat tacâmurile deoparte, a privit-o lung prin aburul cald al ceaiului și a rupt tăcerea cu o voce joasă, catifelată, dar încărcată de o avertizare sumbră.
— Trebuie să înțelegi, Rosalie... nu te țin aici doar din egoism, a spus el, aplecându-se ușor peste masă pentru a-i prinde degetele fragile în palmele lui mari și calde. Ar trebui să rămâi în această casă și pentru că ești un magmetamorf. Abilitatea ta s-a trezit, iar lumea de afară a văzut-o. Dacă Lordul Întunecat află că eu ascund conștient o astfel de piesă rară, o armă pe care el o caută cu disperare pentru ritualurile sale... nu o să se termine bine. Nici pentru mine, dar mai ales pentru tine.
Ochii lui albaștri au fixat-o cu o intensitate disperată, lăsând-o să vadă, dincolo de masca de lider, frica pură de a o pierde.
— Pentru el, ești doar un ingredient, un sacrificiu pe o listă. Pentru mine, ești totul. Dacă află că te-am salvat din conac și te țin ascunsă de furia lui, va considera asta o trădare supremă. Rămâi aici, cu mine. Lasă-mă să fiu scutul tău în fața monstrului pe care eu însumi îl servesc.
Rosalie l-a privit direct în suflet, simțind cum degetele lui îi strâng subtil mâna. Realiza în sfârșit dimensiunea sacrificiului pe care Richard îl făcea: liderul Devoratorilor risca absolut totul, inclusiv propria viață în fața Liderului Suprem, doar pentru a o ține pe ea în siguranță sub hainele lui prea mari.
Rosalie a mâncat în tăcere, procesând fiecare cuvânt despre Lordul Întunecat și despre riscul uriaș pe care Richard și-l asuma ascunzând-o. Căldura mâncării și siguranța palmelor lui au liniștit-o în cele din urmă. A lăsat cana de ceai deoparte, l-a privit adânc în ochii lui albaștri și a cedat în fața devotamentului său.
— O să fac cum zici tu, Richard... o să rămân aici, a spus ea, cu o voce moale, dar hotărâtă. Însă am o singură condiție. Găsește o cale să o anunți pe Charlotte că sunt bine. Dacă știe că sunt în siguranță, se va putea concentra mult mai bine pe misiunea ei de la Minister și nu va face nicio greșeală din cauza disperării.
Richard a simțit o ușurare profundă inundându-i pieptul. I-a strâns degetele cu o posesivitate caldă și a înclinat capul.
— Îți promit. Voi găsi o metodă sigură, astfel încât ea să știe că ești vie și intactă, fără să bănuiască unde te afli.
După ce au terminat de mâncat, Richard s-a ridicat de la masă, a luat-o strâns de mână și a condus-o pe coridoarele întunecate ale reședinței sale protejate. Au urcat spre o aripă ascunsă a casei, oprindu-se în fața unei camere care, la prima vedere, părea complet pustie. Încăperea era goală, cu pereți din piatră cenușie, măturați doar de praful timpului și de lumina slabă a primăverii.
Rosalie l-a privit curioasă, dar Richard nu a spus nimic. Își ridică bagheta de tisă, i-a pus vârful direct în podul palmei stângi și, printr-o incantație șoptită, a făcut să apară o picătură sclipitoare de sange. Fără să ezite, a presat palma însângerată pe peretele rece de piatră.
Magia sângelui străvechi s-a activat instantaneu. Pe suprafața cenușie au început să se contureze linii sângerii și aurii, ramificându-se cu o viteză uimitoare, formând un arbore genealogic uriaș și complex. Era istoria liniei pure Wahlen, o viță veche și mândră de vrăjitori din Germania. Rosalie a urmărit firele magice cu ochii mari, până când privirea i s-a oprit la capătul de jos al arborelui.
Acolo, legate direct, erau doar două nume: Richard și fratele său mai mare, Heinrich. Însă, sub numele lui Heinrich, magia peretelui pulsa într-o nuanță neagră, stinsă, apărând simbolic ca și cum acesta ar fi fost decedat pentru lumea celor vii.
Richard a privit peretele cu o resemnare rece, dar profundă, strângând-o pe Rosalie mai aproape de flancul său.
— Ăsta este secretul meu cel mai mare, Rosalie, a rostit el, iar vocea lui joasă a răsunat cu un ecou grav în camera pustie. Heinrich este fratele meu mai mare. El este cel pe care lumea îl numește Lordul Întunecat. A fost transformat în vampir cu câțiva ani în urmă, motiv pentru care arborele de familie îl consideră mort... magia lui s-a schimbat, devenind o creatură a nopții, o umbră nemuritoare fără suflet.
Se întoarse spre ea, fixând-o cu o privire mistuitoare, plină de o mândrie aristocratică, dar și de o greutate uriașă.
— În acest moment, în capătul acestei linii de sânge pur, am rămas doar noi doi. Heinrich nu mai poate avea descendenți. Ceea ce înseamnă că eu, Dante Richard Wahlen, sunt singurul moștenitor rămas în viață care poate să dea urmași și să ducă numele mai departe. De aceea, tot ce fac, fiecare asediu pe care îl planific și fiecare Devorator pe care îl conduc, este pentru a securiza un imperiu în care sângele nostru să domnească. Iar acum, tu ești parte din acest destin.
Rosalie a privit arborele sângeriu de pe perete, apoi tricoul lui prea mare pe care îl purta, realizând cu o intensitate copleșitoare că nu mai era doar o elevă ascunsă de război. Devenise femeia din umbra singurului moștenitor al celei mai de temut dinastii magice din lume.
Rosalie rămase nemișcată în fața peretelui de piatră, privind cum liniile sângerii ale arborelui genealogic pulsau slab în penumbra camerei pustii. Mintea ei sclipitoare încerca cu disperare să proceseze greutatea celor auzite, dar două realizări uriașe o copleșeau în mod egal, lăsând-o fără răsuflare.
Pe de o parte, era șocul că Heinrich, fratele mai mare al lui Richard, era însuși Lordul Întunecat. Se gândea cu o strângere de inimă că prezența ei în această casă, sub protecția lui Richard, nu făcea altceva decât să complice și mai mult relația deja tensionată și periculoasă dintre cei doi frați. Dacă vampirul descoperea trădarea, Richard risca totul. Pe de altă parte, dincolo de strategiile militare, cuvintele lui Richard lăsaseră să plutească în aer o promisiune tulburătoare. El sugerase, fără echivoc, că el era singurul care putea continua acea linie de sânge pur... și că plănuia să o facă alături de ea.
Trase aer în piept, strângându-și brațele în jurul corpului învelit în tricoul lui larg, și își ridică ochii mari spre el, căutându-i privirea albastră și intensă.
— De ce mi-ai spus toate astea, Richard? — întreba ea, cu o voce moale, dar încărcată de o curiozitate profundă. — De ce mi-ai arătat arborele vostru și moștenirea ta?
Richard nu își trase privirea. Făcu un pas mai aproape de ea, ridicându-și o mână lungă pentru a-i prinde blând bărbia, obligând-o să îi susțină ochii în care nu mai era nicio mască de gheață, ci doar o hotărâre întunecată și definitivă.
— Ți-am spus pentru că nu mai vreau să fii doar un secret ascuns în aceste temnițe, Rosalie, rosti el, iar vocea lui joasă, catifelată, reverberă în camera goală. Dacă totul va merge conform planului săptămâna viitoare, iar asediul sincronizat va pune lumea la picioarele noastre, când mă voi întoarce din bătălie te voi face Doamna Wahlen.
Degetul lui mare îi mângâie ușor buza inferioară, o atingere profund posesivă care îi pecetluia destinul.
— În momentul în care vei purta numele meu și vei fi recunoscută oficial ca soția mea, ca viitoarea mamă a moștenitorilor acestei linii pure, Lordul Întunecat nu se va mai putea atinge de tine. Nici ca ingredient pentru ritualuri, nici ca sacrificiu. Heinrich își dorește imperiul și continuarea sângelui nostru mai mult decât orice. Ca Doamnă Wahlen, vei deveni intangibila pentru Devoratori. De aceea trebuie să rămâi aici și să mă aștepți. Războiul ăsta îl duc pentru noi.
Rosalie simți cum inima îi zvâgnea nebunește în piept. Monstrul pe care alesese să îl iubească nu plănuia doar să o salveze de la moarte; plănuia să o ridice pe un tron de umbre, transformând-o în piesa centrală a celei mai puternice dinastii magice din lume.

[Christine Fournier]

Capitolul 27: Solia Diminetii
Zilele următoare au trecut într-o izolare totală, dar cu o intensitate febrilă. După ce Richard și-a îndeplinit promisiunea și a trimis prin intermediul unui Viperin de încredere un mesaj codificat către Charlotte — asigurând-o că sora ei este vie, nevătămată și la adăpost —, atenția lui s-a îndreptat în întregime spre Rosalie.
Asediul sincronizat se apropia cu pași repezi, iar el trebuia să se asigure că ea se va putea apăra singură în cazul în care casa protejată ar fi fost vreodată compromisă.
În marea sală goală de la etaj, Richard a început să o antreneze pentru a-și controla abilitatea proaspăt trezită de magmetamorf.
Pentru a o învăța să își controleze abilitatea de magmetamorf, Richard știa că simpla vizualizare nu era de ajuns. Avea nevoie de o metodă mult mai profundă și mai invazivă.
— Magia unui magmetamorf este strâns legată de minte și de controlul emoțiilor, Rosalie, i-a explicat el în marea sală goală, privind-o de sus cu o seriozitate cruntă. Ca să schimbi forma fără efort, trebuie să înveți să îți ridici ziduri în jurul sentimentelor, să nu le lași să te stăpânească. Voi folosi Legilimens. Trebuie să mă oprești, să îți blochezi panica și să îți canalizezi magia.
În clipa în care antrenamentul a început, Richard a lăsat complet deoparte blândețea din dormitor. A redevenit profesorul sever, necruțător și rigid de la orele de Poțiuni, omul care nu accepta nicio slăbiciune.
— Legilimens! — a șoptit el, fixând-o cu ochii lui albaștri.
Rosalie a simțit o forță nevăzută năvălindu-i în minte, răscolindu-i amintirile, frica din conac și dragostea intensă pe care i-o purta. La început, din cauza atacului mental, părul ei a început să își schimbe culorile haotic, trădându-i panica. Însă Richard nu a cedat. A presat-o din nou și din nou, forțând-o să își ridice bariere oclumentice, să își izoleze sentimentele și să își potolească tumultul interior. Ghidată de mintea ei sclipitoare, după zeci de încercări chinuitoare în care el i-a atacat barierele fără milă, Rosalie a învățat să își stabilizeze mintea. Odată ce a obținut controlul asupra propriilor emoții, abilitatea de magmetamorf a ascultat-o cu o ușurință uimitoare; a reușit să își schimbe culoarea părului în blond, apoi în negru, printr-un simplu act de voință, chiar în timp ce își apăra mintea.
Antrenamentele au fost însă lungi, epuizante și extrem de dure. La sfârșitul unei astfel de zile, Rosalie a căzut pur și simplu pe podeaua de piatră a sălii. Zăcea jos, complet lipsită de puteri, transpirată toată și răsuflând greu, cu pieptul ridicându-se sacadat sub tricoul lui larg care i se lipise de piele.
Privind-o de sus, cu bagheta încă strânsă în degete, Richard a înlemnit. Masca lui de profesor sever s-a prăbușit într-o secundă, iar realitatea a ceea ce făcuse l-a lovit direct în piept. Conștientiză cu o strângere dureroasă de inimă că fusese mult prea dur cu ea, împingând-o până la limitele epuizării fizice din dorința disperată de a o ști capabilă să supraviețuiască.
Nu a mai rezistat. A lăsat bagheta pe jos, a îngenuncheat lângă ea și a luat-o în brațe, ridicându-i corpul fragil și obosit de pe piatra rece. O strânse strâns la pieptul lui solid și o sărută cu o pasiune profundă, flămândă și plină de remușcare, ștergându-i cu buzele transpirația de pe frunte și obrajii rumeniți.
— Iartă-mă... — i-a șoptit el la ureche, cu o voce joasă și răgușită, transformându-se din nou în bărbatul care o iubea. — A trebuit să o fac. 
După acel supliciu mental și fizic, seara și-au petrecut-o împreună, refugiați în dormitorul mare, departe de zgomotul războiului care se apropia. Richard a îngrijit-o cu o blândețe infinită, oferindu-i licori de revigorare, iar Rosalie a adormit la pieptul lui, înfășurată în căldura brațelor sale, simțind că dincolo de asprimea antrenamentelor, iubirea lui posesivă era singurul ei scut real.
În miezul nopții, o senzație violentă de arsură îl smulse pe Richard din somn. Semnul Întunecat de pe antebrațul stâng îi pulsa cu o intensitate sălbatică, trimisă direct de voința sângeroasă a fratelui său. Lordul îl chema.
Se ridică imediat din pat, încercând să nu facă zgomot, și începu să se îmbrace în hainele lui negre de călătorie. În ciuda mișcărilor sale fluide, Rosalie se trezi. Se ridică în șezut printre perne, privindu-l cu ochii mari prin penumbra dormitorului, în timp ce o strângere rece de presimțire îi cuprinse pieptul.
— Unde pleci, Richard? — îl întrebă ea, cu vocea ușor răgușită de somn, dar plină de o îngrijorare profundă.
Richard se întoarse spre ea, nasturii cămășii fiind deja strânși, și se așeză pentru o secundă pe marginea saltelei. Chipul lui palid era împietrit într-o mască serioasă.
— Mă cheamă Lordul, Rosalie, rosti el pe o voce joasă, catifelată, dar tăioasă ca o lamă. Este o adunare de urgență. Mă voi întoarce curând, nu ai de ce să te temi.
Se aplecă deasupra ei și o sărută cu o pasiune scurtă, dar profund posesivă, menită să îi lase parfumul de lemn de tisă pe buze ca pe o promisiune că se va întoarce intact. Apoi se ridică, își luă mantia neagră și dispăru din dormitor cu pași mari. Câteva secunde mai târziu, ecoul unui pocnet sec de apariție magică anunță că liderul Devoratorilor părăsise reședința securizată.
Până dimineața, Rosalie nu a mai închis un ochi. S-a răsucit pe toate părțile în patul lui mare, măcinată de gândul că asediul sincronizat era din ce în ce mai aproape și că Richard se afla chiar în bârlogul vampirului care îi conducea.
Când primele raze palide ale soarelui de primăvară au străpuns ferestrele dormitorului, fata s-a dat jos din pat. Încă purta tricoul lui larg, dar simțea nevoia să își găsească ceva mai potrivit pentru a înfrunta ziua. În timp ce îi căuta de îmbrăcat printre hainele lui ordonate din dulapul masiv, un sunet brusc sparse liniștea casei.
O bătaie scurtă, metalică și insistentă răsună în geam.
Rosalie tresări, se întoarse rapid și văzu o bufniță cenușie mare care bătea cu ciocul în sticlă. Purta însemnele Ministerului Magiei. Inima îi zvâgni nebunește în gât. Deschise repede geamul înalt, lăsând aerul rece al dimineții să inunde camera, și desprinse cu degetele tremurânde scrisoarea strânsă de piciorul pasării. Recunoscu instantaneu scrisul tăios și caligrafic al Charlottei. Sora ei trimisese un nou mesaj de maximă urgență, iar Richard nu era acolo ca să îl intercepteze.
Rosalie desfășură pergamentul cu degetele tremurânde, iar ochii ei sclipitori de Astropuf scanară rapid rândurile ascuțite scrise de Charlotte. Mesajul nu mai purta aceeași siguranță militară de dinainte; era un strigăt de alarmă codificat care dădea complet peste cap planul asediului sincronizat pe care Richard îl pusese la cale.
„Lidere,” scria sora ei, „Planul este în pericol iminent. Aurorii au interceptat o scurgere de informații din interiorul Departamentului de Securitate. Nu știu cum, dar au aflat că rețeaua de pulbere zvârr va fi deconectată săptămâna viitoare. În loc să anuleze mentenanța, Șeful Aurorilor a decis să întindă o capcană: vor mima deconectarea sistemului, dar vor ascunde trei divizii de elită în subsolurile Ministerului, gata să ne masacreze în secunda în care vom trece pragul. Asediul asupra Ministerului este o sinucidere curată în aceste condiții. Trebuie să modificăm totul.”
Rosalie simți cum o amețeală puternică o cuprinde, iar pergamentul aproape că îi scăpă din mâini. Capcana era întinsă. Dacă Richard nu afla la timp acest detaliu, armata lui de Devoratori avea să fie nimicită la Hogwarts, iar sora ei, Charlotte, risca să fie executată pentru trădare în interiorul Ministerului. Războiul pe care Richard îl planificase cu atâta geniu strategic tocmai se transformase într-un masacru iminent.
Strânse scrisoarea la piept, acoperită încă de tricoul lui larg, în timp ce mintea ei sclipitoare rula zeci de scenarii în fracțiuni de secundă. Richard era plecat la Lordul Întunecat, complet ignorant în fața acestei întorsături sângeroase. Ea deținea acum viața lui, viața surorii ei și soarta întregului castel în palme.

[Christine Fournier]

Capitolul 28: În Bârlogul Lupilor
Rosalie a așteptat în tăcere pe tot parcursul zilei, sperând cu disperare ca pașii grei ai lui Richard să spargă liniștea casei securizate. Însă umbrele serii s-au așternut peste camere, iar el nu a mai apărut. Mintea ei sclipitoare a început să ruleze scenarii într-o alertă maximă. La Hogwarts nu putea fi; mai erau încă două zile de vacanță, iar castelul era aproape pustiu. Singurul loc unde se putea afla în acel moment de criză era sediul Devoratorilor, conacul blestemat din Anglia unde fusese torturată alături de prietena ei.
Gândurile o chinuiau fără milă în timp ce strângea în pumn pergamentul Charlottei. Dacă sora ei era deja acolo și îi spusese totul lui Richard? Sau dacă nu era? Dacă Richard se afla în miezul unei ședințe operative, complet ignorant în fața capcanei întinse de Aurori la Minister? Dacă viața lui și a Charlottei atârnau de acele rânduri neverificate?
Luă o hotărâre extrem de dificilă și riscantă. Merse la dulapul masiv și își puse pe ea mantia lui grea, neagră de călătorie. Își trase gluga adânc pe cap, lăsând pânza să îi ascundă chipul, și se concentră. Într-un pocnet sec de apariție magică, dispăru din reședința protejată.
Realitatea se stabiliză într-un aer înghețat, încărcat de miros de pucioasă. Rosalie apăru direct lângă poarta masivă de fier a conacului Devoratorilor. Inima îi zvâgnea în gât, dar știa un adevăr crucial despre magie: dacă mai fusese o dată acolo, adusă prin forță, și dacă acum purta mantia liderului lor impregnată cu semnătura lui magică, vrăjile străvechi de protecție ale conacului aveau să o recunoască. Când făcu un pas în față, porțile mari de fier se deschiseră în tăcere, lăsând-o să treacă.
Cu gluga trasă bine pe cap, păși în curtea pustie și intră în conac. Holurile mari, luminate doar de torțe slabe, păreau complet abandonate, un ecou mort al nopții în care fusese salvată. Înainta cu grijă, controlându-și fiecare respirație datorită antrenamentului de oclumentie, până când, din spatele ușilor masive de la marea sală de consiliu, auzi voci.
S-a lipit de peretele de piatră, ascultându-și bătăile inimii. Una dintre voci era a lui Dante. Însă nu era Richard cel care o strângea în brațe sau care o învăța cu răbdare să își schimbe culoarea părului. Era o voce îngrozitor de rece, calculată, ascuțită și complet lipsită de orice inflexiune de emoție. Era atât de dur, de nemilos în directivele sale militare încât Rosalie, deși știa că este el, parca nici nu îl recunoștea în acel rol de monstru veritabil.
Apoi, o altă voce, mult mai rară, sibilică și de o gravitate supranaturală, sparse aerul. Rosalie a simțit cum tot sângele îi îngheață în vene. Avea un singur indiciu din tot ce îi povestise Richard în camera arborelui genealogic, dar era de ajuns pentru a înțelege cine vorbea.
Era Lordul Întunecat. Vampirul Heinrich se afla în spatele acelei uși, iar Richard stătea chiar în fața lui.
— Cineva ne ascultă, Dante. Simt un miros proaspăt... , șopti Lordul Întunecat. Vocea lui sibilică, de o răceală supranaturală, tăie instantaneu aerul din sală, iar colții lui de vampir sclipeară în penumbră.
În secunda următoare, ușa masivă de stejar se deschise violent. Richard acționă cu reflexele fulgerătoare ale unui prădător; o înșfăcă de mantia neagră pe care o purta și o trase cu brutalitate înăuntru, fără să bănuiască nicio clipă că sub acea țesătură se ascundea chiar ea. O împinse cu forță direct în fața jilțului Lordului Întunecat, iar apoi, cu o mișcare bruscă a baghetei, îi dădu jos gluga adâncă.
Când șuvițele ei șatene se revărsară sub lumina torțelor, Richard îngheță pe loc. Chipul lui palid deveni de o albeață mortală, iar ochii lui albaștri se măriră de un șoc absolut, realizând că femeia pe care jurase să o protejeze în colivia lui de aur venise de bunăvoie în gura lupului.
Rosalie însă îl ignoră complet pe Richard. Mintea ei sclipitoare și antrenamentul dur din ultimele zile o ajutară să își ridice cele mai solide ziduri oclumentice în jurul sentimentelor. Nu se uită la el, nu clipi și nu lăsă nicio micro-expresie să o trădeze. Se puse direct în genunchi pe piatra rece, chiar în fața jilțului impunător al vampirului, și îi întinse pergamentul strâns în pumn.
— Lordul meu... — rosti ea, cu o voce clară, deși inima îi zvâgnea nebunește în gât. Făcu o scurtă pauză pentru a-și stăpâni respirația, privindu-l direct în ochii sângerii pe fratele lui Richard. Sora mea, Charlotte, nu poate să părăsească Ministerul în acest moment pentru a nu trezi nicio suspiciune în fața Aurorilor. Însă a considerat că această informație este de o importanță vitală și a transmis prin mine, sora ei, Rosalie de Villeneuve, această scrisoare de urgență pentru Lordul ei și pentru Liderul ei.
Richard, smulgându-se din starea de paralizie și înțelegând instinctiv jocul periculos și genial pe care ea îl juca pentru a-i salva pe toți, păși rapid în față. Îi smulse scrisoarea din mână și o citi dintr-o singură suflare, descifrând capcana întinsă de Aurori la Minister.
Lordul Întunecat se lăsă pe spătarul jilțului, iar un zâmbet sinistru și mulțumit îi deschise buzele palide. Se simțea profund flatat de loialitatea oarbă a Charlottei, care, în viziunea lui, își trimisese propria sora mai mică în cel mai periculos și mai bine păzit loc din Anglia doar pentru a-și servi stăpânul. În plus, faptul că o simplă fată reușise să treacă de vrăjile de protecție ale conacului și să ajungă până la ușa lui îi stârni o curiozitate devoratoare.
Se aplecă spre ea, fixând-o cu privirea lui hipnotică.
— Charlotte Villeneuve este o Devoratoare de excepție, iar tu tocmai ai dovedit că porți același sânge pur și curajos, rosti Heinrich, iar vocea lui sibilică reverberă în sala pustie. Spune-mi, micuțo... ai riscat totul ca să ne aduci această solie. Vrei să fii și tu o Devoratoare a Morții, la fel ca sora ta? Vrei să porți Semnul meu pe braț?
În spatele Rosaliei, Richard își simțea palmele amorțite pe baghetă, iar mintea lui sclipitoare calcula cu o viteză nebunească riscurile. Știa un adevăr cumplit: dacă Lordul Întunecat ar fi bănuit vreo secundă că el are sentimente pentru această fată, Heinrich ar fi considerat-o imediat o slăbiciune periculoasă. Atâta timp cât ea nu era încă soția lui oficială, nu exista nicio lege sau tradiție dinastică care să o protejeze. Nu puteau să îi spună Lordului sub nicio formă despre legătura lor; vampirul ar fi folosit-o ca pe o pârghie de control împotriva lui sau ar fi transformat-o într-un simplu sacrificiu pentru ritualurile sale.
Rosalie însă nu clipi. Își menținu privirea fixată pe ochii sângerii ai Lordului Întunecat, dând dovadă de o prezență de spirit formidabilă, demnă de o adevărată Viperinită.
— Va fi o onoare absolută pentru mine, Lordul meu, răspunse ea, cu o voce calmă și plină de respect. Iar pentru a-mi demonstra loialitatea deplină și față de Liderul meu, îl voi lăsa pe el să îmi pună Semnul Întunecat la Hogwarts, imediat ce ne vom întoarce la școală. Acum... nu aș vrea sub nicio formă să vă fur din timpul dumneavoastră atât de prețios pentru o slugă umilă ca mine. Vă rog să îmi permiteți să mă retrag.
Lordului Întunecat îi plăcură enorm vorbele ei. Smerenia și inteligența cu care se prezentase această Villeneuve mai mică, combinate cu devotamentul oarbă pe care o credea din partea Charlottei, îl flatară la maximum.
— Îmi place cum gândești, micuțo. Ai mintea ascuțită a surorii tale, rosti Heinrich, lăsându-se pe spătarul jilțului, cu un zâmbet sinistru întins pe buze. Apoi își mută privirea sângerie spre fratele său. Dante, planul s-a schimbat. Datorită acestei solii, nu vom cădea în capcana Aurorilor. Pleacă și regrupează pozițiile noastre. Vom anula asediul sincronizat pentru moment și îl vom amâna până la începutul examenelor finale de la Hogwarts. Atunci vor fi și mai vulnerabili.
Richard simți cum o piatră uriașă i se ia de pe inimă, dar chipul lui palid rămase o mască de gheață absolută. Îi făcu un semn discret, scurt și imperceptibil Rosaliei să se ridice și să iasă înaintea lui din marea sală.
— Lordul meu, înclină Richard capul cu o reverență formală.
Se întoarse cu spatele și părăsi încăperea cu pași mari și repezi, urmând-o pe Rosalie în penumbra coridoarelor pustii ale conacului. În secunda în care au depășit porțile grele de fier și au ieșit în aerul înghețat al nopții de primăvară, Richard o înșfăcă strâns de mână. Într-un pocnet sec și violent de apariție magică, îi transportă pe amândoi înapoi în siguranța casei lui protejate din Anglia.
În secunda în care tălpile lor au atins podeaua de lemn a reședinței protejate, realitatea din jur s-a stabilizat într-o liniște binecuvântată. Richard a dat drumul baghetei de tisă, lăsând-o să cadă pe o masă, și a acționat mânat de o disperare brută, pe care nu o mai putuse reprima în fața fratelui său. O înșfăcă pe Rosalie, o trase violent la pieptul lui solid și o strânse în brațe cu o forță aproape dureroasă, ca și cum ar fi vrut să o topească în propria lui carne pentru a o ști în siguranță.
Corpul lui tremura subtil, o reacție fizică rară pentru liderul necruțător al Devoratorilor. Își îngropă adânc chipul în părul ei șaten, respirându-i parfumul familiar, în timp ce mantia lui grea de călătorie o învăluia complet.
— Ești complet nebună, Rosalie! — a izbucnit el, iar vocea lui fu un mârâit jos, sugrumat de o panică sălbatică, nedeghizată. — Cum ai putut să riști în halul ăsta? Cum ai putut să treci de porțile acelui conac și să pășești direct în fața lui? Dacă Heinrich simțea fie și o singură tresărire în mintea ta, dacă oclumentia ta dădea greș pentru o fracțiune de secundă, te-ar fi sfâșiat pe loc! Te-ar fi transformat într-un cadavru în fața mea și nu aș fi putut sa fac nimic! 
S-a îndepărtat doar un centimetru, prinzându-i chipul palid între palmele lui mari și reci, obligând-o să îl privească direct în ochii lui albaștri, care ardeau de o intensitate copleșitoare. Furia lui s-a dizolvat însă instantaneu, lăsând la iveală o admirație profundă.
— Dar ai fost genială... — a șoptit el, coborându-și vocea într-un registru cald, plin de uimire. — Ai jucat cartea loialității Charlottei, bine gândit.
Aplecându-se deasupra ei, o sărută cu o pasiune devastatoare, profundă și flămândă, un sărut care purta în el toată ușurarea că o avea din nou intactă, vie și în siguranță în propria lui casă. Rosalie s-a abandonat complet în strânsoarea lui, simțind că, deși războiul fusese doar amânat, în acel refugiu secret ea devenise cu adevărat egalul monstrului pe care alesese să îl iubească.

[Christine Fournier]

Capitolul 29: Scrisori în Zori și Secrete în Amfiteatru
Prima dimineață de după vacanța de primăvară aduse o agitație intensă în Marea Sală, dar pentru Rosalie, liniștea se sparse în bucăți în momentul în care o bufniță oficială dropă o scrisoare direct în fața farfuriei sale. Recunoscu instantaneu scrisul tăios și caligrafic al Charlottei. Sora ei era absolut furioasă. Aflase direct de la Lordul Întunecat despre prezența Rosaliei în conac și despre faptul că urma să devină și ea o Devoratoare a Morții.
Scrisoarea vibra de o tensiune uriașă și de o mulțime de întrebări disperate: Charlotte voia să știe cum dracu' ajunsese scrisoarea ei secretă din Minister în mâinile Rosaliei în loc să ajungă la Dante, cum reușise să intre în conacul de neatins și ce căuta acolo. La final, sora ei îi cerea imperativ să se vadă în Hogsmeade la următoarea ieșire a elevilor pentru a-i explica totul. O avertiza cu o strictețe de plumb să nu interacționeze cu Liderul sub nicio formă până atunci și, mai ales, să nu îl lase să îi pună Semnul Întunecat pe braț. Charlotte nu voia cu niciun preț ca sora ei mai mică să intre în acel iad.
În tot acest timp, Ethan Davies a încercat din nou să o abordeze în dreptul scărilor, observând schimbarea și maturizarea subtilă din atitudinea ei. Rosalie însă, cu mintea sclipitoare și scuturile oclumentice ridicate, l-a refuzat politicos, dar extrem de rece, spunându-i că este concentrată doar pe examenele finale și lăsându-l complet descumpănit în mijlocul coridorului.

---

Tensiunea reală a explodat câteva ore mai târziu, în amfiteatrul din temnițe. Ora de Poțiuni s-a scurs sub privirea insistentă, de gheață, a lui Richard, care își purta impecabil masca de profesor rigid și necruțător. Când clopoțelul a sunat și ultima pelerină a dispărut dincolo de ușă, el a încuiat laboratorul cu o mișcare scurtă de baghetă, lăsând-o pe Rosalie ultima, sub pretextul rectificării unui eseu.
În secunda în care au rămas singuri, toată asprimea lui s-a topit. Rosalie a făcut un pas spre catedră, a băgat mâna în pelerină, a scos scrisoarea primită la micul dejun și i-a întins-o lui Richard.
El a luat pergamentul, i-a parcurs rândurile lăsate de Charlotte și, pe buzele lui perfect conturate, a înflorit un râs scurt, jos și plin de o ironie autentică. Își dădu capul ușor pe spate, privind-o cu o satisfacție amuzată în ochii albaștri.
— Sora ta este cu adevărat o Ravenclaw persistentă, rosti el, lăsând scrisoarea pe masă și prinzând-o blând de talie pentru a o trage mai aproape. Și eu am primit una exact la fel în zori. Mi-a scris oficial, revoltată, spunându-mi că nu ești sub nicio formă potrivită pentru rândurile Devoratorilor și cerându-mi să amân ritualul. Charlotte habar nu are în ce joc s-a aruncat încercând să își protejeze „micuța” soră de propriul ei comandant.
Se aplecă și o sărută scurt pe buze, o atingere posesivă care îi aminti Rosaliei că, în ciuda scrisorilor și a panicii din exterior.
Richard o privi adânc în ochi, iar zâmbetul lui ironic se preschimbă într-o seriozitate calculată de strateg. Își trecu degetele lungi peste pergamentul Charlottei, înainte de a-și pironi ochii albaștri asupra ei.
— Ai încredere în sora ta, Rosalie? — o întrebă el, pe o voce joasă, vrând să testeze stabilitatea barierelor ei mintale.
— Da, răspunse ea imediat, fără nicio ezitare. Charlotte ține la mine. Este doar extrem de protectivă și se teme pentru viața mea.
Richard izbucni din nou într-un râs scurt, jos și plin de o satisfacție posesivă, strângându-o mai aproape de pieptul lui solid.
— Se pare că nu este atât de protectivă pe cât crede ea, mormăi el, iar pe buze îi înflori un rânjet plin de înțelesuri. Altfel, în acest moment, nu ai fi fost în brațele mele, ci în siguranța turnului tău. Charlotte nu știe că ești deja a mea.
Își recăpătă rapid rigurozitatea, eliberând-o din strânsoare. Își scoase bagheta de tisă și îi făcu semn să își suflece mâneca pelerinei de la brațul stâng. Rosalie execută, privind cu inima bătându-i în gât. Richard își potrivi vârful baghetei direct pe pielea ei palidă și rosti o incantație complexă, extrem de avansată.
Sub ochii ei, o dâră de magie neagră și fumurie începu să se contureze pe antebraț, arzând-o ușor, până când luă forma perfectă și sinistră a Semnului Întunecat — craniul cu șarpele ieșindu-i din gură. Era o iluzie optică și tactilă atât de reală, încât ar fi păcălit pe oricine. Pentru toți ceilalți, Rosalie Villeneuve primise semnul de la Lider.
Richard își coborî bagheta, iar o umbră de îngrijorare profundă îi întunecă privirea tăioasă în timp ce o privi cu o asprime protectivă.
— Să fii extrem de atentă de acum înainte, Rosalie, îi spuse el, iar tonul lui redevenise cel al bărbatului care nu accepta nicio greșeală când venea vorba de siguranța ei. Să porți mereu mâneci lungi și să nu arăți acest semn absolut nimănui. Ceilalți membri din rândurile Devoratorilor din acest castel nu au dreptul să îl ascundă prin vrăji, ei trebuie să își asume public decizia pe care au făcut-o. Însă tu ești secretul meu. Sper doar ca Lordul Întunecat să nu încerce să folosească vreodată Semnul ca să te cheme direct prin magie la el... altfel își va da seama instantaneu că nu ai Semnul pus cu adevărat, iar iluzia se va destrăma.
Rosalie își coborî mâneca pelerinei, simțind cum greutatea acelei false mărci îi pecetluia definitiv rolul în jocul periculos care stătea să înceapă.

Câteva zile mai târziu, soarele palid de primăvară lumina curtea interioară de la Hogwarts, însă aerul rămăsese tăios. Rosalie stătea pe o bancă de piatră, retrasă, încercând să parcurgă un pergament pentru examene, când două umbre lungi se prăbușiră peste ea. Ridică privirea și simți cum inima îi zvâgnește în gât. În fața ei stăteau doi elevi de anul șapte de la Viperini, amândoi Devoratori recrutați recent, ale căror priviri ardeau de o uimire plină de ciudă și aroganță. Nu le venea să creadă că Lordul Întunecat acceptase să recruteze o fată de la Astropufi.
— Ia te uită, Villeneuve, rânji cel mai înalt dintre ei, blocându-i calea de ieșire. Se zvonește prin temnițe că Liderul te-a marcat după ora de Poțiuni. Un Astropuf printre noi? E o glumă proastă. Suflecă-ți mâneca. Vrem să vedem Semnul.
— Nu am de ce să vă arăt nimic, răspunse Rosalie, ridicându-și bărbia cu o dârzenie oclumentică, deși pe sub haine simțea un fior de gheață.
Sus, la balconul înalt ce dădea spre curte, o siluetă impunătoare, îmbrăcată în robe negre, urmărea întreaga scenă. Richard stătea cu mâinile sprijinite de balustrada de piatră, cu ochii albaștri fixați pe ei ca două lame. Maxilarul îi era încleștat de o furie sălbatică, posesivă, iar degetele i se strângeau pe piatră până când nodurile i s-au înălbit. Totuși, nu interveni. Știa că dacă ar fi coborât să o apere, le-ar fi dat de bănuit celorlalți Devoratori că are o slăbiciune pentru ea, distrugând complet acoperirea și punându-i viața în pericol în fața Lordului. Trebuia să o lase să reziste singură.
Viperinii nu mai pierdură timpul. Înainte ca Rosalie să poată scoate bagheta, cel de-al doilea o înșfăcă brutal pe la spate, prinzând-o în brațe și imobilizându-i strâns încheieturile. Fata încercă să se zbată, dar fizicul lui mai puternic o țintui pe loc. Celălalt Viperin se aplecă deasupra ei și, cu o mișcare smulsă și violentă, îi ridică mâneca de la cămașă, dezgolindu-i antebrațul stâng.
Sub lumina crudă a zilei, pe pielea ei palidă, se contura perfect iluzia neagră și fumurie a Semnului Întunecat — craniul cu șarpele ieșindu-i din gură. Magia avansată a lui Richard își făcu datoria; era atât de reală încât cei doi băieți scoaseră un icnet de uimire autentică, dându-se un pas înapoi.
Cel care o ținea pe la spate o împinse cu cruzime direct pe pietrele reci ale curții. Rosalie căzu în genunchi, cu palmele julite, dar își strânse imediat mâneca înapoi, ridicând privirea spre ei cu o ură mută, controlată.
— Chiar e adevărat... Lordul te-a acceptat, mormăi cel înalt, scuipând cuvintele cu dispreț. Dar nu te bucura prea devreme, Villeneuve. Un tatuaj pe braț nu te face una de-a noastră. Data viitoare când vom fi în misiune, îți vom încerca adevărata valoare de Devoratoare. Să vedem dacă un Astropuf știe să verse sânge sau dacă plânge ca o verigă slabă.
S-au întors pe călcâie și s-au îndepărtat, lăsând-o singură. Rosalie s-a ridicat încet, scuturându-și hainele, și și-a aruncat privirea spre balcon. Richard era încă acolo. Ochii lor s-au întâlnit preț de o secundă pe deasupra curții pustii — o privire încărcată de o promisiune întunecată. El nu intervenise în public, dar Viperinii aveau să plătească scump acea îndrăzneală în secret.