Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 19: Ritmuri Înghețate pe Potecă
Într-o dimineață, atmosfera din Marea Sală era la fel de zgomotoasă ca de obicei, dar la masa Astropufilor tensiunea a crescut când Ethan Davies a apărut din nou în dreptul băncii Rosaliei. Încă derutat de tot ce se întâmplase în noaptea balului, băiatul de la Ravenclaw încerca din răsputeri să o abordeze din nou, sperând să reia legătura de unde credea el că rămăsese. Rosalie însă nu a lăsat loc de interpretări. Îl refuză politicos, privindu-l cu o calmă fermitate.
— Îți mulțumesc, Ethan, dar nu sunt interesată de o relație cu băieții în acest moment, îi spuse ea, așezându-și ceștile pe masă. Vreau să mă concentrez exclusiv pe școală și pe examenele finale.
Ethan a dat din cap dezamăgit și s-a retras spre masa lui. Imediat după ce a terminat discuția, Rosalie și-a aruncat instinctiv privirea spre masa profesorilor. Richard era acolo. Stătea drept, cu cana de ceai în mână, și se uita fix la ea. Ochii lui albaștri, deși impenetrabili pentru ceilalți, purtau o licărire de satisfacție întunecată; auzise fiecare cuvânt și apreciase modul în care ea îl îndepărtase pe băiatul de la Ravenclaw.

---

În altă dimineață, zăpada începuse să se topeasca pe pajiștea de la Hogwarts. Rosalie și-a început rutina, alergând prin aerul tăios al dimineții pentru a-și limpezi gândurile măcinate de secretele din minister și de iubirea ei ascunsă. În timp ce menținea ritmul pe poteca ce mărginea Pădurea Interzisă, a auzit brusc pași în spatele ei. Cineva ținea pasul cu ea, alergând chiar în stânga sa.
Crezând că este Ethan care insista prostește în ciuda refuzului din Marea Sală, Rosalie s-a oprit brusc, cu pieptul ridicându-se sacadat, pregătită să îl înfrunte cu toată furia și să îi pună capăt îndrăznelii.
Însă cuvintele i-au pierit pe buze când s-a întors.
Nu era Ethan. În fața ei stătea Richard. Fata îl vedea pentru prima dată în viața ei îmbrăcat complet diferit față de hainele lui de zi cu zi: purta pantaloni lejeri, sport, și un tricou larg, negru, care îi lăsa la vedere umerii lați și statura atletică, de obicei ascunsă sub robele grele de profesor. Din cauza vrăjii vechi de disimulare, Semnul Întunecat nu i se vedea pe antebrațul stâng dezgolit, pielea lui părând complet curată sub lumina palidă a dimineții. Cu toate acestea, privirea lui a rămas la fel de rece, calculată și intensă, privirea liderului care nu accepta să piardă controlul asupra a ceea ce îi aparținea.
S-a oprit la doar doi pași de ea, cu respirația transformându-se în aburi subțiri în aerul înghețat, fixând-o cu acei ochi albaștri care o controlau complet.
— Ai spus că vrei să te concentrezi pe școală, domnișoară de Villeneuve, rosti el, iar vocea lui joasă și catifelată a spart liniștea potecii pustii. Să înțeleg că alergarea de dimineață face parte din programa ta avansată de studiu?
Rosalie își lăsă capul ușor pe o parte, privind-o pentru prima dată de sus până jos pe silueta atletică din fața ei. Îmbrăcat în acel tricou larg și pantaloni lejeri, Richard părea un tânăr de vârsta ei, o imagine care îi tăia răsuflarea și o făcea să uite pentru o secundă de mantia neagră și de asprimea din temnițe. Un zâmbet plin de îndrăzneală îi înflori pe buze, iar ochii ei sclipitori îl fixară cu ironie. Era început de primăvară, iar aerul încă purta mirosul iernii care se topea, lăsând pământul reavăn să respire sub primele raze călduțe.
— Nu cumva ați greșit garderoba, domnule profesor? — îl ironiză ea, ridicându-se ușor pe vârfuri în timp ce își potrivea hainele lejere. Și, mai ales, nu vă este frică că o să vă vadă cineva de la ferestrele castelului alergând alături de o elevă? Vă riscați reputația de teroare a școlii.
Richard schiță un zâmbet abia vizibil, un reflex scurt de satisfacție în fața curajului ei. Făcu un pas mai aproape, iar aerul curat al primăverii timpurii se umplu de respirația lor caldă.
— Ar trebui să ai mai multă încredere în abilitățile mele, Rosalie, rosti el, iar vocea lui coborî într-un registru jos și catifelat. Am folosit o vrăjă puternică de confuzie asupra acestei zone înainte de a coborî. Oricine s-ar uita în acest moment spre noi de la ferestrele turnurilor nu va înțelege că sunt eu lângă tine. Va vedea doar un elev oarecare de anul șapte, care îți ține companie.
Rosalie izbucni într-un râs curat și uimit, sunetul ei vesel spărgând perfect liniștea dimineții. Îl privi cu o admirație nedeghizată, amuzată de geniul lui strategic.
— Iar eu care credeam că sunteți doar profesor de Poțiuni, nu de Farmece, Richard... — îi zise ea, dându-i subtil de înțeles că o uimea din nou.
— Una nu o anulează pe cealaltă, de Villeneuve, reteză el cuvintele pe un ton jucăuș, dar autoritar. Acum, mișcă-te. Ai rămas în urmă.
Fără un alt cuvânt, Richard porni din nou în alergare, iar Rosalie își potrivi imediat pasul cu al lui. Au continuat să alerge împreună pe poteca proaspăt dezghețată, umăr la umăr, într-o tăcere plină de complicitate. Sub efectul vrăjii lui de confuzie, lumea exterioară fusese din nou blocată dincolo de realitatea lor. Ritmul pașilor lor pe pământul moale de primăvară era singurul sunet care conta, o legătură mută prin care își consumau toată energia și dorința de a fi aproape.
Au au alergat așa până când poteca a cotit adânc spre un loc mult mai retras, o mică deschizătură mascată de sălcii bătrâne care începeau să înmugurească și stânci pline de mușchi, chiar la granița cu Pădurea Interzisă.
În secunda în care au intrat în acea zonă ferită de orice privire, Richard a acționat cu rapiditatea lui fulgerătoare. O prinse ferm de talie și o trase după el în umbra deasă a stâncilor, ascunzând-o complet de restul lumii. O lipi cu spatele de piatra rece, iar corpul lui cald și masiv o acoperi instantaneu, blocând-o în spațiul dintre el și stâncă.
Nu i-a lăsat timp să respire sau să spună vreo vorbă. Richard își îngropă degetele în părul ei prins neglijent și o sărută cu o pasiune sălbatică, flămândă, nerespectând nicio barieră. În acea nișă naturală, sub cerul blând al noului anotimp, sărutul lui deveni o dovadă clară a posesivității care îl măcina. O săruta adânc, demonstrându-i prin fiecare strânsoare a brațelor lui că, în ciuda tuturor măștilor și a jocurilor de confuzie, ea îi aparținea în totalitate lui.
Richard se desprinse încet din buzele ei, însă nu mări distanța. Rămase acolo, cu fruntea lipită de a ei, respirând sacadat în aerul curat de primăvară. Degetele lui mari îi mângâiau ușor obrajii rumeniți, iar ochii lui albaștri o fixau cu o intensitate care părea să îi devoreze fiecare trăsătură. În acel colț retras, ascunși printre stânci și sălcii înmugurite, lumea exterioară redevenise o simplă iluzie.
Rosalie își ridică mâinile și i le așeză pe piept, simțind bătăile puternice ale inimii lui sub tricoul negru. Privi direct în ochii lui, profitând de liniștea acestui moment de maximă intimitate pentru a deschide un subiect care o măcina.
— Richard... — șopti ea, iar vocea ei liberă purta o nuanță de caldă seriozitate. — Vreau să plec acasă în vacanța de primăvară.
Simți cum corpul lui se tensionează instantaneu sub palmele ei, iar maxilarul i se încleștă ușor. Știa că gândul de a o lăsa să plece dincolo de zidurile castelului, departe de monitorizarea lui strictă, îi trezea toate instinctele posesive și de lider protector. Rosalie însă îi mângâie ușor pieptul, încercând să îi alunge temerile, și continuă cu o fermitate plină de devotament:
— Secretul tău este în deplină siguranță cu mine. Ai încredere. A încetat de mult să mai fie doar secretul tău, Richard... a devenit secretul nostru. Și îl voi păzi cu prețul vieții mele, oriunde m-aș afla.
Cuvintele ei, rostite cu atâta maturitate și iubire nedeghizată, loviră direct în scuturile tactice ale lui Richard. În mintea lui, asediul sincronizat asupra Hogwarts-ului și a Ministerului Magiei era deja planificat în cele mai mici detalii. Știa că sora ei mai mare lucra în interiorul Ministerului și că el însuși amânase o misiune sinucigașă pentru aceasta doar pentru a nu o pierde pe Rosalie. Gândul că ea se întorcea acum în lumea exterioară, unde uneltirile fratelui său — Lordul Întunecat — și ale Devoratorilor se strângeau ca un laț, îl înnebunea.
Totuși, mărturisirea ei că adevărul lui devenise „secretul lor” îi aduse o liniște profundă, aproape dureroasă. O strânse din nou în brațe, cu o intensitate disperată, îngropându-și chipul în părul ei moale.
— Ai grijă ce îți asumi, de Villeneuve, îi șopti el la ureche, iar vocea lui fu un mârâit jos, încărcat de o pasiune aspră. Acest secret ne leagă mai strâns decât orice jurământ. Îți dau permisiunea să pleci, dar să nu uiți nicio secundă cui îi aparții sub acest cer de primăvară. Te întorci la mine intactă, ai înțeles? Războiul nu va avea milă de noi dacă faci un singur pas greșit în afara acestei școli. Uite aici - zise el și îi întinse un colier de argint - dacă ai nevoie de mine în orice circumstanțe, îl iei în palmă și îmi spui numele, voi veni acolo.
Rosalie zâmbi în pieptul lui, strângându-l la rândul ei cu putere, gata să înfrunte orice umbră pentru a se întoarce în brațele monstrului pe care alesese să îl iubească.