Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 7: Masca de Gheață și Furia Din Adâncuri
În temnițele întunecate ale castelului, unde aerul mirosea permanent a sulf, ierburi uscate și umezeală, Dante Richard Wahlen își pierduse complet calmul care îl făcuse faimos. Se plimba ca un animal în cușcă prin biroul său subteran, cu mantia neagră fluturând în urma lui ca niște aripi de corb. Lumina verde, difuză, ce venea de la ferestrele scufundate în Lacul Negru, îi proiecta pe pereți o umbră distorsionată, la fel de agitată ca mintea lui.
Trânti pumnul în tăblia grea a biroului de stejar, făcând ca mai multe eprubete din argint să se ciocnească cu un zgomot strident. Era furios. O furie oarbă, violentă, îndreptată nu împotriva Ordinului Phoenix, nici împotriva trecutului său, ci împotriva propriei persoane.
El, un maestru incontestabil al Oclumenției. El, omul care reușise să-și ascundă gândurile și loialitățile chiar și în fața celor mai puternici vrăjitori ai epocii. El, cel mai rece și calculat spion, liderul din umbră al noii mișcări a Devoratorilor Morții, cedase în fața unui simplu impuls. Și nu în fața unei amenințări sau a unei torturi, ci în fața unei fete.
— O copilă... scrâșni el printre dinți, strângându-și degetele până când nodurile i se înalbiseră. O simplă elevă din anul șapte.
Dante nu fusese niciodată un amator de idile academice. Disprețuia profund slăbiciunile umane și privea elevii din Hogwarts ca pe niște entități zgomotoase, naive și imature, lipsite de orice profunzime. Pentru el, fetele de vârsta lui Rosalie erau doar niște copile care plângeau din cauza notelor și visau la baluri. Nu aveau loc în lumea lui întunecată, aspră și guvernată de o disciplină militară.
Și totuși, când ea fusese acolo, atât de aproape, logica lui de Viperin se prăbușise. Își amintea cu o claritate enervantă textura părului ei, felul în care parfumul de iasomie și ploaie îi invadase simțurile, și mai ales, vulnerabilitatea aceea curată din ochii ei. Nu fusese doar un sărut; fusese o capitulare totală a autocontrolului său. Pentru câteva secunde, masca lui impenetrabilă fusese spulberată de o Astropufită harnică.
Se opri în fața unui cazan de argint în care clocotea o poțiune complexă, de culoare purpurie. Privi reflexia chipului său în lichidul lucios: trăsăturile ascuțite, ochii albaștri ca gheața, dar acum tulburați de o furtună interioară.
Cum de lăsase ca pe documentul ei de bursă să îi scape semnătura completă? Dante Richard Wahlen. Numele pe care îl folosea doar în cercurile restrânse ale vechii aristocrații de sânge pur, numele pe care documentele oficiale de la Hogwarts îl omiteau. Își lăsase garda jos în cel mai stupid mod posibil, oferindu-i acelei fete o bucățică din adevărata lui identitate.
Noua Ordine pe care o plănuia alături de aliații săi nu tolera greșeli. Un spion nu are voie să aibă atașamente, iar un lider nu are voie să fie distras de o slăbiciune a cărnii. Rosalie devenise instantaneu un pericol ascuns pentru toate planurile sale.
Dante își îndreptă spatele, inspiră aerul rece al temniței și își impuse, prin forța minții, să își ridice din nou zidurile de oclumenție. Trebuia să o izoleze. Trebuia să o ignore complet. Mâine, în Marea Sală și la orele de curs, avea să redevină profesorul necruțător, iar ea avea să înțeleagă că acel moment fusese o anomalie ce nu se va mai repeta niciodată.

Capitolul 8: Ecoul din Întuneric
Dimineața următoare aduse cu ea testul cel mai greu. Când Rosalie intră în Marea Sală pentru micul dejun, inima îi bătea atât de tare încât se temea că Alyssa, care mergea chiar lângă ea, i-o putea auzi. Privirea ei fugi, aproape involuntar, spre masa profesorilor. Acolo, îmbrăcat în aceleași haine negre, impecabile, profesorul de poțiuni tăia o felie de pâine cu mișcări chirurgicale. Când ochii lui albaștri, reci și lipsiți de orice emoție, se ridicară și o întâlniră pe Rosalie, fata simți un fior de gheață. Nu era nicio urmă de pasiune acolo. Masca lui era perfectă.
În săptămânile care urmară, lucrurile păruseră să revină, în mod straniu, la normal. În timpul orelor de poțiuni, el rămăsese același dascăl exigent și tăios, gata să taxeze orice greșeală cu un comentariu sarcastic. Rosalie, la rândul ei, își îngropase secretul adânc în memorie. Își lipea ochii de pergamente și răspundea la întrebări cu o eficiență academică, evitând să îl privească mai mult decât era necesar. Când se intersectau pe coridoarele înguste ale castelului, treceau unul pe lângă celălalt ca doi străini, lăsând în urmă doar fâlfâitul unei mantii negre și parfumul discret de iasomie.
Totul s-a schimbat însă în timpul primei ieșiri de weekend în satul Hogsmeade.
Vremea era mohorâtă, iar zăpada topită murdărea străzile. Rosalie fusese înconjurată la marginea satului de un grup de Viperini din anul șapte, conduși de un băiat arogant care o șicana mereu în biblioteca școlii. Presată psihologic de râsetele lor ironice și de acuzațiile că Astropufii sunt doar niște lași buni de muncă, Rosalie cedase impulsului. Își pusese orgoliul în joc. Acceptase un pariu periculos: avea să intre într-un magazin obscur de la marginea satului, cunoscut pentru comercializarea ilegală de artefacte dubioase, și să cumpere un obiect de magie întunecată pentru a le dovedi curajul ei.
Clopoțelul de deasupra ușii magazinului scânci dogit când Rosalie păși înăuntru. Aerul era greu, mirosind a praf, ceară arsă și ceva vechi, putrezit. Rafturile erau înghesuite, pline de cranii de animale, oglinzi crăpate și amulete din argint înnerit. Fata înaintă cu pași nesiguri printre rândurile strâmte, căutând cu privirea ceva mic, ușor de ascuns în buzunare.
Deodată, din spatele unui paravan din lemn ce despărțea tejgheaua de restul magazinului, se auzi o voce. O voce joasă, dar de o asprime care îi opri instantaneu respirația. O cunoștea prea bine. Însă acum, tonul profesorului de poțiuni nu mai era cel din sala de clasă; era extrem de dur, tăios și încărcat de o cruzime pură.
— Ți-am dat un ordin simplu, Borgin, rosti băbatul, iar cuvintele lui cădeau ca niște lame de ghilotină. Transportul trebuia să ajungă în pădure acum trei nopți. Noua Ordine nu tolerează incompetența și cu atât mai puțin lăcomia ta.
— Domnule... vă rog... aprovizionarea a fost strictă, Ministerul a înăsprit controalele după război... se bâlbâi vânzătorul, cu o voce tremurândă, plină de o teroare animalică.
— Nu mă interesează scuzele tale jalnice, continuă vocea de sub gluga neagră, coborând într-un registru soptit, dar mortal. Dacă data viitoare nu am ingredientele pentru Poțiunea de Sânge, nu va mai exista o a doua șansă. Îți voi curăța magazinul cu propriul tău sânge.
Printre spațiile înguste dintre rafturi, Rosalie privi îngrozită. Bărbatul purta o pelerină grea de călătorie, cu o glugă adâncă trasă peste față, ascunzându-și complet trăsăturile. Însă statura lui înaltă și umerii lați erau inconfundabili. Într-o fracțiune de secundă, străinul ridică o mână cu degete lungi și îl apucă pe vânzător strâns de gât, ridicându-l parțial de la pământ. Omul începu să se zbată, scoțând sunete sufocate.
Șocul vizual fu prea mare pentru Rosalie. Un sunet scurt, un gâfâit înăbușit de groază îi scăpă printre buze. Realizând instantaneu ce făcuse, își trânti ambele mâini peste gură și se lăsă rapid în jos, ghemuindu-se la podea, în spatele unui dulap masiv plin de cărți blestemate. Inima îi bubuia în urechi ca un tambur de război, iar lacrimile de spaimă îi mijeau în ochi. În magazin se așternu o tăcere bruscă, mormântală. Singurul lucru care se mai auzea era fâșâitul ușor al pelerinei negre care se întorcea încet spre rândul de rafturi unde se ascundea ea.