Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 14: Adevarul
Sărutul lor, plin de disperare și de un foc care mocnise săptămâni întregi, fu întrerupt brusc. Un ecou greu de pași grăbiți și voci iritate răsună de la capătul coridorului. Cineva venea direct spre culoarul lor pustiu. Dinspre Marea Sală se auzea vocea lui Ethan cel adevărat, sunând extrem de confuz și furios, probabil tocmai trezit din starea de inconștiență în care Richard îl lăsase pentru a-i fura hainele și identitatea.
Rosalie tresări, cu buzele încă arzând și inima bătându-i nebunește în piept, gata să intre în panică. Însă Richard reacționă cu reflexele reci ale unui Devorator obișnuit cu situațiile limită.
Fără să scoată un zgomot, o prinse de mână și o trase după el, fluturându-și mantia neagră prin penumbră. Deschise ușa unei nișe ascunse în spatele unei tapițerii vechi — o trecere secretă pe care doar profesorii o cunoșteau — și o împinse înăuntru, intrând imediat după ea. Ușa de piatră se închise cu un declic aproape inaudibil, lăsându-i înveliți într-o obscuritate totală.
Spațiul strâmt îi obligă să stea lipiți unul de celălalt. Volanele galbene ale rochiei ei se presau de hainele lui de sărbătoare, iar spatele gol al fetei atinse pieptul cald al lui Richard. În tăcerea mormântală a nișei, se auzeau doar respirațiile lor sacadate.
Dincolo de perete, pașii lui Ethan se opriră exact în locul unde fuseseră ei cu câteva secunde în urmă.
— Îți spun că am văzut o rochie galbenă venind în direcția asta! — răsună vocea furioasă a lui Ethan, adresându-se unui alt elev care îl însoțea. Cineva mi-a pus ceva în băutură, m-am trezit într-un dulap fără haine și am văzut-o pe Rosalie dansând cu... cu mine! Este complet nebunesc!
În interiorul nișei, Richard își apropie buzele de urechea Rosaliei, simțind cum ea tremură ușor. Își trecu o mână protectoare în jurul taliei ei, strângând-o la piept, în timp ce cealaltă mână se sprijini de peretele de piatră, izolând-o în întuneric. Răsuflarea lui caldă îi mângâia pielea gâtului, trimițând fiori prin tot corpul ei.
— Vezi ce ai provocat? — îi șopti el, cu o voce atât de joasă încât era doar o vibrație în întuneric. — Dacă ne găsesc aici, nicio minciună din lume nu va putea explica de ce profesorul de Poțiuni este ascuns într-o nișă secretă cu o elevă cu spatele gol.
Rosalie își dădu capul ușor pe spate, atingându-i umărul. Deși era furioasă pentru manipularea lui, apropierea lui fizică o făcea să își piardă orice logică.
— Eu am provocat asta? — îi șopti ea înapoi, cu o revoltă aprinsă în glas. — Tu ai fost cel care l-a atacat pe Ethan și i-a luat locul. Tu ai vrut să riști totul doar pentru un dans.
Richard nu mai spuse nimic. În întuneric, degetele lui reci îi mângâiară spatele dezgolit, o atingere posesivă care îi tăie din nou răsuflarea. Pașii lui Ethan începură în sfârșit să se îndepărteze, lăsându-i din nou singuri cu ecoul propriilor bătăi de inimă. Pericolul trecuse, dar în spațiul acela strâmt, un alt fel de pericol abia începea.
Ascultând cum ecoul pașilor lui Ethan se stinge complet pe coridor, Rosalie își adună toată voința care îi mai rămăsese. Tensiunea din nișa strâmtă, atingerea degetelor lui pe spatele ei gol și parfumul lui intens o amețeau, dar mândria ei de Astropuf nu o lăsa să capituleze atât de ușor în fața unui om care o manipulase cu doar câteva minute în urmă.
Își sprijini palmele de pieptul lui Richard și, cu o mișcare fermă, îl împinse înapoi atât cât îi permitea spațiul îngust.
— Gata. Au plecat, șopti ea, iar vocea ei, deși joasă, purta o hotărâre tăioasă care sparse vraja din întuneric.
Fără să mai aștepte vreo replică, Rosalie pipăi peretele de piatră până când degetele ei întâlniră mecanismul ascuns. Împinse ușa nișei, iar lumina slabă a torțelor de pe coridor inundă spațiul, tăind penumbra. Păși afară pe piatra rece, strângându-și volanele galbene ale rochiei în jurul corpului, ca și cum pânza aceea ar fi fost singurul ei scut în fața lui.
Richard ieși imediat după ea, cu chipul împietrit într'o mască de frustrare nedeghizată. Ochii lui albaștri o fixară cu o intensitate sălbatică, mutându-se de pe buzele ei încă roșii de la sărut pe linia fluidă a spatelui ei dezgolit.
— Unde crezi că pleci, Rosalie? — o întrebă el, vocea lui fiind un mârâit jos, încărcat de o posesivitate aspră. — După tot ce s-a întâmplat în această seară, ai impresia că te poți întoarce pur și simplu în ringul de dans sau în dormitorul tău ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?
Rosalie se opri și se întoarse spre el. În ciuda lacrimilor care îi uscaseră obrajii, își ridică bărbia cu o demnitate incredibilă.
— Da, exact asta am de gând să fac, Richard, răspunse ea, privindu-l direct în ochi, refuzând să se lase intimidată. Mă întorc în turnul meu. Ai vrut să îmi demonstrezi că mă poți avea oricând vrei, că poți distruge orice încercare a mea de a avea o viață normală în acest castel. Ai reușit. M-ai făcut să mă simt stânjenită, m-ai mințit sub chipul altcuiva și m-ai sărutat cu forța geloziei tale. Dar acum s-a terminat.
Făcu doi pași înapoi, îndepărtându-se de el pe coridorul pustiu, lăsând aerul înghețat al nopții să se așeze între ei ca o barieră de netrecut.
— Tu ai fost cel care a stabilit regulile, domnule profesor. Ai spus că suntem doi străini. Ai ales să trăiești în umbră, cu secretele tale de Devorator, și m-ai împins înapoi în lumea mea. Nu poți să mă ceri doar atunci când te sufoci de gelozie, ca mai apoi să mă ignori din nou în Marea Sală. Noapte bună, Richard.
Se întoarse cu spatele și porni cu pași mari și hotărâți spre scările mari care duceau către Turnul Astropufilor. Volanele de aur ale rochiei ei fluturau ritmic, iar spatele ei gol rămase ca o ultimă imagine sfidătoare în fața lui. Nu se uită înapoi nicio secundă, lăsându-l singur în penumbra coridorului.
Richard rămase încremenit pe loc, privind-o cum se îndepărtează până când silueta ei dispăru după colț. Își strânse pumnii atât de tare încât nodurile degetelor i se înălziră, iar pe antebrațul stâng, Semnul Întunecat îi provocă o arsură violentă, ca o reamintire crudă a realității sângeroase din care făcea parte. Încăpățânarea și mândria ei îl dădeau complet peste cap. O voia mai mult ca oricând, dar în această noapte, fata de la Astropufi îi dăduse cea mai dură lecție, lăsându-l singur în întunericul pe care el însuși îl alesese.
Când ușa tabloului din Turnul Astropufilor se închise în spatele ei, lăsând în urmă coridoarele reci, Rosalie simți cum toate scuturile pe care și le construise cu atâta mândrie se prăbușesc dintr-o dată. Păși în dormitorul ei pustiu, unde doar focul din șemineu mai arunca câteva reflexii calde pe pereți, și se lăsă să lunece cu spatele de ușa de lemn.Atunci izbucni în plâns.Lacrimile îi inundară obrajii, însă erau niște lacrimi stranii. Plângea de frustrare pentru manipularea lui brută, pentru gelozia lui bolnăvicioasă și pentru modul în care el refuza să o lase să își trăiască viața de elevă de anul șapte. Dar, în același timp, plângea de o fericire copleșitoare, sălbatică și secretă. Nici ea însăși nu mai știa ce simte. 
Realitatea era că în această seară, sub luminile magice din Marea Sală, ea chiar dansase cu el. Chiar dacă toată școala îl văzuse pe Ethan Davies, chiar dacă nimeni din acea sală uriașă nu bănuise măcar pentru o secundă ce se întâmpla, ea îl simțise aproape. Simțise mâna lui pe spatele ei gol, căldura pieptului lui și intensitatea devastatoare a sărutului de pe coridor.Își strânse genunchii la piept, lăsând volanele galbene ale rochiei să o acopere ca o armură de aur, și își îngropă chipul în palme.În tăcerea nopții, ascultând trosnitul lemnelor din șemineu, Rosalie nu mai putu să se mintă. Toate încercările ei de a-l uita, toate promisiunile că va merge înainte alături de băieți naivi de la Ravenclaw se destrămaseră într-o singură secundă pe ringul de dans. Pentru prima dată, cu o claritate dureroasă și definitivă, își recunoscu adevărul pe care încercase atât de mult să-l îngroape: îl iubea. Îl iubea pe Richard, profesorul aspru de Poțiuni, Devoratorul care purta moartea pe antebraț și care o împingea înapoi în lumină doar pentru a o smulge din ea atunci când gelozia îl sufoca. Îl iubea cu toate secretele lui, cu tot întunericul lui și cu riscul uriaș pe care această iubire îl aducea asupra vieții ei.
Se ridică încet, desăcându-și fermoarul rochiei cu degetele încă tremurânde. Se îndreptă spre noptieră și scoase de sub saltea pagina ruptă din Secțiunea Interzisă — formula secretă a acelui antidot experimental la care se gândise în timp ce studia. O strânse la piept alături de pânza galbenă a rochiei de bal. Știa că drumul pe care pășise nu mai avea întoarcere. Nu mai era doar o elevă curioasă; era o fată îndrăgostită de un monstru, gata să înfrunte orice pentru a înțelege lumea din care el făcea parte.