Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 22: Refugiul Tăcerii și Ultimul Pact
Un pocnet sec de apariție magică răsună în marea sală de consiliu, iar aerul deveni dintr-o dată irespirabil. Richard păși în încăpere cu pași mari și repezi, dar, spre deosebire de adunările oficiale, de data aceasta intră fără masca de argint. Chipul lui, de o frumusețe palidă și ascuțită, era împietrit într-o expresie de o furie mută, iar ochii lui albaștri scanară instantaneu penumbra.
Cei doi Devoratori, cuprinși de un entuziasm slugarnic, se înghesuiră să se lăgărească pe lângă el. Se aplecară adânc, cu capetele plecate aproape de podea, tremurând de un respect servil în fața comandantului lor.
— My Lord, am capturat-o! Este un magmetamorf adevărat! Uitați-vă la părul ei! — se lăudă cel cu cicatrice, ridicând mâna în care strângea, ca pe un trofeu, lanțul subțire și pandantivul smuls.
Richard își coborî privirea spre obiectul din mâna vrăjitorului. Maxilarul i se încleștă instantaneu, iar o linie tensionată, violentă, îi apăru pe profilul feței. Recunoscu pandantivul într-o fracțiune de secundă. Ochii lui albaștri, acum reci ca două lame de gheață, se mutară direct spre silueta prăbușită pe podeaua de piatră.
Rosalie îl privea fix în tot acest timp, încă de când trecuse pragul. Cu părul ei transformat într-un roșu aprins ca sângele proaspăt, cu buzele tremurând și brațele strânse în jurul corpului, ea îi urmări fiecare mișcare. Îi fusese o groază cumplită de ceea ce avea să urmeze în acest bârlog al morții, însă acum, când îl vedea pe el — pe Richard, bărbatul pe care îl iubise în secret în temnițe —, nu simți nicio ușurare. În fața ei nu era protectorul din nopțile de primăvară, ci monstrul în carne și oase, liderul celor care tocmai o torturaseră pe ea și pe prietena ei.
Richard nu mai scoase o singură vorbă. În secunda următoare, cu o viteză supranaturală, își ridică bagheta de tisă. Două flash-uri de lumină verde, orbitoare, spintecară penumbra sălii cu un șuierat scurt și fatal. Cei doi Devoratori nici nu apucară să ridice privirile; trupurile lor se prăbușiră greoi pe piatra rece, cu ochii ficși, uciși pe loc de blestemul Avada Kedavra. Pandantivul scăpă din degetele moarte și se rostogoli pe podea.
Liniștea de mormânt se așternu din nou peste conac, întreruptă doar de suspinele stinse ale prietenei Rosaliei.
Richard își coborî bagheta și se repezi imediat spre ea. Îngenuncheă în noroiul și sângele de pe podea, nepăsător de hainele lui, și își întinse mâinile mari, tremurând subtil de o disperare posesivă pe care nu o mai putuse controla. Încercă să o atingă, să îi verifice rănile provocate de blestemul Crucio, să vadă dacă este întreagă.
Însă Rosalie nu se mișcă. Rămase complet rigidă sub degetele lui reci, trăgându-și subtil corpul înapoi. Își ridică ochii mari și îl privi direct în suflet cu aceeași privire împietrită, lipsită de orice căldură sau recunoștință. Acel ecran de gheață din ochii ei îi spunea, mai clar decât orice cuvânt, că prăpastia dintre secretele lui și inocența ei tocmai se adâncise definitiv în această sală a torturii.

Richard nu scoase nicio vorbă. Maxilarul lui rămase împietrit, în timp ce brațele lui mari și puternice o ridicară pe Rosalie de pe podeaua însângerată a conacului. Își flutură mantia neagră peste corpul ei fragil, izolând-o de restul încăperii, și părăsi acel loc sângeros într'un pocnet sec de apariție magică, lăsând-o pe prietena ei inconștientă în penumbra sălii de consiliu.
Când realitatea se stabiliză din nou, se aflau în casa lui protejată din Anglia — o locuință ascunsă sub vrăji de disimulare extrem de vechi, unde nimeni nu îi putea găsi. Richard o așeză cu o grijă infinită pe canapeaua moale de catifea. Fără să scoată un singur cuvânt, se duse la dulapul lui cu licori, aduse câteva sticluțe de cristal și, cu degete sigure, începu să îi toarne direct pe rănile lăsate de blestemul Crucio. Substanțele reci îi calmau carnea arsă, dar liniștea dintre ei era asfixiantă. Rosalie tăcea și ea, privind fix în gol, cu părul ei roșu ca sângele împrăștiat pe perne.
Brusc, parca trezindu-se dintr-un somn de plumb, Rosalie tresări violent. Panicată, își pironi ochii mari și obosiți în ai lui, prinzându-l de mână cu ultimele forțe.
— Richard... du-te și ia-o pe prietena mea! — îi zise ea, cu vocea tremurând de o groază profundă. — Nu o lăsa acolo, te rog! O vor omorî!
Richard își îndreptă spatele, iar privirea lui redeveni de gheață.
— Nu, reteză el cuvintele, pe un ton rece și tăios. Nu mă interesează ce se întâmplă cu ea.
În mintea lui de lider al Devoratorilor, nu exista loc pentru slăbiciuni colaterale; nu îl interesa nimeni altcineva sub acest cer, doar ea. Lumea putea să ardă în flăcări, atâta timp cât Rosalie era în siguranță în casa lui.
— Te rog! — insistă ea, strângându-i cămașa neagră, cu lacrimile gata să-i izbucnească din nou pe obraji. — O să fac orice... orice îmi ceri, Richard! Fac orice, dar ia-o de acolo!
Richard o privi lung, simțind cum cuvintele ei îi lovesc direct în piept. Realiză că acceptarea acestei rugăminți era singura cale prin care își mai putea ușura sentința în ochii ei, singurul mod de a nu-i distruge complet încrederea. Își eliberă încet mâna din strânsoarea ei și coborî vocea într-un registru jos, autoritar:
— Rămâi aici. Să nu îndrăznești să pleci de pe această canapea până nu mă întorc.
Rosalie dădu aprobator din cap, iar Richard dispăru într-un foșnet negru. Întors în marea sală a conacului, acționă cu o răceală chirurgicală. Cu doar o singură mișcare fluidă a baghetei de tisă, făcu să dispară cadavrele celor doi Devoratori, ștergând orice urmă de sânge sau luptă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi se aplecă spre prietena Rosaliei. Cu o formulă non-verbală și puternică de Obliviate, îi șterse complet memoria din acea seară, înlocuind-o cu amintirea unei plimbări obositoare. O luă în brațe, o transportă prin apariție direct la ușa casei ei din satul vrăjitoresc și o lăsă acolo, în siguranță.
Când Richard reveni în reședința lui protejată, o găsi pe Rosalie în exact aceeași poziție, nemișcată, strângându-și genunchii la piept. En secunda în care îl văzu trecând pragul, fata se ridică repede în picioare, deși picioarele îi tremurau de epuizare, și se repezi spre el, cu ochii arzând de întrebare.
— Prietena mea... este...? — abia putu ea să rostească.
— Esrte în regulă, Rosalie. Am rezolvat, răspunse el, prinzându-o de umeri pentru a o stabiliza.
La auzul acestor cuvinte, simțind că povara agoniei se ridicase, tensiunea uriașă din corpul Rosaliei se sparse. Epuizată fizic după tortura blestemului Crucio, măcinată emoțional de adevărul despre Richard și transformarea ei ca magmetamorf, își pierdu complet cunoștința, prăbușindu-se ca o flacără stinsă direct în brațele lui sigure. Richard o strânse la piept, ridicând-o din nou, hotărât să nu îi mai dea drumul niciodată.