Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 6: Secretul din Umbra Turnului
Ușa grea din lemn de stejar a biroului se închise în urma ei cu un zgomot sec, iar Rosalie simți cum picioarele îi devin de plumb. Rămase o secundă nemișcată pe coridorul întunecat, strângând dosarul cu foi la piept ca pe un scut protector. Respirația îi era sacadată, iar pe buze încă îi ardea gustul tăios, cu nuanțe de mentă și praf de pușcă, al sărutului primit. Își șterse gura cu dosul palmei tremurânde, cuprinsă de o confuzie totală care o speria mai mult decât orice monstru din Pădurea Interzisă.
Până în acea zi, viața ei la Hogwarts fusese o linie dreaptă, guvernată doar de liniștea bibliotecii și de paginile îngălbenite de timp. În timp ce colegele ei de an își petreceau serile șoptind despre băieții din echipele de Quidditch, Rosalie nu fusese niciodată atrasă de nimeni. Băieții de vârsta ei i se păreau imaturi, zgomotoși și previzibili. Dar acum, tot universul ei sigur se prăbușise. De ce o sărutase tocmai pe ea? De ce un om atât de distant și intangibil cedase în fața unei Astropufite care nu voia decât să își vadă de studii?
Grăbi pasul pe coridoarele reci de piatră, vrând doar să se refugieze în siguranța Turnului Astropufilor, departe de privirile curioase ale portretelor mișcătoare de pe pereți. La colțul holului care ducea spre bucătării, Rosalie aproape că se ciocni de un coleg de Casă din anul șapte, care se întorcea de la bibliotecă.
— Rosalie? Totul e în regulă? Întrebă băiatul, observându-i imediat obrajii palizi și ochii măriți de spaimă.
Fata tresări și își strânse și mai tare foile la piept, încercând să își controleze vocea.
— Da, Arthur... sunt bine. Doar că... vin de la biroul profesorului de poțiuni.
Arthur oftă lung, cu o expresie plină de înțelegere și compasiune, și îi puse o mână prietenoasă pe umăr.
— Oh, acum înțeleg de ce tremuri așa. Nu te mai consuma din cauza lui, Rosalie. Toată școala știe că omul ăla n-are suflet. Este cel mai rece și exigent profesor de poțiuni care a călcat vreodată în Hogwarts. Oricât de mult ai învăța și orice proiect ai prezenta, profesorului de poțiuni nu o să-i facă nimeni pe plac. Nu merită să plângi sau să te sperii pentru criticile lui. Este un monstru de gheață cu toată lumea.
Rosalie schiță un zâmbet firav, simțind cum un nod i se strânge în gât. Dacă Arthur ar fi știut că tremurul ei nu venea din frica de a fi picat un examen, ci din intensitatea unei pasiuni interzise, probabil ar fi înlemnit.
— Da, ai dreptate. Mulțumesc, Arthur, șopti ea, grăbindu-se să plece înainte ca băiatul să observe roșeața care începea să-i urce în obraji.
Odată ajunsă în dormitorul fetelor din Turnul Astropufilor, mirosul familiar de pământ reavăn și flori uscate o mai liniști pentru o clipă. Pe patul de lângă fereastră, Alyssa, prietena ei cea mai bună, citea un exemplar din Profetul Zilei. Când ușa se deschise, Alyssa ridică privirea, cu ochii sclipind de curiozitate.
— În sfârșit te-ai întors! Ei, comment a fost? Ți-a semnat bursa de cercetare sau a trebuit să verși lacrimi de sânge în fața lui? Întrebă ea pe un ton glumeț.
Rosalie își deschise gura, simțind o nevoie disperată de a se descărca, de a-i spune cuiva despre confuzia care o măcina. Însă cuvintele i se opriră în gât. Cum ar fi putut să recunoască în fața prietenei ei că profesorul de poțiuni de care se temea tot castelul o strânsese în brațe cu o disperare sălbatică? Ce ar fi crezut Alyssa despre ea? O întreagă avalanșă de judecăți și întrebări o făcu să dea înapoi.
— A... a fost extrem de dificil, spuse Rosalie, întorcându-se intenționat cu spatele pentru a-și pune dosarul pe birou și pentru a-și ascunde expresia feței. A fost tăios și arogant, ca de obicei. Dar... până la urmă a semnat aprobarea.
— Extraordinar! Înseamnă că proiectul tău a fost cu adevărat perfect, dacă nici măcar profesorul de poțiuni nu i-a găsit defecte, exclamă Alyssa fericită, reîntorcându-se la lectura ei.
Rosalie se așeză pe marginea patului ei cu baldachin și trase ușor draperiile verzi. În penumbra patului, deschise dosarul și privi cu atenție cerneala neagră de pe pergament. Acolo, cu un scris ascuțit, elegant, dar vizibil tremurat, stătea scris numele complet: Dante Richard Wahlen.
Rosalie clipi uimită, atingând literele cu vârful degetelor. Până în acel moment, nici măcar nu știuse că îl cheamă și Richard. Pentru întreaga școală și în toate cataloagele oficiale, el fusese întotdeauna doar profesorul Dante Wahlen, un nume rostit doar cu teamă și respect. Acest al doilea prenume, ascuns de ochii lumii, părea acum o altă piesă dintr-un puzzle periculos.
Decisese. Această întâmplare avea să rămână o taină absolută, un secret îngropat adânc în sufletul ei. Totuși, în ciuda fricii și a ordinului lui de a uita totul, mintea ei nu își găsea pacea. Întrebarea continua să pulseze în întuneric: de ce o alesese tocmai pe ea?