Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 10: Frica sau loialitate?
Viperinii se îndepărtară, lăsând în urma lor ecoul unor râsete batjocoritoare care se stingeau treptat pe coridoarele de piatră. Rămasă singură în curtea pustie, sub cerul de plumb al serii, Rosalie trase adânc aer în piept. Vântul înghețat îi biciuia obrajii, dar căldura care îi rămăsese în pelerina lui Dante o ținea ancorată într'o realitate paralelă.
Fiecare secundă până la ora 20:00 se scurgea chinuitor de încet. În Marea Sală, la cină, abia dacă putu să atingă mâncarea. De la masa Astropufilor, privirea ei fugea involuntar spre masa profesorală. El era acolo. Dante stătea drept, cu chipul împietrit, tăind tacticos o bucată de friptură, fără să ridice o singură dată ochii spre ea. Părea complet detașat, un străin de gheață. Nimeni din întreaga școală nu ar fi bănuit că sub acea mască de profesor necruțător și lider al Devoratorilor se ascundea bărbatul care o salvase din magazinul lui Borgin.
Când ceasul din turn bătu opt bătăi grele, Rosalie se afla deja în fața ușii masive de stejar a laboratoarelor de la subsol. Inima îi zvâgnea atât de tare în piept, încât era sigură că se auzea în tot coridorul întunecat. Își îndreptă spatele, își strânse degetele pe sticluța din buzunar și bătu de trei ori.
— Intră, răsună vocea lui, joasă și vibrantă, de dincolo de lemnul gros.
Rosalie împinse ușa și păși înăuntru. Laboratorul era scufundat în penumbră, luminat doar de lumânările care pluteau deasupra meselor mari de lucru. Mirosul greu de ingrediente rare și pucioasă o învălui instantaneu. Dante stătea cu spatele la ea, la biroul său masiv, răsfoind un pergament vechi.
Ușa se închise singură în spatele fetei cu un pocnet sec. Rosalie făcu câțiva pași, pelerina lui masivă încă strânsă în jurul umerilor ei.
— Am venit pentru detenție, domnule profesor, spuse ea, încercând să își mențină vocea stabilă, deși tremurul fin o trăda.
Dante se întoarse încet. Își dăduse jos mantia grea de călătorie, rămânând doar în cămașa neagră, mulată, cu mânecile suflecate până la coate. Pentru o secundă, privirea lui îi mângâie chipul, verificând parcă dacă este întreagă, înainte ca o umbră de asprime să-i întunece din nou ochii albaștri.
— Ai fost neatentă în curte, Rosalie, spuse el, pășind rar spre ea. Pașii lui nu scoteau niciun sunet pe podeaua de piatră. Te-ai lăsat intimidată de niște copii de școală care se joacă de-a provocările. Dacă vrei să supraviețuiești în lumea care se așterne dincolo de aceste ziduri, trebuie să înveți să îți ascunzi mai bine secretele.
Se opri la doar un pas de ea. Intensitatea prezenței lui o făcu pe Rosalie să facă un mic pas înapoi, până când spatele ei atinse ușa închisă. Dante se aplecă ușor spre ea, prinzându-și o mână pe lemnul ușii, chiar lângă umărul ei, izolând-o complet.
— Scoate sticluța, îi ordonă el, pe un ton care nu accepta replică, deși ochii lui ardeau de o fascinație întunecată.
Cu mâinile ușor tremurânde, Rosalie băgă mâna în buzunarul interior al pelerinei lui și scoase piesa de cristal. Lichidul opalescent dinăuntru era intact. Nu băuse nicio picătură din poțiunea cu vrăjă de legare a limbii pe care el i-o dăduse mai devreme, când o trăsese deoparte pe acea străduță lăturalnică și întunecată din Hogsmeade, ca să se asigure că ea nu va putea sufla nicio vorbă despre ce văzuse în magazin și ce auzise. Ar fi putut să arunce conținutul, să clătească recipientul și să mintă că a înghițit-o. Însă ea alesese să i-o aducă înapoi neatinsă.
Dante luă sticluța, privirea căzându-i pe lichidul nemișcat, iar maxilarul i se încleștă. Rosalie profită de apropierea lor și își coborî privirea spre antebrațele lui dezgolite de cămașa neagră, suflecată. Pielea lui era complet curată. Niciun semn, niciun tatuaj sângeros sau șarpe negru care să îi pulseze pe braț. O confuzie profundă o copleși; deși îl suspecta cu ardoare că este Devorator după tot ce se întâmplase, dovezile fizice lipseau cu desăvârșire. Nu știa că el folosea o magie străveche de disimulare pentru a-și ascunde loialitatea în fața elevilor.
Dante ridică sticluța la nivelul ochilor, iar antebrațul stâng îi tresări violent — o durere ascunsă sub pielea aparent curată, semn că Semnul Întunecat reacționa la nesupunerea fetei. Noul Lord Întunecat ar fi ucis-o pe loc pentru un asemenea act de rebeliune.
Liderul Devoratorilor o privi de sus, iar mintea lui deveni un câmp de bătălie chinuitor. Voia să îi pună mintea la încercare. O parte din el, cea atrasă iremediabil de ea, tânjea după ceva ce nu mai avusese niciodată: voia să poată avea încredere în ea prin simpla ei alegere, din proprie inițiativă, nu forțată de o poțiune magică.
Dar dilema îl sfâșia din interior. Merita să își rişte întreaga misiune secretă și viața pentru o fată de la Astropufi? Gândurile îi zburau în toate direcțiile, căutând o cale de ieșire. Să o recruteze în rândul Devoratorilor, punându-i masca de argint și sacrificându-i sufletul pe altarul noului Lord? Să o lase așa, să o protejeze în propria ei inocență și să o păstreze doar pentru el, ca pe un secret prețios ascuns de restul lumii? Sau, cea mai sigură și rece opțiune, să îi șteargă memoria chiar acum cu un Obliviate puternic și să își continue viața sângeroasă fără ea?
El coborî sticluța și își pironi privirea direct în ochii ei mari și curajoși.
— Este intactă, șopti el, vocea lui coborând într'un registru periculos de intim, în timp ce degetele lui mari mângâiară sticla rece. Ai refuzat să o bei. Ai riscat să vii în temnițe cu dovada trădării tale în buzunar, în loc să minți. De ce, Rosalie? De ce ai vrut ca eu să știu că ai păstrat secretul de bunăvoie, când știi foarte bine ce aș putea să îți fac dacă îmi pui în pericol poziția?
Rosalie își umezi buzele uscate, simțind cum aerul din laborator devine din ce în ce mai dens. Privirea ei rămase fixată pe ochii lui albaștri, refuzând să se lase intimidată de tonul lui tăios.
— Nu-mi place să mint, rosti ea cu o voce surprinzător de calmă, deși inima îi pulsa nebunește în gât. Și nu aș fi putut să arunc conținutul doar ca să te amăgesc.
Apoi, ignorându-i complet întrebările și autoritatea de profesor, făcu un pas mic în față, reducând și mai mult distanța dintre ei. Își adună tot curajul pe care Astropufii îl țineau ascuns sub mantia blândeții și îl privi direct în ochi.
— Richard... ești... Devorator?
Întrebarea pluti în aerul greu al temniței, încărcată de o greutate uriașă, de parcă toate răspunsurile ei ar fi depins de un singur cuvânt din gura lui. De parcă tot viitorul ei se decidea în acea secundă.
Pentru un moment, în laborator se așternu o liniște de mormânt. Apoi, Richard își dădu capul pe spate și izbucni în râs. Un râs curat, zgomotos și plin de o ironie amară care reverberă ciudat de pereții reci de piatră. Se îndepărtă de ea cu pași mari, rupând vraja apropierii lor fizice. Se opri în dreptul mesei de lucru, unde lumânările pluteau leneș, și își scoase bagheta din lemn de tisă cu o mișcare fluidă.
Își ridică privirea spre ea, cu ochii arzând de o intensitate sălbatică, în timp ce își potrivi varful baghetei direct pe centrul antebrațului stâng. Buzele lui șoptiră o incantație veche, joasă și sibilică:
— Aparecium Revelio.
Instantaneu, sub piele începu să prindă viață o linie neagră, ca o cerneală veninoasă care curgea prin vene. Rosalie își ținu răsuflarea, privind hipnotizată cum conturul se îngroașă, arzând carnea într-o pulsație de magie pură și întunecată. Mai întâi apăru craniul, rânjind grotesc în penumbra laboratorului, iar apoi, ieșind din gura lui ca o limbă despicată, un șarpe uriaș se încoloci pe brațul lui Richard, fixându-se definitiv ca un tatuaj de tăciune.
Semnul Întunecat pulsa pe pielea lui, o dovadă vie, sângeroasă și incontestabilă. Richard coborî încet bagheta, lăsându-și brațul expus sub lumina slabă a lumânărilor, dar nu scoase niciun cuvânt. Chipul lui redevenise o mască împietrită, impenetrabilă. Nu îi spuse că el era cel care conducea acele rânduri, nici ce datoria lui îi cerea să facă. Doar o privea în tăcere, cu o intensitate chinuitoare, lăsând ca simbolul morții de pe brațul lui să vorbească de la sine și să îi ofere răspunsul pe care îl căutase.