Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 8: Ecoul din Întuneric
Dimineața următoare aduse cu ea testul cel mai greu. Când Rosalie intră în Marea Sală pentru micul dejun, inima îi bătea atât de tare încât se temea că Alyssa, care mergea chiar lângă ea, i-o putea auzi. Privirea ei fugi, aproape involuntar, spre masa profesorilor. Acolo, îmbrăcat în aceleași haine negre, impecabile, profesorul de poțiuni tăia o felie de pâine cu mișcări chirurgicale. Când ochii lui albaștri, reci și lipsiți de orice emoție, se ridicară și o întâlniră pe Rosalie, fata simți un fior de gheață. Nu era nicio urmă de pasiune acolo. Masca lui era perfectă.
În săptămânile care urmară, lucrurile păruseră să revină, în mod straniu, la normal. În timpul orelor de poțiuni, el rămăsese același dascăl exigent și tăios, gata să taxeze orice greșeală cu un comentariu sarcastic. Rosalie, la rândul ei, își îngropase secretul adânc în memorie. Își lipea ochii de pergamente și răspundea la întrebări cu o eficiență academică, evitând să îl privească mai mult decât era necesar. Când se intersectau pe coridoarele înguste ale castelului, treceau unul pe lângă celălalt ca doi străini, lăsând în urmă doar fâlfâitul unei mantii negre și parfumul discret de iasomie.
Totul s-a schimbat însă în timpul primei ieșiri de weekend în satul Hogsmeade.
Vremea era mohorâtă, iar zăpada topită murdărea străzile. Rosalie fusese înconjurată la marginea satului de un grup de Viperini din anul șapte, conduși de un băiat arogant care o șicana mereu în biblioteca școlii. Presată psihologic de râsetele lor ironice și de acuzațiile că Astropufii sunt doar niște lași buni de muncă, Rosalie cedase impulsului. Își pusese orgoliul în joc. Acceptase un pariu periculos: avea să intre într-un magazin obscur de la marginea satului, cunoscut pentru comercializarea ilegală de artefacte dubioase, și să cumpere un obiect de magie întunecată pentru a le dovedi curajul ei.
Clopoțelul de deasupra ușii magazinului scânci dogit când Rosalie păși înăuntru. Aerul era greu, mirosind a praf, ceară arsă și ceva vechi, putrezit. Rafturile erau înghesuite, pline de cranii de animale, oglinzi crăpate și amulete din argint înnerit. Fata înaintă cu pași nesiguri printre rândurile strâmte, căutând cu privirea ceva mic, ușor de ascuns în buzunare.
Deodată, din spatele unui paravan din lemn ce despărțea tejgheaua de restul magazinului, se auzi o voce. O voce joasă, dar de o asprime care îi opri instantaneu respirația. O cunoștea prea bine. Însă acum, tonul profesorului de poțiuni nu mai era cel din sala de clasă; era extrem de dur, tăios și încărcat de o cruzime pură.
— Ți-am dat un ordin simplu, Borgin, rosti băbatul, iar cuvintele lui cădeau ca niște lame de ghilotină. Transportul trebuia să ajungă în pădure acum trei nopți. Noua Ordine nu tolerează incompetența și cu atât mai puțin lăcomia ta.
— Domnule... vă rog... aprovizionarea a fost strictă, Ministerul a înăsprit controalele după război... se bâlbâi vânzătorul, cu o voce tremurândă, plină de o teroare animalică.
— Nu mă interesează scuzele tale jalnice, continuă vocea de sub gluga neagră, coborând într-un registru soptit, dar mortal. Dacă data viitoare nu am ingredientele pentru Poțiunea de Sânge, nu va mai exista o a doua șansă. Îți voi curăța magazinul cu propriul tău sânge.
Printre spațiile înguste dintre rafturi, Rosalie privi îngrozită. Bărbatul purta o pelerină grea de călătorie, cu o glugă adâncă trasă peste față, ascunzându-și complet trăsăturile. Însă statura lui înaltă și umerii lați erau inconfundabili. Într-o fracțiune de secundă, străinul ridică o mână cu degete lungi și îl apucă pe vânzător strâns de gât, ridicându-l parțial de la pământ. Omul începu să se zbată, scoțând sunete sufocate.
Șocul vizual fu prea mare pentru Rosalie. Un sunet scurt, un gâfâit înăbușit de groază îi scăpă printre buze. Realizând instantaneu ce făcuse, își trânti ambele mâini peste gură și se lăsă rapid în jos, ghemuindu-se la podea, în spatele unui dulap masiv plin de cărți blestemate. Inima îi bubuia în urechi ca un tambur de război, iar lacrimile de spaimă îi mijeau în ochi. În magazin se așternu o tăcere bruscă, mormântală. Singurul lucru care se mai auzea era fâșâitul ușor al pelerinei negre care se întorcea încet spre rândul de rafturi unde se ascundea ea.
Tăcerea din magazin deveni atât de apăsătoare, încât Rosalie își auzea propriile bătăi de inimă pulsându-i violent în tâmple. Pașii bărbatului se auziră lenți, calculați, lăsând podeaua veche de lemn să scârțâie sub greutatea cizmelor sale. Fiecare secundă părea o eternitate. Umbra lungă și întunecată a pelerinei se proiectă peste dulapul în spatele căruia fata stătea ghemuită, strângându-și genunchii la piept.
O siluetă masivă se opri exact în dreptul ei. Rosalie își ținu respirația, închizând ochii strâns, rugându-se ca totul să fie doar un coșmar. Deasupra ei, o mână cu degete lungi îndepărtă încet o cutie veche de pe raft, eliberând un unghi perfect de vizibilitate.
Dante o privi de sus. Pentru o fracțiune de secundă, în ochii lui albaștri și tăioși s-a citit o uluire absolută, dar aceasta fu înlocuită rapid de o sclipire rece, urmată de un zâmbet asimetric, cinic. Situația i se părea de-a dreptul amuzantă. Din toate persoanele din acel castel blestemat, din toți spionii Ministerului sau aurorii care îi vânau mișcările, cea care îi dăduse planurile peste cap în acea după-amiază era chiar ea.
— Ce avem noi aici? rosti el pe un ton coborât, dar periculos de mătăsos, care o făcu pe Rosalie să se înfioare. Un șoricel... de bibliotecă.
Bărbatul făcu un pas mai aproape, umplând complet spațiul îngust dintre rafturi.
— Sincer să fiu, nu credeam că Astropufii sunt atât de curajoși încât să își bage nasul în afacerile adulților. Și mai ales în astfel de locuri.
Fără să mai aștepte vreun răspuns de la fata care tremura din toate încheieturile, Dante se aplecă și, cu o mișcare bruscă dar fermă, îi trase gluga pelerinei ei de școală peste cap, ascunzându-i complet chipul speriat de privirile vânzătorului Borgin, care încă își masca gâtul învinețit la tejghea. Înainte ca Rosalie să poată schița vreun gest de protest, degetele lui reci și puternice se închiseră în jurul încheieturii ei, ridicând-o de la podea cu o ușurință uimitoare.
O smulse practic din ascunzătoare și o trase după el, obligând-o să țină pasul cu mersul lui grăbit. Clopoțelul magazinului sună din nou, iar aerul înghețat de afară le lovi fețele. Dante nu se opri pe strada principală din Hogsmeade, unde elevii roiau în jurul magazinului Honeydukes, ci o ghidă cu autoritate pe o uliță lăturalnică, îngustă și pustie, flancată de ziduri vechi din piatră acoperite de zăpadă topită.
O împinse ușor spre peretele de piatră al unei clădiri părăsite și îi lăsă drumul la mână, dar rămase extrem de aproape de ea, blocându-i orice cale de scăpare cu propria statură. Își dădu gluga pelerinei sale spre spate, dezvăluindu-și trăsăturile ascuțite, luminate de cerul cenușiu. Ochii lui o fixau cu o intensitate care o lăsa fără aer.
— Acum, Rosalie, spuse el, încrucișându-și brațele la piept, redevenind profesorul exigent, dar cu o notă de amenințare mult mai sumbră în voce. Vreau o explicație. Foarte bună și foarte rapidă. Ce căutai în acel magazin și, mai ales, ce ai auzit?
Rosalie își lipi spatele de zidul rece de piatră, simțind cum gheața de pe perete îi pătrunde prin pelerina subțire de școală. Întregul ei corp tremura din toate încheieturile. Din cauza vântului tăios care sufla pe ulița pustie sau din cauza terorii pure care o cuprinsese când ochii albaștri ai profesorului de poțiuni o fixară cu acea intensitate necruțătoare? Nici ea nu mai știa. Dinții îi clănțăneau ușor, iar mâinile îi erau de gheață.
Privi direct în ochii lui Richard, dându-și seama că orice încercare de a inventa o scuză în fața unui maestru al minții ar fi fost complet inutilă. În plus, o parte din ea știa că el prețuia adevărul brut mai mult decât o minciună frumos împachetată.
— A fost... a fost un pariu, profesore, reuși ea să spună, cu o voce mică și tremurată, abia auzită din cauza vântului. Niște Viperini din anul șapte... m-au încolțit la marginea satului. Au spus că Astropufii sunt lași, că nu avem curaj pentru nimic altceva în afară de citit și curățat cazane. Mi-au spus că dacă sunt așa deșteaptă, să intru în magazinul lui Borgin și să cumpăr un obiect de magie întunecată.
O lacrimă mică, provocată de frig și de tensiune, i se prelinse pe obraz, dar Rosalie nu își luă privirea de la el.
— Nu am vrut să ascult... nu am vrut să spionez, continuă ea, strângându-și hainele în jurul corpului care nu se mai oprea din tremurat. Am auzit doar... că vorbeați despre un transport în pădure. Și despre o Nouă Ordine. Și... și cum l-ați apucat de gât pe acel om. Atât. Jur că nu am auzit altceva.
Richard o ascultă fără să o întrerupă, cu trăsăturile feței încremenite într-o mască de piatră. Totuși, când observă cum fata se chinuia să își controleze tremurul violent, o schimbare subtilă, aproape imperceptibilă, îi trecu prin privire. Furia lui părea să se dizolve în fața acestei sincerități absolute și vulnerabile. Nu era o spioană a Ministerului; era doar aceeași elevă naivă și mândră, care refuzase să fie călcată în picioare de niște Viperini aroganți.
Dante făcu un pas și mai aproape, reducând complet distanța dintre ei, iar Rosalie simți brusc căldura care emana din corpul lui înalt.
— Un pariu din mândrie, Rosalie? rosti el, iar vocea lui coborî într-un registru jos, periculos de calm. Ai riscat să fii exmatriculată, sau mai rău, blestemată într-un astfel de magazin, doar pentru a le dovedi unor idioți că ai curaj?
Își ridică o mână și, cu o mișcare neașteptat de lentă, îi aranjă gluga pelerinei care îi aluncase de pe cap, degetele lui reci atingându-i pentru o secundă pielea caldă a obrazului.
— Ai fost extrem de nesăbuită. Iar ceea ce ai auzit acolo... spuse el, fixându-i privirea cu o seriozitate de moarte, este un secret care te poate costa viața. Dacă o singură vorbă din ce ai auzit în acel magazin ajunge la urechile altcuiva, nici măcar statutul tău de elevă preferată nu te va putea salva de mine. Ai înțeles?
Dante Richard Wahlen o privea de sus, iar în ciuda zidurilor de oclumenție pe care se chinuise să le ridice în ultimele săptămâni, prăbușirea lor fu instantanee. Sinceritatea ei curată, lipsită de jocurile de culise cu care era el obișnuit în lumea Devoratorilor, îl izbi direct în piept. Văzând cum corpul ei fragil tremura necontrolat, un instinct de protecție, complet străin firii sale aspre, puse stăpânire pe el.
Fără un cuvânt, își desfăcu pelerina grea, căptușită cu blană fină și încălzită de propria căldură corporală, și o așeză pe umerii mici ai fetei. O învălui complet în haina lui masivă, care mirosea a iarnă, mentă și magie puternică.
În acea secundă, distanța dintre ei dispăru. Dante simți cum parfumul ei de iasomie și ploaie de vară se ridică din pliurile pelerinei, izbindu-i simțurile. Îi trecu prin minte, ca un avertisment disperat al rațiunii, că risca să se lase din nou copleșit de mirosul ei, de acea inocență irezistibilă care acționa asupra lui ca cea mai pură poțiune de dragoste. Era o slăbiciune fatală pentru un lider al întunericului, dar în acel moment, pe ulița pustie și înghețată, Noua Ordine nu mai avea nicio valoare.
Ca să o calmeze, dar mai ales ca să își potolească propria sete, Dante își trecu mâinile mari peste pelerina în care era înfășurată și o trase strâns în brațe. O lipi de pieptul lui lat, simțind cum tremurul ei se domolește treptat sub influența căldurii sale. Își coborî chipul și îi căută buzele, prinzându le într-un sărut profund, flămând, dar de data aceasta încărcat de o dulceață neașteptată, menită să-i alunge teroarea din suflet.
Când el dădu să se retragă încet, speriat de propria intensitate, Rosalie simți cum o cuprinde panica. Se temea că realitatea îl va lovi din nou, că masca lui de gheață se va ridica iar și că o va alunga cu acea brutalitate calculată din biroul său. Nu voia ca magia acelui moment să se termine.
Strângând cu degetele ei mici materialul vestei lui, îl privi în ochii albaștri, acum tulburi de pasiune.
— Richard... șopti ea, pronunțându-i al doilea prenume pentru prima dată, cu o voce moale, dar plină de o dorință curajoasă. Te rog... mai sărută-mă încă o dată.
Auzul propriului nume rostit de buzele ei, cu atâta vulnerabilitate și abandon, distruse și ultima fărâmă de rezistență din mintea profesorului de poțiuni. Dante scoase un oftat prelung, un geamăt înăbușit în bărbia ei, și o prinse din nou în brațe, cedând definitiv în fața fructului interzis.
Dante se desprinse din sărut încet, respirând greu, cu fruntea sprijinită de a ei. Privirea lui era o luptă continuă între dorința intensă și paranoia spionului care știa că fiecare secundă petrecută acolo le punea viața în pericol. Oclumenția lui încerca cu disperare să reînvie, dar prezența ei îi bloca orice tentativă de izolare emoțională.
Cu o mișcare rapidă a mâinii, Dante băgă degetele în buzunarul interior al vestei și scoase o sticluță mică din cristal, plină cu un lichid argintiu, dens, care sclipea ciudat în semiîntuneric.
— Bea asta, Rosalie, șopti el, cu o voce aspră, dar urgentă, presându-i sticluța în palmele reci. Este o licoare a tăcerii modificate. Nu îți va șterge memoria, dar va împiedica fizic limba să rostească vreun cuvânt despre ce ai văzut la Borgin sau despre noi doi, dacă cineva va încerca vreodată să te interogheze. Trebuie să te protejez... de mine și de ceilalți.
Rosalie privi sticluța cu ezitare, strângând-o în pumn. Își ridică ochii spre el, pregătindu-se să deschidă dopul de ceară, însă chiar în acea clipă, ecoul unor râsete și al unor pași grei, care spărgeau zăpada topită, răsună de la capătul uliței înguste. Erau elevi care se întorceau spre centrul satului.
— Rosalie! Unde ai dispărut? Se auzi de departe vocea îndepărtată a Alyssei, amestecată cu strigătele Viperinilor care o căutau pentru a vedea dacă își îndeplinise pariul.
Dante înlemni. Masca lui de gheață reveni pe chip într-o fracțiune de secundă. Îi aruncă o ultimă privire intensă, plină de un avertisment mut, apoi se retrase cu trei pași înapoi în umbra adâncă a unei arcade din piatră. Pelerina lui grea, de călătorie, rămase pe umerii ei, învăluind-o într-o căldură protectoare și în mirosul lui inconfundabil de mentă și iarnă.
— Ascunde-o. Și pleacă. Acum! Îi ordonă el într-un murmur tăios, înainte de a dispărea complet în întunericul gangului lateral, printr-o mișcare atât de fluidă încât păruse că s-a dizolvat în aer.
Rosalie rămase singură pe uliță, cu inima bătându-i în gât. Îndesă rapid sticluța nedeschisă în buzunarul adânc al pelerinei lui masive, strângând materialul greu în jurul ei chiar în momentul în care Alyssa și doi dintre Viperini apărură de după colț. Era safe pentru moment, dar secretele pe care le purta acum pe umeri și în buzunar cântăreau mai mult decât întreaga magie din Hogwarts.