Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 15: Jocul de-a Viperina
A doua zi la micul dejun, Marea Sală zumzăia de bârfele de după bal, dar Rosalie nu auzea nimic. Privirea ei a zburat instantaneu spre masa profesorilor. Scaunul lui Richard era gol. O strângere rece i-a cuprins pieptul, transformându-se într-o panică surdă. Lipsa lui nu era o coincidență; Semnul Întunecat de pe brațul lui trebuia să-l fi chemat de urgență în cursul nopții, obligându-l să părăsească școala pentru o misiune secretă din afara zidurilor.
Tensiunea a crescut și mai mult când a venit ora de Poțiuni. Elevii s-au așezat în bănci, însă în locul siluetei impunătoare a lui Dante, la catedră a pășit un alt profesor, trimis să îi țină locul.
— Profesorul Wahlen este plecat din castel pentru o perioadă scurtă, fiind reținut cu niște probleme personale urgente, a anunțat acesta, trecând cu privirea peste clasa amuțită. Astăzi veți lucra individual la un eseu teoretic.
În timp ce colegii ei s-au aplecat peste pergamente, mintea sclipitoare a Rosaliei a început să pună la cale un plan riscant. Privirea ei a alunecat spre dulapurile cu ingrediente din spatele clasei. Pagina ruptă din Secțiunea Interzisă, ascunsă sub uniforma ei de Astropuf, conținea formula unui antidot extrem de avansat — un antidot conceput special pentru a rupe cele mai dure blocaje mentale și legături magice forțate. Un antidot pentru ea. Pentru poțiunea de legare a limbii pe care Richard o obligase să o bea.
Îl iubea, își recunoscuse asta în tăcerea nopții, dar refuza să mai fie prizoniera lui mută. Voia să poată vorbi. Voia ca atunci când se va întoarce, să îi poată spune totul în față, din proprie inițiativă, eliberată de constrângerea magiei lui.
Profitând de neatenția profesorului suplinitor, care corecta lucrări la catedră, Rosalie a găsit pretextul de a merge în spatele clasei sub motivul că își curăță cazanul. Cu mișcări fluide și rapide, a sustras din laborator primele elemente necesare: praf de corn de bicorn și esență purificată de mătragă. Inima îi bătea nebunește, dar degetele nu i-au tremurat deloc.
Însă rețeta nu era completă. Formula antidotului cerea elemente mult mai obscure, substanțe interzise elevilor, care nu se aflau la vedere în clasa obișnuită. Știa exact unde le putea găsi.
În aceeași seară, la miezul nopții, când întregul castel a fost cufundat într-o liniște mormântală, Rosalie a părăsit din nou Turnul Astropufilor. S-a strecurat ca o umbră pe coridoarele întunecate, coborând treptele spre subsoluri. Ajunsă în fața ușii masive a laboratorului privat al lui Dante, inima i-a zvâcnit în piept. A scos bagheta și a șoptit blestemul de deblocare pe care îl citise în cărțile avansate. Ușa s-a deschis cu un scâncet aproape inaudibil.
Laboratorul privat al lui Richard mirosea intens a pucioasă și a mantie de piele udă. Era spațiul lui cel mai intim. Rosalie a înaintat în penumbră, ghidată doar de o sclipire slabă din vârful baghetei. A mers direct spre rafturile din spate, unde se aflau borcanele etichetate cu scrisul lui elegant. Cu respirația tăiată, a luat din laboratorul lui privat ultimele ingrediente vitale pentru a rupe vraja limbii: lacrimi de pasăre-fântână și venin cristalizat de acromantula.
În timp ce strecura sticluțele în buzunarele pelerinei, privirea i-a căzut pe biroul lui masiv. Richard se afla în miezul pericolului, iar ea tocmai devenise o hoață în propriul lui bârlog, ghidată de o dorință disperată de libertate și de o iubire nebunească. A închis dulapul și s-a retras în grabă, știind că acum avea tot ce îi trebuia pentru a-și recăpăta vocea.
Richard a lipsit trei zile lungi și chinuitoare, iar fiecare scaun gol de la masa profesorilor o făcea pe Rosalie să se prăbușească în interior de îngrijorare. Unde era? Era rănit? Îl prinsese Ordinul sau noul Lord îl pedepsise pentru vreo greșeală? Fiecare știre din afara zidurilor devenise o sursă de panică.
Însă, în același timp, absența lui prelungită i-a oferit răgazul perfect de care avea nevoie. Ascunsă în baia părăsită a lui Myrtle cea Plângăcioasă, printre țevi ruginite și bazine sparte unde nimeni nu îndrăznea să calce, Rosalie și-a instalat cazanul de aramă. Myrtle plutea leneș pe deasupra cabinelor, scoțând suspine plictisite, în timp ce fata aprindea flacăra sub vas.
Problema cea mare a apărut însă când a desfășurat pagina ruptă din Secțiunea Interzisă. Deși studiase textul de zeci de ori și avea acum absolut toate ingredientele furate pe masă, pergamentul vechi nu indica clar gramajele exacte. Textul vorbea în metafore alchimice străvechi, lăsând proporțiile la latitudinea instinctului vrăjitorului.
Pentru o minte obișnuită, acest lucru ar fi însemnat abandonul. Pentru Rosalie, a însemnat începutul unui proces chinuitor de încercare și eroare. A turnat lacrimile de pasăre-fântână, însă când a adăugat praful de corn de bicorn, lichidul a scos un fum dens, violet, care mirosea a ars — semn că proporția fusese greșită. A fost nevoită să curețe cazanul cu o mișcare de baghetă și să o prepare din nou, de la capăt, calculând miligram cu miligram, picătură cu picătură.
În timp ce amesteca în sensul acelor de ceasornic, privind cum reflexiile argintii ale veninului de acromantula se dizolvă în baza opacă, Rosalie simțea o determinare sălbatică. Își dorea cu disperare să se elibereze de acea poțiune. Nu voia să facă asta pentru a-l deconspira pe Richard. Nu ar fi mers niciodată la directoare și nu i-ar fi trădat secretul, pentru că îl iubea dincolo de orice logică. Voia doar să se simtă liberă. Voia ca atunci când ochii lui albaștri o vor privi din nou, tăcerea ei să fie alegerea ei mândră, un dar oferit din dragoste, nu o barieră chimică impusă cu forța de o sticlă de cristal dată pe o stradă din Hogsmeade.
Cazanul a scos un sunet slab, iar culoarea lichidului s-a schimbat într-un albastru pal, aproape electric. Rosalie s-a aplecat deasupra aburilor, cu inima bătându-i în gât, știind că este extrem de aproape de succes, dar și de limita ingredientelor pe care le mai avea la dispoziție.
În zilele următoare, Richard s-a întors în sfârșit la Hogwarts. Păși pe coridoarele de piatră obosit, cu umerii îngreunați de secretele adunării Devoratorilor, dar cu aceeași postură impunătoare. Primul lucru pe care l-a făcut când a ajuns în siguranța temnițelor a fost să își verifice laboratorul privat. Ochii lui albaștri, ageri ca ai unui vultur, au scanat rafturile și au observat imediat schimbarea: borcanele erau mutate, iar câteva dintre ingredientele sale cele mai rare și periculoase lipseau.
Nu a avut nevoie de nicio vrăjă de investigație. O suspectă pe Rosalie instantaneu. Nimeni altcineva din întregul castel nu ar fi avut curajul, motivele sau abilitatea de a-i sparge apărările.
Mânat de o bănuială neagră, Richard s-a îndreptat direct spre Secțiunea Interzisă a bibliotecii. A mers la raftul indicat pe biletul pe care i-l semnase chiar el și a trântit tomul masiv de legături magice pe masă. Când a răsfoit paginile și a dat peste cotorul alb, de unde fusese smulsă o foaie întreagă, adevărul l-a lovit direct în piept. Își dădu seama cu o precizie chirurgicală ce voia ea să facă: prepara antidotul pentru a rupe vrăja de legare a limbii.
Când descoperirea îl copleși, Richard își dădu capul pe spate în penumbra bibliotecii și răse încet, satisfăcut. Era incredibil de mândru și mulțumit de ea. Jobenul Magic nu ar fi trebuit să o sorteze nici in o mie de ani la Astropufi; mintea ei sclipitoare, calculată, capabilă să fure de la profesorul de Poțiuni și să execute o rețetă atât de avansată, era în mod clar una de Viperinită. Însă tocmai acest contrast — combinat cu inocența ei nativă și cu acea frică profundă de a nu-i răni pe ceilalți — îl înnebuneau de-a dreptul. O voia mai mult ca oricând.

---

La următoarea oră de Poțiuni, atmosfera din amfiteatru a fost mai densă ca niciodată. Pe tot parcursul cursului, Richard a privit-o insistent de la catedră, cu ochii lui albaștri fixați pe ea ca două lame.
Rosalie simțea arsura acelei priviri direct în piept, iar confuzia o măcina pe interior. Degetele ei strângeau bucățile de pergament, neînțelegând dacă el o privește așa din cauza intensității sărutului pe care îl împărtășiseră pe coridor după bal, sau dacă nu cumva aflase despre ingredientele lipsă din laboratorul lui privat. Inima îi zvâgnea în gât la fiecare pas pe care el îl făcea printre bănci.
Spre sfârșitul orei, Richard a trecut încet pe lângă banca ei. Cu o mișcare fluidă a mâinii ascunse sub mantia neagră, a rostit o vrăjă scurtă și non-verbală. Instantaneu, cazanul Rosaliei s-a răsturnat cu un zgomot puternic, împrăștiind licoarea pe podeaua de piatră.
— Ce neatenție regretabilă, domnișoară de Villeneuve, a rostit el pe un ton rece, întorcându-se cu spatele. Clopoțelul a sunat în acea secundă. Toată lumea este liberă. Dumneavoastră veți rămâne ultima să strângeți toată această mizerie.
Elevii s-au ridicat grăbiți, dornici să scape de tensiunea sufocantă din aer, lăsând-o pe Rosalie singură în bancă. După ce ultima ușă s-a închis cu un ecou greu, în laborator a rămas doar sunetul respirației ei sacadate în timp ce aduna ingredientele.
Richard s-a desprins de catedră și s-a apropiat încet de ea, lăsând mantia să măture podeaua. Fără să scoată un cuvânt, a ridicat mâna lungă și a pus elegant pe masa ei de piatră tomul masiv din Secțiunea Interzisă, deschis exact la pagina lipsă.
Rosalie a înlemnit cu cârpa în mână. Privirea ei a căzut pe cotorul gol, apoi s-a ridicat spre ochii lui albaștri care o fixau cu o satisfacție întunecată. Înțelese imediat că el deja știa totul. O cuprinse un fior de panică combinat cu o admirație profundă; nu se așteptase nicio secundă ca el să fie atât de rapid în a-i descoperi urmele. Jocul ei ascuns fusese demascat prin acest pretext genial înainte ca ea să apuce măcar să își termine treaba.