Umbrele Azkabanului

[Daniel Cruplud]

O adiere grea, bolnavă, se strecură prin pereții mucegăiți ai închisorii, lăsând în urmă o umbră rece ce parcă nu mai voia să plece. Daniel Cruplud deschise încet ochii, dintr-un somn în care visase întunericul... și atât. Nu era un vis propriu-zis, cât o stare — o absență de tot, o tăcere ce nu putea fi spartă nici cu strigăt, nici cu gând. În Azkaban, până și iluziile erau suprimate cu precizie chirurgicală, iar realitatea era un soi de chin măsurat în secunde și tremur.

Zgomotul pașilor pe piatra umedă răsună vag, ca o bătaie de inimă străină. Într-un colț de celulă, sub o pătură grea ca o sentință, Daniel tresări. Nu-i mai era teamă de pași de gardieni, de murmurele dementorilor sau de râsetele bolnave ale celorlalți prizonieri. Însă ceea ce simțea acum… era diferit. Era o vibrație subtilă, vie, ca o ruptură de realitate. O prezență.

Își lipi tâmpla de gratiile reci, închizând pentru o clipă ochii. De partea cealaltă a coridorului, un băiat. Tânăr, zvelt, cu o privire ce tremura între spaimă și determinare. Jonathan.

— Nu… nu poate fi, șopti Cruplud, mai mult pentru sine, cu vocea unui om care și-a uitat limba. Sângele...

Știa cine era. Îl recunoștea fără să fi avut nevoie de confirmare. Acei ochi — părtași ai aceleiași moșteniri — aveau o flacără pe care nici Azkaban nu o putea stinge. Era chipul fratelui său, dar și al speranței pierdute. Și totodată, un mesager. Al adevărului sau al morții? Încă nu putea spune.

— Te-ai întors... murmură aproape stins. Sau poate nu ai fost niciodată aici.

În acel moment, zidurile păreau să respire în jurul lor. O pulsație de teamă și destin se împletea în aer, iar Daniel simțea, pentru prima oară în ani, că ochii lui vedeau din nou, nu doar priveau.

— Jonathan, rosti, de data asta cu un tremur de umanitate în voce. Ce faci aici? De ce ai venit?

Tânărul nu răspunse imediat. Îi era greu să articuleze cuvinte printre umbrele acelei lumi de suferință, dar privirea lui vorbea — o sete de adevăr, o nevoie de îmbrățișare, o fugă de abandon. Daniel se sprijini de zidul rece, simțind cum pielea lui tremură, dar nu de frig, ci de o revelație crudă: nu tot ce e pierdut e fără întoarcere. Poate nici el.

— Am venit să te văd… să aflu ce s-a întâmplat, spuse băiatul, cu o voce care sfida aerul acru din jur. Să înțeleg de ce... de ce ai fost închis.

Acel „de ce” îl sfâșie pe Daniel mai rău decât orice tortură. Ce putea spune? Că sistemul era nedrept? Că lumea vrăjitorilor nu avea timp pentru nuanțe? Că el, un om cândva demn, devenise prizonierul propriilor alegeri și al unui context ce-i scăpase de sub control?

— Poate n-ar fi trebuit să vii… aici nu găsești răspunsuri. Doar ecouri ale întrebărilor pe care n-ai fi vrut să le pui, spuse, într-o voce joasă, în care părea să se amestece o urmă de avertisment.

Dar Jonathan nu părea dispus să se retragă. Privea cu ochi limpezi, aproape dureros de clari, iar în clipa în care și-au intersectat privirile, Daniel înțelese: ceva se schimbase. Băiatul acela, acel visător cu bagheta tremurândă, venise să-i redea un fir din ceea ce el pierduse: rostul.

— Unchiule… dacă nu vrei să-mi spui, o să caut eu. Dar vreau să știu. Vreau să te înțeleg.

Daniel închise ochii. Înăuntrul său, o furtună începea să se adune. Nu era pregătit să vorbească. Nu încă. Dar o voce străveche, ce-i bântuia visele de ani întregi, șoptea acum mai tare:

„Nu orice tăcere e salvatoare. Unele ucid mai lent.”

Se lăsă jos, pe podeaua rece a celulei, și cu un gest greoi, dar hotărât, își trecu mâna peste față.

— Bine, Jonathan. Te voi învăța. Dar fii pregătit… Adevărul nu e magie. E durere.

Și, pentru prima oară de când fusese adus în acel loc fără timp, Daniel simți că și-a amintit cine este.