Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 16: Proporții și Predare
Richard o privi de sus, lăsându-și palmele mari să se sprijine de marginea băncii ei de piatră, închizând-o din nou în spațiul îngust dintre corpul lui și masă. Pe buzele lui perfect conturate înflori un rânjet scurt, plin de o ironie mușcătoare care îi puse în evidență toată aroganța de profesor de Poțiuni.
— Și? — rosti el, iar vocea lui joasă și catifelată reverberă ciudat în laboratorul gol. — Ai reușit să o faci, domnișoară de Villeneuve? Sau marea viperă ascunsă sub blana de Astropuf s-a împotmolit chiar la final?
Rosalie simți cum obrajii îi iau foc de frustrare, dar refuză să își lase capul în jos. Își strânse degetele pe cârpa cu care aduna licoarea vărsată și îl privi direct în ochii lui albaștri, lăsându-și mândria rănită să vorbească prin toți porii.
— Nu, nu am reușit, recunoscu ea, iar tonul ei deveni brusc la fel de tăios ca al lui. Pergamentul tău din Secțiunea Interzisă nu indică deloc gramajele exacte. Totul este scris în metafore stupide.
Făcu o scurtă pauză, respirând sacadat din cauza apropierii lui intense, apoi ridică o sprânceană și adăugă pe un ton plin de o ironie sfidătoare:
— De ce întrebi, Richard? Vrei cumva să mă ajuți tu să o prepar?
Se așteptase ca el să izbucnească în furie, să o amenințe cu exmatricularea pentru ingredientele furate din laboratorul lui privat sau să îi șteargă memoria pe loc pentru a-și proteja secretele de Devorator. Însă reacția lui o lăsă complet fără aer.
Richard nu se clinti. Privirea lui coborî pentru o fracțiune de secundă spre buzele ei, iar intensitatea din ochii lui se schimbă, devenind întunecată și mistuitoare.
— Da, răspunse el fără nicio ezitare, cu o voce joasă care îi trimise un fior electric direct pe șira spinării. O să te ajut.
Se îndreptă de spate, dar nu se îndepărtă de ea. Își trecu o mână prin părul negru și scoase un suspin scurt, încărcat de o resemnare plină de pasiune.
— Nici nu mă mai interesează de ce vrei să scapi de acea poțiune, Rosalie. Este mai mult decât evident. Știu că nu vrei să mă deconspiri, pentru că altfel ai fi fost de mult în biroul directoarei. Vrei doar să fii liberă de magia mea.
Făcu un pas în spatele ei, iar Rosalie simți căldura corpului lui presându-se aproape de spatele ei, exact ca în nișa secretă din noaptea balului. Richard întinse mâna lungă, luă tomul masiv de pe masă și îl trase mai aproape, scoțându-și bagheta de tisă.
— O să o preparăm împreună, chiar acum, în aceste temnițe, șopti el la urechea ei, iar răsuflarea lui caldă îi mângâie pielea gâtului. O să îți arăt eu gramajele exacte pentru a rupe vraja limbii. Vreau să știu că atunci când vei tăcea în fața celorlalți, o vei face pentru că așa ai ales tu... nu pentru că te obligă o licoare făcută de mine. Scoate ingredientele pe care le mai ai în pelerină, de Villeneuve. Avem de lucru.
Richard nu a mai pierdut nicio secundă. Cu o mișcare scurtă de baghetă, a curățat podeaua de piatră și a adus un cazan nou, curat, din argint masiv, așezându-l pe masa dintre ei. Rosalie, cu inima bătându-i în gât, a băgat mâna în buzunarele pelerinei și a scos sticluțele cu ingredientele furate: praful de corn de bicorn, esența de mătragă, lacrimile de pasăre-fântână și veninul de acromantula.
— Pune baza, a ordonat el, însă vocea lui nu mai era cea de profesor rigid, ci a bărbatului care își asuma în totalitate nebunia.
Rosalie a întins mâna spre flaconul cu lacrimi, dar Richard a făcut un pas și mai aproape, lipindu-și pieptul de spatele ei. A întins brațele lungi de o parte și de alta a corpului ei, prinzându-i mâinile în ale lui. Degetele lui, mari și reci, s-au înfășurat peste degetele ei, ghidând-o cu o precizie chirurgicală.
— Trei picături. Nu mai mult, i-a șoptit direct la ureche, iar vibrația vocii lui o făcea să tremure. Metafora din carte se referea la puritatea lacrimii, nu la cantitate.
Tensiunea fizică dintre ei în acel laborator gol devenise insuportabilă. Ori de câte ori ea greșea o mișcare sau ezita, Richard își strângea brațele în jurul ei, controlându-i fiecare respirație, fiecare gest. Când a venit rândul veninului de acromantula, el i-a ghidat mâna pentru a presăra doar un vârf de cuțit. Lichidul din cazan a scos un abur argintiu, iar culoarea a devenit un albastru electric perfect, luminându-le chipurile apropiate.
Dar Richard nu era un om al jumătăților de măsură. Văzând-o atât de concentrată, atât de ascultătoare sub mâinile lui, gelozia și posesivitatea din noaptea balului au explodat din nou în el. Nuanța galbenă a rochiei pe care o purtase atunci și spatele ei gol încă îi bântuiau mintea.
Fără nicio reținere, a întors-o brusc cu fața spre el, prinzând-o de talie și ridicând-o aproape de nivelul ochilor lui. O privi cu o intensitate sălbatică, o privire care îi spunea clar că regulile, distanța și secretele nu mai aveau nicio valoare în fața dorinței lui.
A sărutat-o. A fost un sărut profund, flămând și devastator, menit să îi șteargă orice fărâmă de mândrie sau independență. O săruta fără nicio reținere, ori de câte ori voia, luându-i răsuflarea și dominând-o complet, demonstrându-i prin fiecare atingere și prin fiecare strânsoare că ea îi aparținea doar lui. În acele momente, în penumbra temnițelor, Rosalie a simțit toată forța întunecată a posesivității sale. Degetele lui i s-au îngropat în păr, trăgând-o mai aproape, pecetluind faptul că, deși o ajuta să devină liberă de poțiune, ea devenea pe veci prizoniera propriei lui iubiri obsesive.
Când s-a desprins în sfârșit din buzele ei, lăsând-o amețită și cu respirația sacadată, Richard a privit spre cazanul unde antidotul își terminase fermentația.
— Este gata, a șoptit el, cu ochii albaștri arzând de un triumf întunecat.

Rosalie privi lichidul albastru-electric din paharul de cristal, iar o ușoară ezitare îi trecu prin ochi. Era ultima barieră. Pasul final spre libertate. Simțind nesiguranța ei, Richard o privi de sus, iar pe buze îi înflori același zâmbet ironic, dar de data aceasta încărcat de o căldură ascunsă.
— Bea-o, Rosalie, spuse el, iar vocea lui joasă tăie liniștea laboratorului. Dacă aș fi vrut să te otrăvesc, nu aș fi stat să îmi pierd timpul cu tine acum, preparând antidoturi în plină seară.
Cuvintele lui pline de sarcasm o făcură să zâmbească slab. Își adună tot curajul, duse paharul la buze și bău lichidul până la ultima picătură. Instantaneu, simți o senzație rece, ca de gheață topită, coborându-i pe gât. În secunda următoare, o căldură puternică îi inundă pieptul, iar strânsoarea invizibilă care îi ferecase vocea timp de săptămâni întregi se rupse cu un fior electric. Magia lui Richard se dizolvase, lăsând-o complet liberă.
Timpul se scursese fără ca vreunul dintre ei să își dea seama. Rămăseseră în laborator imediat după terminarea orelor, iar acum, dincolo de ferestrele înguste ale temniței, se așternuse deja o seară grea de iarnă. Probabil că săriseră complet peste cină în Marea Sală, dar niciunul nu simțea foamea. Lumea exterioară nu mai conta.
Rosalie lăsă paharul pe masă și își ridică privirea spre el, cu ochii strălucind de o iubire curată și nedeghizată. În sinea ei, o admirație profundă o copleși. Nu înțelegea cum putea fi atât de genial la o vârstă atât de tânără. Ea încercase de atâtea ori în baia lui Myrtle, se chinuise cu gramajele și dăduse greș, iar lui îi ieșise poțiunea perfectă din prima încercare, doar ghidându-i mișcările. Nu era de mirare că Lordul Întunecat îl recrutase în rândurile Devoratorilor; Richard avea o minte sclipitoare, un talent nativ în alchimie care depășea orice barieră.
Privindu-l cum stătea acolo, mândru și posesiv, toate scuturile ei de mândrie s-au prăbușit definitiv. Nu a mai contat că el era un monstru în ochii lumii, nu a mai contat pericolul. Rosalie a făcut un pas în față și s-a cuibărit direct în brațele lui, lipindu-și fruntea de pieptul lui cald, lăsându-se complet învăluită de mantia lui neagră și sigură.
În tăcerea serii care s-a așternut peste laborator, simțind bătăile puternice ale inimii lui, Rosalie și-a folosit vocea proaspăt recăpătată pentru prima dată în mod liber. Își ridică ușor privirea și îi șopti, cu o intensitate reținută, dar profundă:
— Te iubesc, Richard...
Cuvintele acelea, rostite fără nicio constrângere magică, ci din simpla ei alegere, au plutit în aerul greu al temnițelor. Richard înlemni pentru o fracțiune de secundă, strânsoarea lui în jurul taliei ei devenind aproape dureroasă din cauza intensității sentimentelor care îl inundaseră. Își îngropă chipul în părul ei, respirându-i parfumul de flori de câmp, realizând că acum, când ea era complet liberă să plece, alesese să rămână în brațele lui.