Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 13: Privirea din Umbră
Și, în cele din urmă, seara Balului de Crăciun a sosit. Marea Sală fusese transformată într-un peisaj de basm, cu pereți acoperiți de gheață argintie sclipitoare, brazi uriași decorați cu luminițe vii și sute de fulgi magici care pluteau leneș prin aer, topindu-se înainte de a atinge podeaua de dans.
Când Rosalie a coborât scările mari spre intrare, o șoaptă de admirație a trecut prin grupul de elevi. Purta o rochie spectaculoasă dintr-un galben intens și cald, culoarea mândră a casei sale, care aducea o explozie de lumină în sala înghețată. Partea din față era de o eleganță desăvârșită: umerii și decolteul îi erau complet acoperite de un material fin, dantelat, care urca discret spre gât, păstrându-i acea decență misterioasă. În partea de jos, rochia curgea în volane bogate și fluide, care se mișcau la fiecare pas ca niște valuri de aur. Însă adevărata surpriză apărea atunci când se întorcea; rochia avea spatele complet gol, lăsându-i la vedere pielea palidă și linia delicată a coloanei, un detaliu de o senzualitate îndrăzneață care contrasta perfect cu inocența ei obișnuită.
Ethan o aștepta la intrare și, când o văzu, ochii i se măriseră de uimire. Îi oferi brațul cu un zâmbet larg, iar Rosalie îl acceptă, pășind alături de el în sala luminată.
Muzica a început să răsune, iar perechile s-au îndreptat spre ringul de dans. În timp ce Ethan o ghida elegant printre ceilalți elevi, oferindu-i un sprijin respectuos, Rosalie și-a ridicat privirea spre platforma profesorilor.
Richard era acolo. Nu purta hainele lui obișnuite de zi cu zi, ci o robă formală de sărbătoare, neagră ca tăciunele, croită perfect pe statura lui impunătoare. Stătea cu spatele sprijinit de un pilon de piatră, cu un pahar în mână, complet izolat de festivitățile din jur. În acel moment, în mijlocul zgomotului, al muzicii și al sutelor de oameni, privirile lor s-au întâlnit direct.
Ochii lui albaștri o fixară cu o intensitate chinuitoare, urmărind fiecare mișcare a rochiei ei galbene. Când pașii de dans o rotiră și decupajul adânc al spatelui gol deveni vizibil sub luminile magice ale sălii, Richard simți cum tot aerul îi părăsește plămânii. Maxilarul i se strânse atât de tare încât paharul din mână aproape că îi tremură. Contrastul dintre spatele ei dezgolit și atingerea mâinii lui Ethan pe talia ei îi provoca o furie oarbă, posesivă. Masca lui de gheață era intactă pentru ceilalți, dar pentru Rosalie, promisiunea lui că o va uita părea acum o minciună colosală. Ea nu și-a retras privirea; a continuat să danseze, susținându-i ochii, lăsându-l să vadă că ea alesese să trăiască, chiar dacă el alesese să rămână în umbră.
Muzica din Marea Sală continua să curgă în acorduri festive, iar Ethan o ghida cu atenție printre celelalte perechi, vorbindu-i fără încetare. Rosalie îl privea, îi zâmbea din când în când și dădea politicos din cap, însă în sinea ei, simțea cum fiecare minut devine o corvoadă. Simțea efortul disperat al băiatului de la Ravenclaw de a o impresiona: Ethan îi vorbea despre examenele de la sfârșitul anului, despre teoriile din manuale și despre planurile lui de viitor la Ministerul Magiei.
Discuțiile cu el i se păreau însă atât de seci, de monotone și de lipsite de viață. Erau cuvinte sigure, așezate, perfecte pentru o lume în care nu se întâmpla nimic periculos.
Involuntar, mintea ei fugea înapoi în temnițe. Se gândea la Richard. Se gândea la schimburile lor de replici sclipitoare și tăioase, pline de o tensiune care o făcea să simtă că trăiește cu adevărat. Cu Richard, fiecare conversație era o lamă de gheață; de fiecare dată când el deschidea gura, pe Rosalie o apuca o dorință nebună de a-l strânge de gât pentru aroganța și asprimea lui de Devorator, dar, în aceeași secundă, o cuprindea un impuls la fel de puternic de a fi strânsă ea în brațele lui, lipită de pieptul lui protector.
Oricât de mult încerca să se amăgească, privind volanele galbene ale rochiei ei cum se învârteau pe ringul de dans, adevărul o izbi cu o claritate dureroasă. I-ar fi plăcut enorm de mult — ar fi dat orice în acea clipă — ca mâna de pe spatele ei gol să nu fie cea a băiatului de la Ravenclaw, ci mâna rece, sigură și posesivă a lui Richard. Voia să fie în brațele lui, chiar dacă acel loc însemna să fie în miezul întunericului.
Richard o urmărea de la distanță, fără să își dezlipească ochii de pe decupajul adânc al rochiei ei galbene. Îi citea fiecare gest fals de politețe față de Ethan, iar când privirea lui Rosalie se intersectă din nou cu a lui pe deasupra umărului partenerului ei, el îi zări în ochi acea nostalgie chinuitoare.
Ethan se opri din vorbit pentru o secundă, observând distragerea ei, și îi zâmbi cald:
— Rosalie, ești bine? Parcă ești cu gândul în altă parte. Te-ai plictisit de dansat? Vrei să merg să ne aduc ceva de băut?
Rosalie clipi des, smulgându-se din vraja ochilor albaștri ai profesorului de Poțiuni, și reuși să schițeze un zâmbet palid:
— Da, Ethan... un pahar cu suc de dovleac ar fi perfect, te rog.
Băiatul de la Ravenclaw îi dădu drumul la mână și se îndepărtă spre mesele cu băuturi, lăsând-o singură în marginea ringului de dans. Rosalie rămase nemișcată, simțind cum aerul rece din sală îi mângâie spatele dezgolit.
Richard se desprinse brusc de pilonul de piatră, însă nu se îndreptă spre ea. Într-o mișcare fluidă și rece, își lăsă paharul pe o masă și părăsi Marea Sală cu pași mari, fără să se mai uite înapoi, lăsând mantia neagră să fluture în urma lui ca o aripă de corb. Rosalie îl urmări cu privirea până când silueta lui dispăru cu totul dincolo de ușile masive, simțind o strângere dureroasă în piept. Alesese să plece. Alesese, din nou, să o lase singură în lumina pe care o disprețuia.
Nuanțele aurii ale rochiei galbene păreau să își piardă din strălucire în ochii ei. Înainte ca gândurile negre să o copleșească, prietena ei cea mai bună apăru de nicăieri, strângând-o de mâini și vorbind entuziasmată despre decorațiuni și despre cât de spectaculos se vedeau volanele rochiei pe ringul de dans. Rosalie încerca să o asculte, însă timpul se scurgea ciudat de încet.
După un timp nefiresc de lung, Ethan se întoarse în sfârșit din mulțime, ținând două pahare în mâini. Îi întinse unul Rosaliei, iar ea îl acceptă, schițând un zâmbet sec, marcat de oboseala interioară care o cuprinsese. Prietena ei se retrase discret, lăsându-i din nou singuri.
Muzica se schimbase, lăsând loc unei melodii lente, melancolice, care plutea leneș pe deasupra fulgilor magici de zăpadă. Ethan o privi fix și, fără nicio introducere caldă, o invită din nou la dans.
— Cred că ar fi mai bine să stau, Ethan... sunt destul de obosită, încercă Rosalie să îl refuze, făcând un mic pas înapoi.
— Ba o să dansezi cu mine, Rosalie, reteză el cuvintele, pe un ton extrem de autoritar, sec și lipsit de orice politețe din trecut.
Modul lui bizar de a acționa o lăsă pe Rosalie complet confuză. Unde dispăruse băiatul amabil de la Ravenclaw, cel care se chinuise tot trimestrul să o impresioneze? Această schimbare bruscă de atitudine o făcu să accepte, mai mult din uimire decât din dorință. Păși pe ringul de dans, iar când el își așeză palma direct pe spatele ei gol, Rosalie simți un fior neașteptat de rece, complet diferit de atingerile lui anterioare.
Pe parcursul întregii melodii, nu s-a rostit niciun cuvânt. Au tăcut amândoi, învârtindu-se lent sub luminile argintii. Tăcerea lui Ethan nu mai era una timidă, ci una grea, încărcată de o tensiune electrică ce părea incredibil de familiară.
Când acordurile finale ale muzicii începură să se stingă, Ethan se opri, dar nu îi dădu drumul. Cu o mișcare calculată, își ridică mâna liberă și își trecu degetele prin părul ei prins elegant, coborându-le încet, pe după ureche. Rosalie se simți profund stânjenită, corpul ei respingând instinctiv acea apropiere forțată. Încercă să își tragă capul înapoi, dar în secunda următoare, el se aplecă și o sărută.
În clipa exactă în care buzele lui i-au atins buzele ei, un semnal de alarmă i s-a declanșat în minte. Nu era el. Gustul, intensitatea, energia... nimic nu aparținea lui Ethan Davies. Rosalie tresări violent, plină de o repulsie instinctivă, și îl împinse cu toată forța în piept, îndepărtându-se doi pași.
Băiatul din fața ei nu păru deloc deranjat. În loc să își ceară scuze, scoase un râs scurt, jos și plin de o ironie mușcătoare — un râs care nu îi aparținea sub nicio formă unui elev de la Ravenclaw. Făcu un pas mare înapoi spre ea, reducând distanța, se aplecă ușor la urechea ei și îi șopti cu o voce schimbată, plină de o pasiune întunecată:
— Ți-ar fi plăcut să fie el în locul meu?
Rosalie făcu ochii mari, simțind cum tot sângele îi îngheață în vene. Inima îi zvâgni nebunește în piept în timp ce bucățile din acest puzzle sinistru se așezau la locul lor: timpul mult prea lung în care el lipsise după băuturi, tonul autoritar, respingerea poțiunii de către propriul ei corp și acel râs inconfundabil.
Lumea din jur păru să dispară. Îl privea pe băiatul cu uniformă de Ravenclaw, dar mintea ei sclipitoare rula deja adevărul pur: Ethan cel adevărat era probabil legat în vreun dulap ascuns, iar cel care o ținea de talie, cel care o obligase să danseze și cel care tocmai o sărutase era Richard. Richard, care nu mai putuse suporta gelozia și îi luase identitatea partenerului ei prin Poțiunea Polipotiune doar pentru a o avea în brațe și pentru a-i atinge spatele gol.
Ochii Rosaliei se umplură instantaneu de lacrimi, un amestec violent de furie oarbă, umilință și o confuzie care îi făcea mintea sclipitoare să se rotească în gol. Trucul lui, gelozia lui bolnăvicioasă și faptul că îndrăznise să o manipuleze în halul ăsta o loviră mai dur decât orice blestem. Fără să scoată un singur cuvânt, își adună volanele galbene ale rochiei în pumn și se întoarse pe călcâie, fugind din Marea Sală. Tăie mulțimea ca o scânteie de aur, ignorând privirile uimite ale celor din jur, și ieși pe ușile masive, lăsând în urmă muzica lentă.
Pașii ei grăbiți răsunau sacadat pe piatra rece a coridoarelor cufundate în penumbră. Lacrimile fierbinți îi alunecau pe obraji, dar nu se opri până când nu ajunse într-un culoar complet pustiu, unde doar portretele adormite îi vegheau singurătatea.
Nu apucă nici măcar să își tragă răsuflarea. În spatele ei, pași grei și hotărâți tăiară liniștea. Înainte de a se putea întoarce, o mână puternică o prinse strâns de încheietură, oprind-o în loc. Cu o mișcare fluidă și bruscă, el o întoarse cu fața spre el și o lipi cu spatele de peretele rece de piatră.
În fața ei stătea tot chipul lui Ethan, dar ochii de sub acea înfățișare împrumutată erau complet schimbați — erau ochii albaștri, întunecați și posedați de o furie sălbatică ai lui Richard. Respirația lui venea în rafale scurte, iar maxilarul îi era încleștat de o gelozie care îi măcinase ultimul strop de autocontrol.
— Dacă tu ai crezut fie și pentru o singură secundă că poți să dansezi cu oricine, să lași un mediocrul de Ravenclaw să pună mâna pe tine, să îți atingă spatele... atunci te-ai înșelat amarnic, Rosalie! — îi șopti el direct în față, iar vocea lui, deși deformată încă de polipotiune, purta acel mârâit jos și periculos de familiar.
Se aplecă și mai mult peste ea, fixând-o între corpul lui și zidul de piatră, eliminând orice centimetru de aer dintre ei. Degetele lui mari i se strânseră pe umeri, aproape lipite de materialul dantelat al rochiei.
— Nu mă interesează ce promisiuni ți-ai făcut pe coridoare. Nu mă interesează că am vrut să te împing înapoi în lumină. Să te văd în brațele lui m-a înnebunit. Tu nu aparții acestei școli, nu aparții Ordinului și nu aparții niciunui băiat naiv care vrea să te impresioneze. Îmi aparții mie. Doar mie, ai înțeles?
Rosalie deschise gura, cu buzele tremurând, gata să îi strige toată furia, să îl întrebe cum a putut să îi facă una ca asta, dar Richard nu o mai lăsă să spună absolut nimic.
Își coborî buzele peste ale ei într-un sărut devastator, flămând și posesiv, care îi tăie instantaneu orice tentativă de replică. Nu mai era nicio mască între ei, nicio reținere de profesor și nicio barieră de Devorator. Era doar dorința pură, brută, care explodase după săptămâni întregi de tăcere și priviri furate. O strânse la pieptul lui, simțind spatele ei gol sub degetele lui reci, pecetluind acel pact întunecat pe care amândoi încercaseră în zadar să îl proscrie. Rosalie se lăsă purtată de valul de foc, realizând că, oricât de furioasă ar fi fost, acesta era singurul loc unde își dorise cu adevărat să fie.