Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 12: Forța din umbră
Zilele se transformară în săptămâni, iar viața la Hogwarts părea să își reia cursul normal, cel puțin la suprafață. Războiul din afara zidurilor castelului era un monstru nevăzut, însă în interiorul școlii, singurul monstru cu care se confrunta Rosalie era cel din propria ei minte.În Marea Sală, la micul dejun, atmosfera era mereu zgomotoasă, plină de bufnițe care aduceau corespondența și elevi care își repetau formulele magice. Rosalie stătea la masa Astropufilor, iar prietena ei cea mai bună vorbea încontinuu, povestind despre eseuri și bârfe din castel. Rosalie însă o asculta ca prin vis. Din ce în ce mai tăcută, privirea ei căuta involuntar masa profesorală. Căuta ochii lui albaștri, dar nu îi primi niciodată înapoi. Richard stătea acolo ca o statuie de gheață, privind peste mulțime, ignorându-i complet existența, exact așa cum promisese. Amândoi erau acum doi străini.
La orele de Poțiuni, penumbra temnițelor devenise o adevărată piatră de încercare. Rosalie găsea în permanență aceeași privire rece, distantă și calculată a profesorului Dante. Cu toate acestea, ochii fetei îi alunecau adesea, ca un magnet, spre antebrațul lui stâng ascuns sub cămașa neagră. Știa ce se află acolo. Știa că sub acea pânză impecabilă se ascundea craniul și șarpele, o povară pe care ea o purta acum în tăcere, ferecată de poțiunea de legare a limbii.La început, Rosalie apărea la orele lui ca o fantomă. Era palidă, retrasă, lipsită de acea strălucire sclipitoare care îl fascinase pe liderul Devoratorilor. Richard o observa din umbră, cu o strângere ascunsă în piept. Se întreba dacă secretul nu cumva o distrugea, exact așa cum o avertizase.Însă Astropufii aveau o rezistență nativă, o forță tăcută care se trezea exact atunci când viața devenea mai grea.
Într-o dimineață răcoroasă, în timp ce își bea ceaiul lângă fereastra înaltă din biroul său, Richard observă o mișcare pe pajiștea acoperită de rouă a castelului. Își îngustă ochii și o recunoscu pe Rosalie. Alerga în haine lejere, cu părul prins neglijent, înfruntând aerul tăios al dimineții. În dimineața următoare, la aceeași oră, o văzu din nou. Și la fel în fiecare dimineață. Alergarea devenise refugiul ei, modul ei de a procesa adevărul și de a nu se lăsa doborâtă de greutatea secretului pe care îl împărtășeau.Timpul trecu, iar Richard o urmărea zi de zi, fără ca ea să știe. Văzu cum, încetul cu încetul, ea se obișnuise cu ideea. Își acceptase destinul și povara. Treptat, culoarea a început iar să îi apară în obraji, alungând paloarea de fantomă. La mese, zâmbetul ei cald și curat, cel care lumina masa Astropufilor, începuse să revină, mai puternic și mai matur ca înainte. Secretul nu o distrusese; o făcuse mai puternică, exact așa cum anticipase el în acea noapte în temnițe.
La următoarea oră de Poțiuni, când ea intră în clasă cu obrajii încă rumeniți de aerul curat și cu o determinare sclipitoare în ochi, Richard își simți pentru o secundă masca de gheață fisurându-se. Ea supraviețuise întunericului lui și acum strălucea chiar mai tare.
În dimineața următoare, cerul de deasupra castelului Hogwarts era de un albastru spălăcit, iar pământul rămăsese amorțit sub un strat fin de brumă. Richard stătea în picioare, lângă fereastra înaltă a biroului său, cu cana de ceai neatinsă pe pervaz. Privirea lui era fixată pe aceeași siluetă care apărea neobosită la aceeași oră. Rosalie alerga, cu respirația transformându-se în aburi subțiri în aerul înghețat, cu părul strâns într-o coadă care îi fugea pe umeri.
Ceva din determinarea ei tăcută, din modul în care își recăpătase culorile și zâmbetul fără ca el să intervină, îl măcina pe interior. Masca lui de gheață, atât de bine întreținută în timpul orelor, începuse să devină prea strâmtă. Fără să mai stea pe gânduri, își luă mantia neagră de călătorie, își strânse bagheta în buzunar și părăsi temnițele, coborând treptele de piatră spre curtea exterioară.
Rosalie își menținea ritmul alergării, simțind cum aerul rece îi umple plămânii și îi limpezește mintea. Își găsise echilibrul în această rutină matinală. Însă, când dădu colțul spre marginea pajiștii care mărginea Pădurea Interzisă, pașii ei încetinită brusc până când se opriră complet.
În fața ei, tăind poteca cu o prezență impunătoare, stătea el.
Richard nu purta hainele formale de profesor, ci o ținută simplă, neagră, iar vântul de dimineață îi flutura mantia grea. Ochii lui albaștri o fixară instantaneu, lipsiți de asprimea calculată din timpul orelor, dar încărcați de o curiozitate profundă.
În loc să dea înapoi sau să pară intimidată, Rosalie își îndreptă spatele. Își adună toată demnitatea și îl abordă prima, privindu-l direct în ochii lui albaștri.
— Bună dimineața, domnule profesor, spuse ea pe un ton calm și formal, respectând cu strictețe distanța pe care el o impusese între ei pe coridoarele școlii.
Ochii lui o analiză din cap până în picioare: hainele lejere de alergat, părul prins neglijent, obrajii rumeniți de efort și, cel mai important, zâmbetul discret care îi revenise pe buze. Secretul nu o distrusese. O făcuse mai puternică. Cu toate acestea, el își păstră masca impenetrabilă și nu suflă nicio vorbă despre faptul că o urmărise de la fereastră în fiecare zi.
— Domnișoară de Villeneuve, rosti el în cele din urmă, vocea lui joasă spărgând perfect liniștea dimineții. Văd că aerul curat al dimineții vă priește. La orele mele ați apărut ca o fantomă în ultimele săptămâni, dar se pare că v-ați recăpătat forțele.
Rosalie simți cum inima îi pulsează mai repede sub hainele lejere, dar nu își trase privirea din a lui. Vrăja de legare a limbii îi interzicea să vorbească despre Semnul Întunecat sau despre magazinul lui Borgin, dar nu o împiedica să fie curajoasă în fața lui.
— Timpul ajută la acceptarea multor lucruri, domnule profesor, răspunse ea, păstrând același ton formal, deși în sinea ei știa exact cine era bărbatul din fața ei. Povara pe care mi-ați lăsat-o nu este ușoară, dar m-am obișnuit cu ea. Tăcerea mea este intactă.
Richard schiță un zâmbet abia vizibil, un reflex amar al propriei sale uimiri în fața rezistenței ei specifice Astropufilor. Făcu un pas spre ea, lăsând roua înghețată să scrâșnească sub cizmele lui de piele, reducând distanța dintre ei sub cerul liber, departe de ochii curioși ai castelului.O privi lung, analizându-i fiecare trăsătură, lăsându-și degetele mari să se strângă în buzunarele mantiei pentru a nu ceda impulsului de a o atinge.
— Am venit să mă asigur că tăcerea ta este încă întreagă, continuă el, coborând vocea într-un registru mai intim, deși privirea îi rămase ascuțită.
Rosalie îl privi direct în ochi, fără să dea niciun pas înapoi.
— Tăcerea mea este exact unde ați lăsat-o, Richard. Ferecată. Dar dacă ați coborât doar ca să mă verificați, puteți sta liniștit. Nu am nevoie de o poțiune ca să îmi țin cuvântul. 
Richard simți cum inima îi pulsează mai repede sub haina neagră. Ea îl numise din nou pe nume, spărgând zidul de gheață pe care el se străduise atât de mult să îl ridice în ultimele săptămâni. Dilema lui interioară se trezi la viață cu o intensitate sălbatică: o voia departe de pericol, dar o voia aproape.
Rosalie făcu un pas mai aproape, iar privirea ei sclipitoare se îngustă ușor, analizându-i chipul cu o atenție pe care nicio mască de profesor nu o putea opri. În lumina crudă și clară a dimineții, paliditatea lui Richard părea mult mai accentuată decât de obicei. Sub ochii lui albaștri se ghiceau umbre adânci de oboseală, iar colțurile buzelor îi erau strânse într-o linie de o rigiditate epuizantă.Nu era doar oboseala unui profesor care corectase eseuri până târziu. Era extenuarea fizică și mentală a unui om care își petrecuse întreaga noapte ascuns sub o mască de argint, conducând acțiuni întunecate la ordinul noului Lord, pentru ca apoi să se întoarcă în zori la Hogwarts și să își reia rolul de gardian al regulilor.
— Nu ați dormit deloc azi-noapte, domnule profesor, spuse ea, coborând vocea, iar tonul ei formal păli în fața unei îngrijorări sincere, pe care nu o putu ascunde.
Richard tresări imperceptibil, iar maxilarul i se încleștă. Își îndreptă reflex umerii sub mantia grea de călătorie, încercând să își recupereze postura impenetrabilă, dar realiză imediat că în fața minții ei sclipitoare disimularea devenea din ce în ce mai dificilă. Antebrațul stâng îl ardea surd sub haine, ca o amintire vie a blestemelor lansate și a tensiunii din ultimele ore.
— Sarcinile mele din afara acestor ziduri nu privesc elevii școlii, domnișoară de Villeneuve, răspunse el pe un ton tăios, dar volumul vocii lui scăzu, trădând faptul că nu voia ca ecoul cuvintelor lor să ajungă spre castel.Rosalie îi privi preț de o secundă cizmele de piele, observând urmele proaspete de noroi negru și dens pe margini — un noroi care nu provenea din curtea școlii, ci dintr-un loc mult mai îndepărtat și mai sumbru. Își ridică din nou ochii spre el, simțind cum inima îi zvâgnește în piept la gândul pericolelor în care el se arunca.
— Știu că nu mă privește, șopti ea, făcând încă un pas mic, până când distanța dintre ei deveni periculos de mică pentru doi străini. Dar asta nu înseamnă că nu văd. Puteți purta ce mască vreți în Marea Sală, Richard, însă acum sunteți epuizat.
Richard o privi de sus, iar în mintea lui se dădu o luptă violentă. Această fată de la Astropufi, pe care încercase să o izoleze prin poțiuni și reguli stricte, îi citea slăbiciunile ca pe un pergament deschis. O parte din el voia să o îndepărteze cu asprime, să o trimită înapoi în turnul ei pentru a-și proteja secretul și misiunea. Însă o altă parte, mult mai întunecată și profund posesivă, se simțea atrasă irezistibil de faptul că ea era singura ființă din întreaga lume care îl privea fără teamă, observându-i vulnerabilitatea din spatele monstrului.El își eliberă o mână din buzunarul mantiei și o ridică încet, cu degetele mari tremurând ușor de oboseală și de dorința reținută.
Richard făcu o mișcare fulgerătoare. Înainte ca ea să mai poată rosti un cuvânt, o prinse ferm de braț, chiar prin pânza subțire a hainelor ei de alergat. Degetele lui se strânseră cu o forță care o făcu pe Rosalie să își țină răsuflarea, fixând-o pe loc. Masca de profesor nepăsător dispăruse complet, lăsând la iveală liderul crud și calculat al Devoratorilor, cel care nu își permitea nicio greșeală în mijlocul unui război total.Se aplecă spre ea, reducând distanța până când respirația lui rece îi atinse obrazul. Ochii lui albaștri, deși umbriți de oboseala nopții, sclipeau acum de o intensitate feroce.
— Ascultă-mă bine, Rosalie, șopti el, iar vocea lui fu un mârâit jos, tăios ca o lamă de argint. Curiozitatea ta te va băga în mormânt înainte de a apuca să îți dai examenele. Ceea ce vezi, ceea ce crezi că înțelegi despre nopțile mele... sunt lucruri pe care o minte ca a ta nu ar trebui nici măcar să le conceapă.
Degetele lui se strânseră și mai tare pe brațul ei, obligând-o să îl privească direct în ochi, fără nicio posibilitate de scăpare.
— Noul Lord Întunecat nu caută doar soldați, caută și minți sclipitoare. Iar dacă cineva din cercul meu — sau, mai rău, El — simte fie și o singură secundă că o fată de la Astropufi îmi citește oboseala sau îmi cunoaște urmele de pe cizme, nu va mai exista nicio poțiune care să te salveze. Te vor transforma într-o țintă. Te vor vâna, te vor tortura pentru a afla ce știi și te vor distruge doar ca să mă testeze pe mine.
O privi adânc, căutând în ochii ei acea tresărire de frică pe care dorea să o provoace doar pentru a o ține la distanță de abisul lui. Însă în spatele durității sale se ascundea o disperare profundă, posesivă. Gândul că cineva i-ar putea atinge inocența sau că ar putea să o rănească din cauza lui îi provoca o furie oarbă.
— Încetează să mă mai privești în Marea Sală. Încetează să mai cauți omul din spatele profesorului. Dacă vrei să rămâi vie și intactă în acest castel, învață să fii o oarecare. Pentru că data viitoare când vei mai face un pas spre mine, s-ar putea să nu mai am energia necesară să te împing înapoi în lumina ta. Ai înțeles?
Rosalie simți presiunea degetelor lui pe piele, dar privirea ei rămase fixată pe a lui, procesând fiecare cuvânt din avertismentul lui brutal.
Rosalie simți presiunea degetelor lui pe piele, dar nu încercă să se smulgă și nici nu își coborî privirea. În ciuda avertismentului brutal, ochii ei de Astropuf ardeau acum de o revoltă mocnită și de o îndrăzneală pe care Richard nu i-o cunoscuse până atunci.
— Îmi spui să nu mai fac niciun pas spre tine, Richard? — rosti ea, iar vocea ei, deși joasă, purta o mușcătură aprigă care îl luă prin surprindere. Atunci de ce ești tu aici, în această dimineață?
Ea își îndreptă spatele, înfruntându-i privirea de gheață cu o intensitate egală, ignorând complet durerea din brațul strâns de degetele lui.
— Eu doar îmi urmam rutina. Alergam pe poteca mea, ca în fiecare zi. Tu ai fost cel care a părăsit castelul. Tu ai fost cel care m-a interceptat și m-a abordat în frigul ăsta, blocându-mi calea. Dacă prezența mea este un pericol atât de mare pentru misiunea ta, dacă tăcerea mea cumpărată cu acea poțiune nu îți este de ajuns, ar fi trebuit să rămâi în temnițele tale!
Făcu o scurtă pauză, respirând sacadat, dar cuvintele ei continuară să curgă, tăioase și pline de o demnitate maturizată în ultimele săptămâni de izolare.
— Te porți de parcă eu te vânez pe tine, când de fapt tu ești cel care nu mă poate lăsa în pace. Mi-ai cerut să fiu o oarecare? Am fost! Am tăcut la ore, am privit în gol în Marea Sală, am acceptat să fim doi străini. Dar nu veni aici, la marginea pădurii, ca să mă strângi de braț și să mă ameninți cu Lordul tău Întunecat pentru o vină care este doar a ta. Dacă vrei să fiu în siguranță, încetează să mai cobori pe pajiște când știi că sunt aici!
Richard înlemni, cu degetele încă încleștate pe pânza hainei ei. Cuvintele fetei îl loviră direct în orgoliu, dar mai ales în adevărul crud pe care încercase cu disperare să-l ascundă de el însuși: ea avea dreptate. El o căutase. El fusese cel care nu mai putuse suporta distanța și coborâse în zori, mânat de o dorință posesivă pe care nicio loialitate față de întuneric nu o putea stinge.
Ochii lui albaștri se îngustară, iar o linie tensionată îi apăru pe frunte în timp ce îi procesa răspunsul aprig. Pentru prima dată, fata de la Astropufi nu mai era doar o minte sclipitoare și naivă care trebuia protejată; devenise o forță care îi ținea piept fără să clipească.
Fără să mai aștepte un răspuns sau vreo reacție din partea lui, Rosalie își smulse brațul din strânsoarea lui cu o mișcare bruscă și hotărâtă. Richard, luat prin surprindere de fermitatea ei, îi dădu drumul, degetele lui rămânând pentru o secundă întinse în aerul rece, ca și cum ar fi vrut să prindă o iluzie.
Ea îl mai privi o singură dată în ochi — o privire mândră, rănită, dar incredibil de puternică — apoi se întoarse cu spatele. Își reluă alergarea, lăsându-l în urmă pe poteca înghețată, sub cerul palid al dimineții. 
O furie oarbă, amestecată cu o frustrare neagră, îl cuprinse din interior. Își privi mâna stângă, cea cu care o strânsese de braț, iar apoi antebrațul unde Semnul Întunecat începuse să îi pulseze din nou, ca o pedeapsă pentru gândurile lui rebele. Ea avea perfectă dreptate. Se mințise singur crezând că o verifică, crezând că își protejează misiunea. Adevărul era mult mai simplu și mult mai periculos: liderul Devoratorilor, umbra noului Lord Întunecat, devenise obsedat de o fată de la Astropufi. Și, pentru prima dată în viața lui, nu deținea controlul.
Își strânse pumnii, își potrivi mantia neagră și porni cu pași mari înapoi spre temnițe, lăsând noroiul de pe cizme să se piardă în iarba școlii. Jocul se schimbase. Rosalie Villeneuve nu mai era doar o victimă colaterală a secretelor lui; devenise o forță care tocmai îi declarase un război tăcut.