Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 11: Decizia
Richard rupse tăcerea după câteva clipe chinuitoare, în care singurul sunet din laborator fusese respirația sacadată a fetei. Își coborî privirea spre brațul unde Semnul Întunecat pulsa încă sub piele, apoi își ridică ochii albaștri, acum reci ca două lame de gheață. Își dorea cu disperare să poată avea încredere în ea din simpla ei alegere, nu prin constrângerea unei poțiuni. Dar ca lider, nu își putea asuma riscuri oarbe. Trebuia să o testeze. Trebuia să afle dacă mintea ei ascundea o scânteie capabilă de întuneric sau dacă era complet incompatibilă cu lumea lui.
Făcu doi pași mari înapoi spre ea, lăsând sticluța de cristal pe colțul mesei de piatră.
— Ai vrut adevărul, Rosalie. Acum îl ai — spuse el, vocea lui coborând într-un registru jos, tăios, care umplu penumbra laboratorului. Dar adevărul în aceste ziduri are un preț. Ai refuzat să bei poțiunea care ți-ar fi legat limba. Mi-ai adus-o înapoi intactă. Ai vrut să îmi dovedești ceva, nu-i așa? Că poți păstra un secret fără magie.
Se opri chiar în fața ei, obligând-o să își dea capul pe spate pentru a-i susține privirea. Își ridică bagheta din lemn de tisă, dar nu o îndreptă spre ea, ci o așeză plat pe palmele amândurora, legând simbolic spațiul dintre ei.
— Să vedem cât de departe merge loialitatea ta autoimpusă — continuă el, ochii lui țintuind-o fără milă. — Dacă în acest moment, ușa s-ar deschide și un membru al Ordinului Phoenix ar intra să mă captureze, ce ai face? Te-ai adăposti în spatele inocenței tale de Astropuf și ai lăsa Lumina să își sacrifice monstrul, sau ai fi capabilă să ridici bagheta și să blochezi calea unui vrăjitor pentru a-mi acoperi mie retragerea? Răspunde-mi sincer. Pentru că de acest răspuns depinde dacă mâine îți vei mai aminti cine sunt sau dacă... va trebui să te pregătesc pentru lucruri mult mai grele.
Dilema din mintea lui Richard era uriașă. Dacă ea dovedea o loialitate oarbă față de el, risca să o tragă în abisul Devoratorilor, distrugându-i puritatea pe care o venera în secret. Dacă dădea înapoi, cel mai sigur mod de a-și proteja misiunea era un Obliviate rapid, ștergându-i memoria și lăsând-o să își continue viața ca și cum această seară nu ar fi existat.
Rosalie privi bagheta dintre ei, apoi Semnul Întunecat de pe brațul lui. Întreaga ei existență părea să atârne de răspunsul pe care urma să îl dea.
Rosalie privi bagheta așezată între palmele lor, apoi își ridică ochii spre Semnul Întunecat care încă pulsa pe brațul lui Richard. O tăcere grea se lăsă peste laborator, întreruptă doar de pâlpâitul slab al lumânărilor. Degetele ei, ascunse parțial sub pelerina lui masivă, începură să tremure ușor.
— Eu... — vocea ei abia dacă fu mai mult de un șooptit, dar în liniștea mormântală a încăperii răsună clar. — Nu aș putea face rău nimănui, Richard. Nu aș putea să ridic bagheta împotriva unui alt vrăjitor, să atac sau să distrug. Nu asta sunt eu.
Ea făcu o scurtă pauză, înghițind în sec, dar nu își trase privirea din a lui. În ciuda fricii evidente care o cuprinsese la vederea craniului și a șarpelui de pe pielea lui, ochii ei de Astropuf păstrară o licărire de o hotărâre incredibilă.
— Dar nu te-ar trăda niciodată, continuă ela, ridicându-și bărbia. Dacă cineva ar intra pe acea ușă, aș tăcea. Aș minți pentru tine. Mi-aș risca propria siguranță ca să îți asigur retragerea, fără să atac pe nimeni. Am ales să nu beau poțiunea tocmai pentru că voiam să știi că secretul tău este în siguranță cu mine din proprie voință, nu pentru că un lichid dintr-o sticlă mă obligă să o fac.
Răspunsul ei lovi direct în conflictul interior al lui Richard, iar mintea lui de strateg a început să analizeze situația cu o precizie rece. Știa bine că Rosalie nu era o studentă oarecare; avea un potențial intelectual foarte mare, o minte sclipitoare care ar fi putut descifra cele mai complexe taine ale magiei. Însă, din păcate, apartenența ei la casa Astropufilor și felul ei intrinsec de a fi — loială, empatică și orientată spre protejarea celorlalți — ar fi poziționat-o în mod natural mai degrabă spre Ordinul Phoenix decât spre tabăra lui.
Și totuși, privind-o acum, Richard a realizat ceva ce i-a tăiat răsuflarea: nu se speriase de el. Nu dăduse înapoi îngrozită și, cel mai important, nu fugise direct la directoare ca să îl pârască, deși deținea o informație care l-ar fi putut trimite direct în cel mai întunecat colț din Azkaban. Rămăsese acolo, în temniță, înfruntându-l cu o curiozitate curajoasă.
Mărturisirea ei că ar minți și că s-ar sacrifica pentru el, fără a fi constrânsă de magie, îi trezi lui Richard o dorință posesivă extrem de puternică. Să o recruteze ar fi însemnat să o trimită la moarte sigură sau să îi frângă sufletul definitiv, transformând o minte atât de strălucită într-o ruină. Pe de altă parte, să o lase așa, să o protejeze în propria ei inocență și să o păstreze doar pentru el, ca pe un secret prețios ascuns de restul lumii, devenea brusc o tentație aproape irezistibilă.
Totuși, riscul rămânea uriaș. Ordinul era suspicios, iar Lordul Întunecat nu tolera secretele. Gândul de a ridica bagheta și de a-i șterge memoria cu un Obliviate rapid îi trecu din nou prin minte ca o eliberare rece și sigură. Ar fi fost atât de simplu să o trimită înapoi în dormitorul ei, salvându-le amândurora viața.
Richard o privi lung, cu maxilarul încleștat, ochii lui albaștri fixându-i pe ai ei. Bagheta de tisă rămase nemișcată între ei.
— Ești extrem de naivă, Rosalie, spuse el în cele din urmă, cu o voce joasă, în care asprimea de profesor se împletea cu o vulnerabilitate ascunsă. În războiul care vine, neutralitatea și tăcerea nu te salvează. Iar faptul că refuzi să lovești te transformă în prima victimă.
Făcu un pas și mai aproape, eliminând orice spațiu dintre ei, până când pelerina pe care ea o purta se lăsă presată de pieptul lui.
— Îmi ceri să îmi pun viața în mâinile tale, continuă el, ridicându-și mâna liberă pentru a-i prinde ușor bărbia, obligând-o să-i simtă atingerea rece. Îmi ceri să risc totul pentru tăcerea ta, când totul în tine aparține Luminii.
Rosalie simți cum asprimea cuvintelor lui o lovește direct în piept, dar în loc să dea înapoi, își îndreptă spatele. Privi sticluța de cristal de pe colțul mesei de piatră, cu lichidul opalescent care sclipea sub lumina lumânărilor, apoi își ridică ochii direct spre el. O resemnare dureroasă, dar incredibil de demnă, îi întunecă privirea de Astropuf.
— Dacă ai nevoie de siguranță, Richard... dă-mi să beau sticla, rosti ela, iar vocea nu-i tremură deloc, deși inima îi plângea în tăcere. Nu-ți cer să ai încredere în mine. Știu foarte bine că eu nu semnific nimic pentru tine. Sunt doar o elevă de anul șapte, o fată trecătoare prin viața ta și prin aceste temnițe, un simplu risc pe care un om în poziția ta nu ar trebui să și-l asume. Dar tu... tu semnifici ceva pentru mine. De aceea nu am băut-o din prima clipă.
Dante o privi în tăcere preț de câteva secunde, cu maxilarul încleștat și ochii transformându-se în două blocuri de gheață. În mintea lui, conflictul se stinse brusc, lăsând loc acelei rațiuni reci și nemiloase care îl făcuse liderul Devoratorilor. Nu își putea permite slăbiciuni. Nu acum, când războiul bătea la ușă. Riscul era prea mare pentru misiunea lui, iar ea era mult prea pură pentru a fi atrasă în mocirla noului Lord Întunecat. Decizia era luată. O va păstra neatinsă, dar complet izolată de lumea lui.
Fără să scoată un cuvânt, Dante făcu un pas spre masă. Întinse mâna lungă, luă sticluța de cristal și i-o oferi, ținând-o între degete chiar în fața buzelor ei. Lumina lumânărilor reflectă sclipirea opalescentă a lichidului pe chipul lui împietrit.
Rosalie nu ezită. Îl privi adânc în ochi pentru ultima oară, îi luă sticluța din mână și o duse la gură. Execută ordinul fără nicio ezitare, înghițind lichidul rece până la ultima picătură. Un fior ciudat, ca o strânsoare invizibilă în jurul gâtului, îi confirmă că vrăja de legare a limbii se activase instantaneu. Secretul lui era acum ferecat în mintea ei, păzit de o magie de neclintit.
Dante luă înapoi recipientul gol și îl așeză pe masă cu un sunet sec. Își îndreptă spatele, mărind distanța dintre ei, iar masca lui de profesor necruțător se reinstală complet pe chip.
— De acum înainte, suntem doi străini, Rosalie, rosti el, iar vocea lui redevenise tăioasă, lipsită de orice fărâmă de căldură. Eleva și profesorul. Nimic mai mult.
Se întoarse parțial cu spatele la ea, privind spre umbrele din colțul laboratorului, deși antebrațul stâng încă îi pulsa sub cămașa neagră.
— Ai ales să taci, iar magia se va asigura că așa va rămâne. Însă, deși în sinea ta o să știi cine sunt eu de fapt, acest adevăr va fi povara ta. Un secret ca acesta... ori o să te distrugă, ori o să te facă mai puternică. Detenția s-a terminat, domnișoară de Villeneuve. Te poți întoarce în turnul tău.
Rosalie simți cum pelerina lui, pe care încă o purta pe umeri, devenise dintr-o dată mult mai grea. Își lăsă capul în jos, cu buzele strânse de vrăja care o condamna la tăcere, și se îndreptă spre ușă, știind că tocmai trecuse de punctul din care nu mai exista întoarcere.