Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 23: Adevăruri care Frâng Sufletul
Când primele raze ale dimineții au străpuns ferestrele înalte ale dormitorului, Rosalie a deschis încet ochii. Capul nu îi mai zvâgnea, iar arsurile cumplite provocate de blestemul Crucio se estompaseră, lăsând în loc doar o amorțeală caldă. S-a ridicat încet în șezut, frecându-și ochii, iar apoi, printr'o mișcare lentă, și-a dat plapuma grea la o parte.
În secunda următoare a înlemnit, privindu-și corpul.
Nu mai purta ținuta de plimbare din ziua precedentă. Era îmbrăcată în pantalonii lui scurți, din bumbac negru, care îi alunecau pe șolduri, și în tricoul lui larg, același pe care îl purtase în dimineața alergării pe pajiște. Materialul îi cădea lejer peste umeri, mirosind intens a pucioasă, a lemn de tisă și a parfumul lui tăios. O realizare bruscă o lovi direct în piept, făcând-o să își simtă obrajii luând foc: el o schimbase în timp ce era inconștientă. Richard o văzuse dezgolită, atingându-i pielea pentru a-i curăța rănile și pentru a o îmbrăca în propriile lui haine.
A dus reflex mâna la păr și a observat că, odată cu liniștea somnului, nuanța de un roșu ca sângele dispăruse, șuvițele ei revenind la șatenul lor natural. Abilitatea ei de magmetamorf se potolise.
A ridicat încet privirea, scanând dormitorul mare și elegant, decorat în tonuri închise de verde și argintiu. Într-un colț al încăperii, așezat pe un scaun masiv de lemn, stătea Richard. Părea că nu se mișcase de acolo toată noaptea. Ținea o carte veche în mână, mimând lectura, însă în clipa în care Rosalie s-a mișcat în pat și a dat pătura la o parte, el și-a ridicat ochii.
Privirea lui albastră, intensă, ageră și complet trează, s-a atintit direct spre ea. Nu mai purta masca de argint, iar în ochii lui nu mai era cruzimea liderului din conac, ci o posesivitate mută, adâncă, care o țintuila pe loc. O studia lung, urmărind cum tricoul lui prea mare îi aluneca de pe un umăr, lăsându-i la vedere pielea palidă.
Richard a închis cartea încet, cu un sunet sec, și a lăsat-o pe noptieră, fără să își desprindă ochii de pe chipul ei îmbujorat.

O umbră de teamă involuntară îi strânse pieptul, împletinodesc strâns cu iubirea profundă pe care i-o purta. Rosalie trebuia să recunoască adevărul în fața ei înseși: în sinea ei, sperase din tot sufletul că, prin dragostea lor secretă, îl va putea întoarce cândva de la calea lui de Devorator. Sperase că îl va smulge din întuneric. Însă acum, privind resemnarea rece de pe chipul lui, o certitudine cumplită o lovi direct în inimă. Dacă el era liderul lor... atunci putea să își ia gândul de la asta. Un simplu soldat putea fi salvat, dar comandantul armatei întunericului aparținea deja în întregime abisului.
Trase adânc aer în piept, strângând materialul tricoului lui larg în pumni pentru a-și opri tremurul degetelor. Decise să nu mai fugă în spatele măștilor de politețe. Își adună tot curajul și îl înfruntă direct, privindu-l fix în ochii lui albaștri.
— Ești liderul lor? — întrebarea pluti în liniștea dormitorului, tăioasă și grea ca o condamnare.
Richard nu clipi. Nu încercă să disimuleze și nici nu schiță vreun gest de regret. Își menținu privirea atintită asupra ei, iar răspunsul lui veni pe o voce joasă, lipsită de orice ezitare:
— Da.
Rosalie simți cum o lacrimă caldă îi alunecă pe obraz, dar nu își trase privirea. Distanța uriașă dintre lumile lor devenise complet vizibilă, iar ea voia să vadă până unde mergea acest coșmar.
— Ce alte taine ar trebui să mai știu, Richard? — întrebă ea, cu o voce care abia dacă fu mai mult de un șooptit dureros. — Ce altceva mi-ai mai ascuns în timp ce mă țineai în brațe?
Richard lăsă cartea pe noptieră, iar sunetul sec păru să pună capăt oricărei iluzii. Se ridică în picioare, statura lui impunătoare proiectând o umbră lungă peste pat. O privi cu o posesivitate aspră, realizând că venise momentul să pună cărțile pe masă.
— Vrei adevărul întreg, Rosalie? — rosti el, pășind rar spre marginea patului. — Atunci ascultă bine. Sora ta, Charlotte... acea Ravenclaw pe care o crezi atât de dedicată legilor Ministerului, nu este o victimă a acestui război. Este una dintre cele mai capabile și nemiloase recrute ale mele. O Devoratoare de excepție, care lucrează chiar acum din interior pentru a pregăti calea.
Cuvintele lui căzură ca niște lovituri de ciocan peste mintea sclipitoare a Rosaliei, lăsând-o complet împietrită sub tricoul lui prea mare. Totul se legase. Discuția de la masă din reședința din Anglia, întrebările capcană din bibliotecă... sora ei era o piesă centrală în armata lui Richard, dar ea fusese complet oarbă în fața acestui lucru.
Rosalie simți cum tot aerul îi părăsește plămânii, lăsând-o pradă unei amețeli violente. Trase plapuma mai aproape de piept, iar materialul moale al tricoului lui Richard păru brusc o armură mult prea subțire în fața realității crude. În mintea ei sclipitoare, bucățile de puzzle din vacanța de primăvară începură să se rotească sălbatic, așezându-se la locul lor cu o precizie chirurgicală.
Nu mai putea să nege. Nu mai putea să se mintă că este doar paranoică.
— De aceea... de aceea vorbea așa la masă, începu ea să șoptească, cu o voce tremurândă, dar destul de clară pentru a tăia liniștea mormântală a dormitorului.
Își ridică ochii plini de lacrimi spre Richard, privindu-l nu doar cu durere, ci cu o realizare profundă, amăruie, pe care o mărturisea cu voce tare, lăsându-l să îi audă fiecare gând frânt.
— În reședința din Anglia... la cină... Charlotte spunea că Ministerul este blocat în proceduri. Spunea că ar fi mult mai bine fără cei cu sânge-mâl și că Devoratorii nu sunt atât de cruzi pe cât crede toată lumea. Iar eu... eu am crezut că este doar mândria ei aristocratică. Am crezut că exagerez eu...
Rosalie scoase un suspin sufocat, strângându-și genunchii la piept sub cearșafuri. Amintirea serii din bibliotecă o lovi acum direct în suflet, căpătând un sens complet nou și sinistru.
— Apoi m-a crezut prea naivă și prea slabă ca să înțeleg. Toată familia mea... sora mea... toți sunt cu tine.
Richard rămase nemișcat la marginea patului, privind-o în tăcere. În ochii lui albaștri nu era triumf, ci o admirație profundă amestecată cu o strângere ascuțită în piept. O asculta cum își demonta, bucată cu bucată, propria ignoranță, folosindu-și acea minte sclipitoare de Viperinită pe care el o venera în secret. Realiza cât de cumplit trebuia să fie pentru ea să descopere că întreaga ei lume fusese construită pe minciuni, dar era mulțumit că, în sfârșit, cărțile erau pe masă.
Făcu un pas înapoi, lăsând-o în spațiul ei, și își încrucișă brațele la piept, cu mantia neagră conturându-se ca o umbră protectoare în penumbră.
— Ea a vrut să te protejeze în felul ei, Rosalie, rosti el pe o voce joasă, catifelată, dar lipsită de menajamente. La fel cum am vrut și eu. Dar acum știi. Știi cine sunt eu și știi ce face ea din interiorul Ministerului. Distanța dintre lumile noastre s-a șters.